Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

duminică, 22 aprilie 2012

“N-am crezut niciodată că se poate trăi în afara sportului…”


“N-am crezut niciodată că se poate trăi în afara sportului…”

+Interviu cu fosta mare voleibalistă băcăuană Eugenia ICHIM

…Dacă m-ar ruga cineva să numesc şase voleibalistele care îmi vin în minte dintre cele care au activat, de-a lungul vremii la Bacău, nu aş sta prea mult pe gânduri…Primul nume ar fi, implacabil, Eugenia Ichim!   Jeni a ridicat atâtea mingi la fileu pentru Ştiinţa, încât au ajuns la câteva generaţii de jucătoare! Fie că o recunoaşte sau nu, voleiul băcăuan îi datorează enorm: continuitate, ascensiune şi întâiul titlu naţional adus la Bacău, într-un moment în care Eugenia Ichim devenise cea mai bună ridicătoare din ţară…Datoria noastră este să o descoperim mereu, chiar şi în Rochester/Michigan din vasta Americă, unde şi-a ascuns ultimii 8 ani din palmaresul vieţii.
Leonard POPA

-Jeni, de cele mai multe ori, începuturile sunt întâmplări…De ce volei?
-Am început voleiul dintr-o ambiţie a mea. Pe la 12 ani, m-am înscris la  CSS.Rm-Sărat, să fac… handbal!  Toţi de acolo îmi spuneau că eram destul de bună, la vârsta respectivă, pentru postul de"pivot". Eu una nu eram prea încântată...După antrenamentele noastre, urmau fetele de la  volei. De multe ori, rămâneam să văd ce se întâmplă şi mi-a plăcut enorm, pentru că era un joc foarte dinamic, tot timpul trebuia să fii în priză… Dar ce folos, eram prea mică de înălţime şi nimeni nu-mi dădea vreo şansă în practicarea acestui sport deosebit ...Totuşi, m-am încăpăţanat şi, pentru o perioadă, am ales să merg la amândouă. La volei, însă, eram pusă mereu  să fac "pase la perete". Asta, ca să nu fiu trimisă acasă… Antrenamente  întregi se derulau după acelaşi scenariu, doar-doar mă voi plictisi şi voi renunţa singură. Nu s-a întâmplat aşa, am perseverat şi, după numai jumătate de an, jucam ca titulară la C.S.S., graţie antrenorilor Ştefan şi Tiberiu!  Şi ghici, pe ce post? Ridicător! Cât de mult mă ajutase "performanţa" paselor mele la perete...Pe atunci, se juca 4+2…
-Sosirea la Bacău nu a mai fost o întâmplare…Ai avut de ales între mai multe posibile destinaţii…
-La terminarea liceului am avut de optat  între Calculatorul Bucureşti, Farul Constanţa şi  Ştiinţa Bacău. Am ales Bacăul, deoarece era un oraş nu prea mare- nu am fost niciodată atrasă de metropola supraaglomerată- şi destul de aproape de regretaţii mei părinţi. Deci, în 1983, a debutat lunga mea  perioadă băcăuană, cu regretatul antrenor Virgil Moşescu  şi longevivul mentor dl.prof. Vasile Ghenadi. La Bacău, chiar am dat de  "bici", însă pentru mine acei ani  de început au fost bineveniţi, făcând posibilă ascensiunea  ce urma să vină...Am jucat destul de repede ca titulară, fosta coordonatoare de atunci, Marga Pescaru, fiind la anii retragerii. Am intrat în teren şi acolo am rămas,  alături de “veteranele”  Marilena Popa, Nina Cuciureanu, regretata  Doina Zaharia- Mangeac...
-In teren, fetele se tot schimbau…Unele veneau şi, după terminarea facultăţii, plecau imediat. Tu rămâneai. Campionatul începea mereu cu tine. Cui ţi-a plăcut să-i ridici mingea la fileu cel mai mult?
-Aşa cum ai zis, am prins multe generaţii. Mi-e greu să spun cu cine m-am înţeles mai bine în teren. Voleiul e un sport colectiv iar eu, de când mă ştiu, am fost un om de ECHIPĂ! Anul revoluţiei mi-a adus un nou antrenor, "ambiţiosul" Florin Grapă, alături de dl. Vasile Ghenadi. Sincer, atunci am plâns dupa "biciul" lui Virgil Moşescu, dar nu prea mult, deoarece roadele începeau să se vadă, în ciuda  faptului că, la început, fusesem sceptică în privinţa specializării dlui.Florin Grapă, înotul. Dar omul acesta e tot numai ambiţie şi asta m-a făcut să stau atâţia ani lângă el! Am simţit că îşi doreşte performanţa, ceea ce pentru mine a fost VISUL din totdeauna. Acest vis s-a împlinit în 1998, şi pentru  el şi pentrut mine şi pentru clubul Ştiinţa. Am devenit CAMPIONI!  Au fost ani  foarte frumoşi… Era supărător de ironic Florin Grapă,  dar  totodată şi plin de umor. Glumele lui mă făceau să mă antrenez cu multă  plăcere şi drag... Continui să cred că, pe lângă "duritatea" afişată, e un mare "sensibil". Da, se pare că nu trebuie să fi fost nu ştiu ce mare   sportiv de performanţă, ca să poţi antrena la nivel înalt  şi  uite că el a făcut-o şi o face în continuare!
-1998, un an de referinţă…Atunci ai fost declarată cea mai bună ridicătoare a campionatului.
 -Normal, anul meu de referinţă a fost 1998, când visul meu se realizase. Campioană, alături de Anca Beşta, Cristina Schragner, Melania Rusei (Alexe), Mirela Georgescu (Coşoschi), Laura Halus, "RAMBO" Manu- care încă activează în echipă...Fără ele,  nu aş fi putut să dobândesc  titlul de cel mai bun coordonator la acel turneu final.
-Nu ai pus punct carierei atunci. Au urmat câteva trasee, pentru mulţi, neînţelese, Piatra Neamţ, Tg.Mureş…
-Da, cariera  nu mi-am încheiat-o atunci. Imi atinsesem ţelul  şi mi-am zis că e timpul să joc şi pe "bani mai mulţi"... ,căci au fost foarte puţini la Bacău, faţă de ce se întâmpla la alte echipe care nu aveau performanţele noastre... Am plecat, dar am înţeles imediat că banii au un rol  în viaţă,  sportul pe care îl practici, altul. Fără "performanţă" nu le simţi "gustul"! Aşa am decis să mă las la "vatră",de fapt, cred că era şi timpul, în 2001. Unii spuneau că mai puteam mult să joc, dar pentru mine înalta performanţă conta cel mai mult. N-am acceptat să mă tot plimb prin campionat  de la o echipă la alta şi am preferat să mă retrag. In tricoul Ştiinţei, am jucat nu mai puţin de 15 ani, între 1983-1998, club cu care mă mândresc şi care a supravieţuit datorită antrenorului Grapă! Cunosc  multe din fetele ce activează încă acolo, mi-au fost chiar şi coechipiere, le doresc din tot sufletul un nou titlu, deoarece ştiu că e în joc al 3-lea, chiar în luna aceasta.
-Jeni, la Bacău, lumea îşi face treaba…Ce se întâmplă la nivelul Naţionalei? Parcă  nu reuşim să trecem de o anumită limită…Şi asta, în condiţiile în care ne învecinăm cu Serbia, Bulgaria…,ţări în care s-au înregistrat progrese remarcabile.
-La nivel de Naţională, cred ca ar trebui mai mult profesionalism şi dăruire, pentru că reprezinţi o ţară, nu un club. Nu e îndeajuns să dai doar curs convocării la lot! Iar în campionatul intern ar trebui mai multă atenţie acordată juniorilor.  Aşa, nu am mai avea nevoie de jucătoare din "AFARĂ", mai târziu... Importurile de sportive străine nu sunt rele, dar ştiţi şi voi cât de greu  e să le poţi "menţine"!
-Cum se vede România din State?  N-ai mai dat de atâta timp pe-acasă…Există regrete pe care să le consemnez?
-Din păcate, România nu se prea vede din State…Nu s-a schimbat cu nimic percepţia americanilor. E aceeaşi din perioada…interbelică! In volei, nici atât. Aici s-a  auzit doar de Nadia, Ilie Năstase şi eternul Dracula! Dacă regret ceva? NIMIC! Ce am vrut să am    acolo" am avut,ce am vrut sa am"aici" am. O viaţă decentă,  alături de familia mea. Imi lipseşte doar  sportul,  pe care l-am idolatrizat.  Merg la o sală  pentru întreţinere şi, din când în când, mai joc volei. De  plăcere… Nu am crezut niciodată că se poate trăi în afara sportului, dar-culmea, se pare că DA!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu