*Interviu cu atleta Joan CHELIMO-MELLY, vice-campioană europeană la semimaraton şi calificată la JO de la Paris

“Sunt fericită tocmai datorită alegerilor mele curajoase!”

 Joan Chelimo-Melly (n.10 noiembrie 1990) vine din Kenya, ţara iubită de soare. Lui Joan, îi plac distanțele lungi. Ca să le poată parcurge, în patria natală, oamenii mai mult aleargă decât merg. Așa i-a învățat viața de zi cu zi. Cea mai istovitoare distanță parcursă de Joan a fost, din Kenya, în România, în 2021, pentru a căpăta cetățenia română. Până atunci, au mai fost și altele, pe toate meridianele, încununate cu tot atâtea medalii, în cursele de maraton și semimaraton la care a participat. Joan e o colecționară de titluri, un diamant ținut la secret de atletismul nostru care și-a redescoperit pofta de viață. Pe 1 iunie, anul acesta, a primit dreptul de a reprezenta România în toate competițiile internaționale. Duminică 8 iunie, Joan Chelimo-Melly a obținut și prima medalie pentru țara adoptivă, devenind vicecampioană continentală la semimaraton, la CE care se desfășoară, în aceste zile, la Roma. E, însă, doar prima dintre ele. Joan nu ştie să se oprească.

-Joan, ce ne poţi spune despre tine? Când ai început să practici sportul în ţara natală?
-Asta s-a întâmplat încă din copilărie, când sportul și școala erau singurele lucruri care ţi-ar fi putut oferi oportunitatea unei vieți mai bune. Am încercat să le fac pe amândouă, cât am putut, dar în atletism am reușit cu adevărat.
-Cum ai ajuns în România? Erai, deja, o atletă cunoscută la nivel mondial. Ai câştigat o grămadă de medalii în cursele pe distanţe lungi. Wachau, Cardiff, Berlin, Boston, Praga sunt oraşele în care ai urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. În 2022, la Seul, ai doborât recordul României la maraton, unul vechi de 17 ani!

-Sunt multe de spus... Cu mai mult de 7 ani în urmă, l-am întâlnit pe antrenorul meu român în Kenya. El mi-a arătat ţara, locurile, oamenii şi... m-am îndrăgostit iremediabil. Așa că am decis să-mi schimb viața, să am șansa de a concura pe scena internaţională, reprezentând o țară care mă respectă și crede în mine. Fără susținerea ei, nu aș fi unde sunt astăzi, ca sportiv profesionist. Progresul meu și performanțele recente sunt datorate, într-o bună măsură, României, care mi-a oferit un antrenor, o nouă “familie”, un club unic- Dinamo Bucureşti și condiții optime de pregătire. Am un respect enorm pentru noua mea ţară și foarte multă recunoștință pentru tot ce îmi oferă.
-Ce părere ai despre concursul de semimaraton al actualului European, unde ai obţinut medalia de argint, până acum, singura din zestrea delegaţiei noastre?
-A fost o cursă frumoasă, desfăşurată într-un oraș minunat, în condiții foarte dure. Era păcat să nu vină şi...medalia!
-Ai așteptat-o mult?
-Am visat această zi 7 ani. Devenisem nerăbdătoare...
-Cât timp te antrenezi zilnic în pregătirea succeselor?

-Mă antrenez de două ori pe zi, în majoritatea zilelor, şi cu pauze foarte rare. Fac asta de 20 de ani!
-Care este următorul concurs la care vei concura?
-Mă pregătesc pentru Jocurile Olimpice de la Paris, unde îmi voi alerga principala disciplină, maratonul. Nu e timp pentru altceva.

-Alte proiecte de viitor, în afara atletismului?
-În viitor, aș dori să învăț limba română mai bine, să petrec mai mult timp vizitând noua mea ţară. De fiecare dată, găsesc tot mai multe locuri frumoase și oameni interesanţi. Scopul meu este, de asemenea, să antrenez tineri talentaţi în atletism și să-i ajut să se dezvolte, în special fete. Sunt chiar pasionată de pregătirea următoarei generații de sportivi.
-Hobby-uri?
-Cariera de atlet profesionist nu oferă mult timp pentru hobby-uri, dar îmi place să călătoresc, să gătesc, să dansez...Atunci când nu mă antrenez sau nu concurez, îmi place să-mi petrec timpul cu familia și, bineînțeles, cu cea mai mare realizare de până acum, cu Ariana, fiica mea. În afara atletismului, mă dedic şi încerc să fiu ocrotitorul surorii mele. De aceea, am fondat organizaţia de caritate Tirop’s Angels pentru a lupta împotriva violenţei de gen, în sprijinul femeilor, dar şi al bărbaţilor. După cum vedeţi, sunt o fată simplă care a îndrăznit să viseze mult, însă, astăzi, sunt fericită, tocmai datorită alegerilor mele curajoase!

 

Leonard POPA / UZPR Bacău

 

 *Interviu cu atleta Alina Rotaru-Kottmann, medaliată cu bronz la Mondialul în aer liber (săritura în lungime), calificată la JO de la Paris

 

“Sotomayor m-a învățat cum să semnez autografe”

De peste un deceniu, Alina Rotaru-Kottmann  (n. 5 iunie 1993, București, România) este cea mai valoroasă atletă română. Cele mai importante rezultate ale atletismului românesc din ultimii ani, în proba de săritură în lungime, îi aparţin. În anul 2009, a obținut medalia de argint la Campionatul Mondial de Juniori (U18) de la Brixen. La prima ediţie a Jocurilor Olimpice de Tineret (2010) a cucerit argintul, după o săritură de 6,38 m. În 2016, a participat la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, iar în 2020 la cele desfăşurate în Japonia. În 2017, şi-a adjudecat aurul la Universiadă. O luptă permanentă cu propriile limite, ameninţând mai mereu podiumurile marilor întreceri, într-o probă în care ierarhiile devin tot mai riguroase şi selective… Traseul ascendent al sportivei noastre a culminat cu momentul Budapesta 2023, când, la Mondialul în aer liber, Alina a obţinut medalia de bronz, o performanţă pe care atletismul românesc nu o mai realizase, în această probă, de 40 de ani! În acelaşi an, sportiva care, din 2014, se antrenează în Germania, a obţinut calificarea la JO de la Paris, cu un nou record personal, 6,96 m, stabilit în concursul de la Inneringen (Germania). Nicio medalie nu e uşor de obţinut. De fiecare dată, trebuie să…sari după ea, dar Alina Rotaru-Kottmann ştie cel mai bine acest lucru!

Leonard POPA/ UZPR Bacău

 

-Ce rol joacă întâmplarea și norocul în viața ta, Alina ?

-În cazul meu, nimic nu este întâmplător. Lucrurile pe care mi le doresc se realizează, de cele mai multe ori. Dacă va referiți la realizările mele și parcursul meu de sportiv, nimic nu a fost ușor. Doar un lucru a fost normal, oamenii pe care i-am întâlnit pe parcurs au avut cele mai bune intenții și, din acest punct de vedere, pot spune că am avut noroc. Deci, într-un cuvânt, atunci când norocul este în același loc cu întâmplarea, iese ceva extraordinar și anume succesul!

 

-În copilărie, ai alergat sau mai mult ai sărit?

-Am fost un copil foarte activ, care s-a jucat, zi de zi, în faţa blocului, a mers mult cu bicicleta, a sărit coarda și elasticul. Am inceput atletismul când aveam 7 ani, iar antrenamentele au fost tot ca o joacă. La început, am alergat mai mult. După puțin timp, când m-am antrenat sub îndrumările doamnei Mădălina Ivan, am început să și sar.

 

-Cine te-a îndrumat spre practicarea atletismului?

-Părinții. Ei au vrut ca eu să am un corp frumos și sănătos. Mai întâi, am făcut dans sportiv, dar era prea costisitor financiar. Apoi, mama mea a mers cu mine de mână la Palatul Copiilor și a deschis fiecare ușă să vedem ce sport se practică acolo. Am făcut dans modern, dar nu era nimic potrivit pentru mine. După o lungă perioadă, în care eu le tot spuneam părinților că vreau sa merg la atletism, m-au dus pe stadionul Dinamo, unde a început totul.

 

-Când ai dat primul interviu?

-Primul interviu cred că a fost la prima mea conferința de presă, în anul 2008, la Concursul Monica Iagăr Grand Prix. Am avut mari emoții pentru că stăteam la aceeași masă cu medaliați olimpici (Oana Pantelimon, Vali Ionescu) și cu recordmanul la săritura în înălțime Javier Sotomayor. A fost o experiență foarte frumoasă. Sotomayor m-a învățat cum să semnez autografe.

 

-Anul trecut, ai obținut un rezultat excepțional, singular în ultimul deceniu al atletismului românesc. Bronz la Mondialul în aer liber! A trecut euforia reușitei?

-Cel mai bun rezultat din carieră până acum. Această medalie de bronz este un vis împlinit! Încă mă gândesc la acel moment special, este foarte prezent în memoria mea şi mi-aş dori să-l repet.

 

-Cum comentezi rezultatul de la Glasgow, Mondialul în sală, desfăşurat în februarie? Ce diferențiază cele două tipuri de concursuri, indoor și outdoor, din punctul tău de vedere?

-Sezonul de sală a fost unul mai neobișnuit pentru mine. Foarte bine planificat, dar din păcate am avut o răceală puternică în cantonamentul din luna ianuarie. Mi-a am revenit mai greu. Apoi, tot sezonul de sală a fost foarte rapid. Am reușit o săritură bună la campionatul național de sală, 6.71m, după care am mai avut doar câteva zile de pregătire pentru CM din Glasgow. Cred că aș mai fi avut nevoie de câteva zile de antrenament și, mai bine spus, să-mi revin complet după boală. La Glasgow, am luat și gripa A, care iar m-a ținut 2 săptămâni pe margine. Concursul din Scoţia a fost un concurs ok, din cauză că am avut puține zile la dispoziţie, în care să intru în formă. Totul a fost foarte rapid, iar eu am o pornire rapidă pe elan, doar că nu am mai putut să ating acea viteză optimă. Totuși, ținând cont de acest lucru, săriturile au fost bune. Diferența dintre sezonul de sală și cel din aer liber este că, în sezonul de sală, ai un timp mai scurt de a-ţi intra în formă, după o pregătire lungă, iar în aer liber poți planifica mult mai bine concursurile și ai un timp mai mult până la competiția de obiectiv.

 

-Vin Jocurile Olimpice de la Paris. La ce te aștepți?

-Timpul trece foarte repede. Am intrat în febra concursurilor și, parcă, săptămâna a devenit mai scurtă. Obiectivul meu principal este să intru în finala olimpică, iar de acolo totul este posibil. Săritura în lungime femei este o probă foarte puternică și calificările sunt foarte importante.

 

-Cum ai caracteriza atletismul românesc în ultimul deceniu? Ai găsi cauze sau doar efecte?

-Au fost multe schimbări în ultimul deceniu. Cred că atletismul românesc, din punct de vedere al sportivilor, merge bine. Un punct negativ rămâne infrastructura. Avem o capitală fără stadion de atletism, unde să putem concura. Avem doar două săli de atletism în România. Cred că, dacă am avea și condiții mai bune de pregătire, am avea și mai mulţi atleți în topul mondial. Eu mă antrenez de 10 ani în Stuttgart, unde am condiții ideale pentru a desfășura antrenamentul.

 

-Dacă ai fi un factor de decizie, ce ai stabili pentru binele atletismului românesc?

-Mi-aș dori ca generațiile care vin să se antreneze în condiții mai bune. Visul meu este să organizez un concurs de săritură în lungime în centrul capitalei, unde să participe cei mai buni săritori din lume, iar copiii să vină să vadă ce înseamnă atletismul și să se îndrăgostească de acest sport.

 

-Ce nu ai declarat niciodată presei? Ce nu se știe despre tine?

-Pe la vârsta de 6-7 ani, am avut o pisică pe care am primit-o ca pui. Era cât palma mea. Era... Am iubit-o mult! Cred că aşa am realizat cât de repede trece şi timpul...

 

Leonard POPA

 

*Interviu cu Amalia LICĂ, diamantul gimnasticii ritmice româneşti. Deţinătoare a patru medalii de aur la Campionatul European (Budapesta, 24-26 mai a.c) și campioana absolută a junioarelor, caz unic în sportul românesc al graţiei şi îndemânării.

 

 

 “Am sperat la o medalie de aur, dar cu siguranță nu la patru!”

Minunea Ritmică a României! Unii spun că e noua Nadia Comăneci. Alții zic că e câte un pic din toate marile sportive ale țării. Eu spun că e... Amalia Lică, prezentul și viitorul unei stele în ascensiune. Iată un interviucu tânăra noastră campioană europeană, care a făcut să se audă de patru ori Imnul României la Budapesta!

 

-Cum ai început gimnastica ritmică? Ştiu că ai făcut-o la 5 ani. Cui îi datorezi începutul?

-Am început gimnastica ritmică datorită mamei mele, care m-a dus, prima dată, la grupa de iniţiere condusă de doamna Elena Vlad. Am stat în grupa dânsei 2 luni şi apoi m-a direcționat spre grupa de performanţă condusă de Adriana Mitroi (Teocan).

-A fost dragoste la prima vedere? Ce obiecte ţi-au plăcut mai mult?

-Chiar a fost dragoste la prima vedere! La început, a fost mai mult joacă, obiectele mi se păreau nişte păpuşi mai mici, dar, cu timpul, am luat antrenamentele foarte în serios. Obiectele au prins viaţă. Nu am unul preferat, îmi plac toate la fel de mult. Toate cer aceeaşi îndemânare în mânuire.

-Când ai obţinut primele succese?

-Cel mai mare succes a fost la Campionatul European desfăşurat la Tel Aviv, anul trecut, când am reușit prima medalie de aur pentru România. A avut o strălucire specială, pentru că îmi reprezentam ţara. Până atunci, obţinusem numeroase titluri de campioană națională. Când auzi, însă, că, după evoluţia ta, se cântă Imnul naţional, emoţiile sunt mult mai mari şi realizezi că ai făcut un lucru bun, care să-i bucure pe mulţi.

-Ai avut aceeaşi antrenoare de la bun început, pe Adriana Teocan, ea însăşi o fostă gimnastă de mare performanţă... Ce te-a învăţat prima dată?

-După 2 luni de iniţiere, cum am spus, am ajuns la Adriana la grupă. De 10 ani, nu ne-am mai despărțit. În ritmică, te obişnuieşti cu toate obiectele de la bun început.

-Te aşteptai la acest rezultat senzaţional de la Budapesta?

-Am sperat la o medalie de aur ca la Tel Aviv, dar ,cu siguranță, nu la patru. A fost o surpriză minunată şi, cred, neaşteptată pentru multe dintre adversare.

-Cum ai sărbătorit cele 4 medalii de aur?

-E mult spus sărbătorit, dar la aeroport m-au așteptat colegii de la şcoală şi colegele de la gimnastică. Nu mă așteptam să vină atât de multă lume și televiziunea.

-Cum reuşeşti să împaci sportul de mare performanţă cu şcoala?

-Fac meditaţii în fiecare săptămână și încerc să fiu cât de atentă pot la tot ce se predă. E un ritm pe care încerc să-l stăpânesc cât mai bine, şcoala şi sportul de performanţă.

-Cum vezi viitorul tau în ritmică, acum, la 15 ani? Ţi-l imaginezi altfel, după cele realizate la Budapesta?

-Îl văd din ce în ce mai strălucit. Ştiu că urmează şi o perioadă mai dificilă, când voi trece la senioare, dar am susţinerea antrenoarelor şi a doamnei Irina Deleanu, preşedinta federaţiei noastre, care, de fiecare dată, împarte emoţiile cu noi. Avem, deci, destule repere, în ritmica românească. Sunt multe gimnaste bune care vin din spate și cred că toate sunt capabile de rezultate frumoase. Cu siguranţă, podiumurile nu ne vor ocoli nici în anii următori.

 

Leonard POPA

 

 

 

*Interviu cu handbalista Yaroslava Burlachenko

 

 

 

 

 Yaroslava Burlachenko, îndrăgita handbalistă din Liga Florilor, a obţinut, după o aşteptare de patru ani, cetăţenia română. Prin meandrele în care a condus-o propria viaţă, sportiva ucraineană (născută la Kiev, în 14 mai 1992), a găsit mereu tăria şi entuziasmul începutului. Ca şi în teren, a acceptat înfrângerile, dar niciodată statutul de învins. A fost tot timpul o învingătoare iremediabilă! A sosit în România la o vârstă la care îşi putea lesne găsi un loc în oricare campionat din lume. Talentul şi ambiţia îi dădeau dreptul... Valoroasa handbalistă din ţara vecină, atât de aspru încercată, a preferat, însă, altceva. Un amănunt biografic, despre care a aflat târziu, a întors-o din drum. Şerpuirile vieţii, care nu ocolesc caracterele puternice, pentru a le întări şi mai mult...

 

-Yaroslava, sunt doar câteva ore de când ai obținut cetățenia română... Când ți-a venit această idee?

-Sincer, povestea cetăţeniei mele este incredibilă. Întrucât mama mea a divorțat de tatăl meu, încă de când eram mică, nici nu mi-am imaginat că, într-o zi, se va întâmpla ceea ce mi s-a întâmplat… De obicei, vara, fiind, deja, jucătoare în campionatul României, obișnuiam să-mi vizitez mama, la Kiev. Într-o zi, ea mi-a povestit că a participat, cândva, în tinereţe, la o nuntă, cu rudele tatălui meu, care erau din Republica Moldova. Nu mai auzisem de asta până atunci, habar-n-aveam de rudele din altă parte decât Ucraina. La întoarcerea la echipă, am împărtășit povestea cu Costică Buceschi, antrenorul nostru. I-am mărturisit că există șansa să aflu că am rude pe teritoriul fostei Basarabii, de dinainte de anexarea sovietică, dar pentru asta trebuie să mă întorc urgent la Kiev și să mă întâlnesc cu tatăl meu, în persoană. Dl.Buceschi, care ţine foarte mult la programul de pregătire, mi-a dat liber o singură zi şi, cu un bilet dus-întors, am plecat. Din fericire, am reușit să mă întâlnesc cu tatăl meu şi am aflat că bunica, mama lui, s-a născut, într-adevăr, pe teritoriul fostei Românii, putând fi considerată cetăţean român, deşi, multă vreme, acest fapt a fost un secret de familie, de teama consecinţelor! Tata mi-a spus, apoi, că, dacă am şansă, va încerca să găsească acasă documentele care să confirme acest fapt. Și am avut noroc! După numai câteva luni, am reușit să adun toate actele necesare, iar pe 11 decembrie 2019, am primit numărul dosarului meu de obținere a cetățeniei române.

-Îţi mai amintești prima zi în care ai ajuns în România? Cum s-a întâmplat?

-Nu-mi mai amintesc, în mod special, prima mea zi petrecută în România, dar ştiu că nu mi-ar fi fost ușor să vin aici, fără puțin noroc. În 2012, ca să ajung în România, aveam nevoie de viză, iar pentru asta erau necesari bani mulţi, pe care eu nu-i aveam în acel moment. M-a ajutat, însă, prima mea antrenoare din Ucraina. Când a aflat că am șansa să joc aici, m-a susținut financiar, alături de prietena mea cea mai bună. Așa am reușit să obțin viza și să devin jucătoare, încă din 2012, la Danubius Galați. Aveam 20 de ani. Dar, după cum înțelegeți, atât atunci, cât și acum, am fost foarte hotărâtă să-mi urmez visele, nu le-am abandonat niciun moment.

-...Dar prima zi de handbal, în Ucraina? Cui îi datorezi începutul?

-Începuturile handbalistice i le datorez bunicii mele. Ea a fost cea care a pus bazele solide pentru mica Yasi, iubitoarea de libertate și neînfricata pe care le cunoașteți acum. Bunica mea a fost cea care mi-a susținut toate interesele și eforturile, iar când, după multe alte hobby-uri, m-am îndrăgostit de handbal, ea a fost prima care m-a susținut pe acest drum.

-Au urmat și primele echipe din viața ta de handbalistă profesionistă. Cum au fost primii ani în campionatul românesc?

-Sinceră să fiu, înțelegeam foarte puține lucruri despre handbalul din România, în primul meu sezon în afara Ucrainei... Tot ceea ce învățasem perfect la acel moment era că trebuie să înțeleg limba română și să-mi câștig cu greu locul în lot, în ciuda faptului că eram una dintre cele mai tinere jucătoare din echipă. Am luptat pentru a-mi asigura prezenţa în teren cu două coechipere, de 35 și respectiv 28 de ani. Nu a fost deloc ceva ușor. Dar m-am descurcat.

-Au urmat 3 ani petrecuţi în Turcia. A fost o alegere bună?

-Oh... Sezonul 2013-2014 a fost unul dintre cele mai dificile din cariera mea. Atunci, m-am gândit serios să renunț la handbal, dar, pur și simplu, nu aveam de ales. Eram tânără, nu aveam cui să-i cer sfaturi despre ceea ce trebuie să fac, într-o situație sau alta. Mi-am zis că voi învăţa din greșelile mele și atunci am făcut foooooarte multe greșeli... După un sezon dificil la Ankara, am semnat, totuşi, un nou contract, cu echipa din Ardesen. A fost o nouă provocare, dorinţa de a-mi face un nume de succes în handbalul turcesc. Abia după ce am câștigat Cupa Turciei, devenind titulară pe poziția de pivot la echipa care a obţinut trofeul, mi-am dat seama că este timpul să revin la un nivel mai înalt, adică, înapoi în România, la Craiova, Slobozia, Baia Mare...

-În fine, ultima formaţie din cv-ul tău, Gloria Buzău... Parcă, totuși, echipa se clasează pe un loc mult sub valoarea lotului. Ce se întâmplă?

-Încă sunt ferm convinsă că potențialul lotului nostru este semnificativ mai bun decât locul pe care îl ocupăm în prezent, în clasament. Această situaţie, nu tocmai plăcută, se datorează mai multor factori, deoarece un sport de echipă este un sistem care trebuie să funcționeze ca un ceas pentru a-şi atrage succesul. Cu siguranță, este nevoie de timp și de mult efort colectiv pentru ca mecanismul să funcționeze la maximum. Suntem, încă, în faza de punere la punct a acestuia. Uneori, iese mai bine, alteori mai rău... Dar continuăm să muncim și să găsim cheia succesului, în fiecare zi, la fiecare meci, ca să ajungem acolo unde ne-am dorit încă de la începutul sezonului. Momentan, trebuie să valorificăm șansa noastră în Cupa României, pentru că o calificare mai departe poate să ne ducă la obținerea obiectivelor asumate.

-În paralel cu echipele la care ai evoluat, ai fost mai mereu convocată la naţionala Ucrainei.

-De fapt, nu am mai jucat la echipa națională a Ucrainei de foarte mult timp. Ultima mea convocare a fost în 2013, acum mai bine de 10 ani. Apoi, a urmat o perioadă foarte ciudată, când păreau să fie interesați de mine, dar nu m-a chemat nimeni oficial. Iar, când am aplicat pentru cetățenia română, în 2019, şi oficialii de la Kiev m-au sunat periodic pentru a afla dacă sunt gata să revin în rândurile primei reprezentative, eu am răspuns sincer că mă aștept să primesc cetățenia română și îmi doresc să joc pentru țara strămoșilor mei. Cu acest răspuns, am închis definitiv subiectul convocării mele, cu actualii antrenori ai naționalei ucrainene, Vitaly Andronov și Olya Perederiy.

-Eşti o pasionată a călătoriilor. Am văzut, recent, fotografiile realizate de tine, în Dubai. Ce ţară ţi- a plăcut cel mai mult?

-Şi când nu există fericire, nenorocirea ne ajută- avem o astfel de vorbă în Ucraina... De fapt, oricât de ciudat ar suna asta, începutul războiului și divorțul prin care am trecut în 2022 au devenit numărătoarea inversă a vieții mele „într-un mod nou”. Am lucrat atunci foarte mult, ca voluntară, cu ucraineni, și multe povești din viața altor oameni au trecut prin mine… Totodată, am reconsiderat și valoarea propriei vieți. Mi-am dat seama că, dacă nu fac tot posibilul să “trăiesc” acum, atunci… când?! Am început să călătoresc și, nu mi-e frică de acest cuvânt, să „trăiesc” la maxim! În 2 ani, am vizitat multe țări europene, mi-am extins viziunea asupra lumii și am căutat peste tot o mentalitate care să rezoneze, într-adevăr, cu a mea. Şi, în ultimul an, am gasit-o în SUA şi în Dubai– o experienţă incredibilă, fără dubii! Sunt țări cu o dezvoltare cu câţiva pași înainte, din care poți să înveți foarte multe. Asta, de fapt, și fac...Mai nou, am început să colaborez cu americanii, să dezvoltăm handbalul în statele lor. Sunt de-a dreptul încântată de acest proiect şi mă bucur enorm că viziunea mea a găsit oameni care văd şi doresc același lucru!

-Te-am auzit și cântând. Și tu, și Kristina Liscevic, de la Brăila, cântați foarte frumos! E un talent ascuns al handbalistelor?

-Prietenii mei spun că am renunţat la muzică pentru handbal. Într-adevăr, trecutul meu conține destule povești, în care cântecul mi-a fost la îndemână și am excelat pe scenă, în calitate de cântăreață. Apoi, a urmat o perioadă lungă și grea din viața mea, când handbalul mi-a dat un bilet către un viitor fericit. Cântatul a fost lăsat în urmă, mai mult ca o activitate pentru suflet, pentru rarele întâlniri de karaoke cu prietenii. Dar, dacă vorbim despre talentele și hobby-urile mele, încă din copilărie, nu m-am limitat la un singur lucru. Mereu mi-am urmărit pasiunea și interesul și, trebuie să o spun, cu succes. Sunt de părere că îmi este imposibil să mă descriu cu un singur cuvânt: „handbalistă”.... Sunt mult mai mult decât atât. Urmăresc auto-dezvoltarea continuă, cântatul, învățarea limbilor străine, călătoriile, desenul, designul, crearea propriilor proiecte, psihologie, crearea de conținut, pozele, video, AI, mentoring, consultanța și așa mai departe… Este important pentru mine să simt pasiunea în tot ceea ce fac. Atunci știu cu certitudine că, orice aș face, voi reuși.

-Cum te vezi peste 10 ani?

-Peste 10 ani… bună întrebare. Având în vedere gama mea de interese, nu mă limitez. Voi continua să fac tot ceea ce trezeşte în mine un interes real. În ultimii doi ani, mi-am refăcut viața personală și am construit o fundație în care sunt sinceră cu mine. Îmi urmăresc busola interioară și profit la maximum de oportunitățile pe care mi le oferă viața. Nu știu cât de mult mi-a lăsat soarta pentru handbal, câtă viață mi s-a alocat, în general... Dar îmi doresc foarte mult să cred că voi continua să fac tot posibilul să-mi ating potențialul maxim, înainte sa plec de tot... Să las după mine lumea asta un pic mai bună. Să inspir și să ajut oamenii să fie cea mai bună versiune a lor, să-și creeze viața și lumea cat mai bună în jurul lor. O lume în care vrei să trăiești în dragoste, recunoștință și plăcere. Cam asta este misiunea mea pentru următorii 10 ani.

-Azi, când ai primit cetăţenia română, e şi ziua în care Federaţia Rusă și-a ales noul și vechiul președinte... Cum trece familia ta rămasă în Ucraina peste drama războiului?

-Acesta este un subiect foarte dureros. Fratele meu mai mic este şi acum pe frontieră... Zilele trecute, a văzut moartea cu ochii. Din fericire, a supraviețuit și continuă să-și îndeplinească datoria. El s-a regăsit, cu adevărat, în aceste operaţiuni militare și a salvat multe vieți. Îmi este foarte greu să realizez prin ce trebuie să treacă oamenii, în timpul unui război. Acest lucru este cel mai groaznic din câte există. Îmi pare extrem de rău pentru toţi cei care continuă să trăiască în realitatea dură a frontului, inclusiv pentru familia mea, care a hotărât să nu părăsească țara. Este greu, dar i-am acceptat decizia.

-În incheiere, aș vrea să -ti adresezi tu însăți o întrebare și să dai răspunsul...

-Dacă aș fi jurnalistă, m-aș întreba ce pot oferi poporului acestei ţări prin dobândirea cetățeniei române. Și aș răspunde, ca întotdeauna, că vreau să împărtășesc tot ce am mai bun: dragostea mea de libertate, curiozitatea și neînfricarea în fața încercărilor destinului. Vreau să împart starea studentului etern, care învață lecții și beneficiază de toate evenimentele care se întâmplă. Vreau să-mi transmit pasiunea, zelul pentru progres, sinceritatea și determinarea cu care trăiesc. Vreau să împărtășesc emoții plăcute, descoperiri, respect, sprijin, credință, dragoste şi prietenie. Să creez o atmosferă în jurul meu, în care să fim siguri că putem să ne exprimăm, în care să nu ne fie teamă să fim noi înşine. Cam așa. Vă mulțumesc pentru atenție și întrebări, a fost interesant pentru mine să caut răspunsuri din interiorul meu. (18.03.2024)

 

Leonard POPA/ UZPR Bacău

 

“Înainte de a fi performeră în sport, sunt o performeră în propria mea viață”

 

* Interviu cu Lăcrămioara PERIJOC, vicecampioană mondială şi europeană la box, calificată la JO de la Paris

 

 

  Lăcrămioara Perijoc, prima sportivă care a calificat boxul românesc la JO de la Paris, rămâne o luptătoare şi după ce îşi agaţă mănuşile în cui, seara, la sfârşitul antrenamentelor istovitoare. Viaţa însăşi i-a fost un ring, întrucât, aşa cum a afirmat, de multe ori, in interviurile pe care le-a dat mass-mediei şi, în special, ei înseşi, nu a răsfăţat-o. A trebuit să o ia de jos, cam de pe acolo unde te aduce un ko veritabil. A văzut lumina zilei (n. 3 februarie 1994) într-un orăşel din susul Moldovei (Siret), într-o familie cu şapte copii... Deşi i-a fost la îndemână, nu a ales să termine Liceul Sportiv, ci unul de Informatică. Poate că, de acolo, i se trage obiceiul de a chibzui orice mişcare pe scena pugilistică. Vreo 5 ani, nu s-a atins de medalii. Se antrena conştiincios, răspundea pozitiv indicaţiilor tehnice, dar ceda psihic, la asta contribuind şi decesul antrenorului său, în timpul unui antrenament de rutină, la sală. Din 2019, anul în care a devenit campioană europeană, la întrecerile găzduite de Spania, totul a început să se vadă şi să se consemneze altfel. Au venit- mai întâi, ca o surpriză, apoi ca o certitudine- argintul la Mondialele de la Istanbul (2022) şi locul 2 obţinut la Jocurile Europene desfâşurate, anul trecut, în Polonia. Nimic nu e uşor, însă, în această disciplină... Pentru că nu e suficient doar să strângi pumnii. În primul rând, trebuie să strângi din dinţi, aşa cum te învaţă, de multe ori, viaţa... Lăcrămioara Perijoc ştie cel mai bine acest lucru.

 

 

-Lăcrămioara, îți mai amintești povestea primului croșeu “neoficial” ? L-ai dat sau l-ai primit?

-Nu îmi amintesc primul croșeu, dar îmi amintesc prima lovitură pe care am primit-o și am simțit-o. A fost întâiul meu an de seniorat, la primul turneu internațional la care am participat, într-o partidă împotriva unei sportive din Croația. Țin minte că am primit un pumn, nu mai știu exact cum, dar l-am simțit zdravăn şi mi-am zis că trebuie să boxez pe deplasare de picioare, că altfel mă zăpăcește...

-Când ai urcat, prima dată, într-un ring?

-La scurt timp după ce am intrat în sala de box. Trei luni mai târziu, am participat la primul campionat naţional. Atunci am văzut, pentru prima dată, lotul de fete cum se antrena și mi-am zis că vreau să ajung şi eu acolo și să fiu cea mai bună.

-Ce poate fi mai dureros decât o lovitură primită în timpul unui meci de box?

-Cred că durerile sufleteşti sunt mult mai dureroase. Fizic, noi oamenii putem îndura multe. Corpul acesta al nostru este făcut să reziste, dar, emoțional, sunt dureri care ne doboară. De pildă, pentru mine, cel mai dureros ar fi să-i văd pe cei dragi suferind, iar eu să nu-i pot ajuta.

 

-Când te-ai apucat de practicarea boxului, ai avut un model pe care ți-ai propus să-l urmezi?

-Când am început eu boxul, nici nu știam că există box feminin, așa că nu am avut niciun model atunci. Mai multe ştiam despre fotbal, pentru că jucam tot timpul, împreună cu fraţii şi surorile mele. Mai târziu, am cunoscut câteva sportive al căror stil de a boxa îmi plăcea, dar ,ca model, am avut un boxer ucrainean, pe care îl urmăream. Pe urmă, antrenoarea mea a fost prima pugilistă care m-a inspirat, cu adevărat.

-Care a fost cel mai frumos moment al carierei de până acum? Dar regretele?

-Cel mai frumos moment a fost acela în care am primit biletul de calificare la Jocurile Olimpice.. Regrete nu aş putea spune că am. Tot ce am trăit, în toți acești ani, au clădit omul care sunt astăzi și sunt recunoscătoare pentru asta, tuturor celor care m-au crescut în mijlocul lor.

-Ce așteptări ai de la aceste JO, unde te-ai calificat printre primii sportivi?

-Sunt mândră că am reușit să mă calific printre primii sportivi la această ediție a Jocurilor Olimpice, care este și prima pentru mine. Am așteptări pe măsura muncii mele, iar eu muncesc foarte mult zilnic, fiind şi studentă în anul III, la Facultatea de Ed. Fizică. Deci, așteptări sunt, să vedem ce va ieși. Am încredere că tot ce este pentru mine, voi obține.

-Ce aduc nou fetele, în boxul românesc, față de băieți?

-Putem observa că, în ultimii ani, fetele au ridicat ștacheta, ca sa zic așa, au făcut performanță la toate nivelurile de vârstă. Asta înseamnă că sunt mai serioase, muncesc mult, sunt motivate, disciplinate, și își doresc să reușească. Fetele chiar se bat, când intră în ring, nu se menajează deloc. La nivel internațional, fetele fac spectacol și oferă un box de bună calitate.

-Cum vezi viitorul boxului feminin românesc?

-Cred că boxul feminin este în creștere și în plină dezvoltare. Despre cel masculin nu mă pot pronunța. Nu este treaba mea. Lupta fetelor în ring va evolua, însă, pentru că vin din spate antrenori și antrenoare care au făcut performanță și se implică total, în creşterea noilor generații de campioane. Boxul nu este doar un sport al forţei şi tehnicii. Sunt mult mai mulți factori care fac un pugilist complet. Sigur, este minunat ca un boxer să aibă forţă şi o tehnică perfectibilă, dar esențial e să aibă o mentalitate pe care să știe cum și când să o folosească. Părerea mea este că mentalitatea e pilonul principal pe care poți construi orice, fără să se clatine.

-Celor care încă mai consideră că boxul e apanajul masculin, ce le-ai răspunde?

-Poate că, la începutul carierei mele, mă mai deranjau aceste păreri, cum că boxul este un sport bărbătesc. Acum, sincer, le ignor. Cred că fiecare are dreptul la opinie. Cum și eu am dreptul să nu-mi pese de ceea ce spun unii sau alţii. Îmi place ceea ce fac, mă împlinește și mă bucur de asta. Daca m-aș opri să dau replici tuturor celor care, încă, nu văd dincolo de propriile convingeri, ar însemna să-mi risipesc energia degeaba. Am vise atât de mărețe, încât toată energia mea este îndreptată într-acolo .

-Esti medaliată, atât la Europene, cât și la Mondiale. De ce ar fi mai greu la JO? Adversarele sunt cam aceleași...

-Nu am spus că este mai greu la Jocurile Olimpice, dar consider că acest eveniment, disputat doar o dată la patru ani, este o competiție a celor mai de top sportivi din lume. Nu doar în box, unii sportivi evită campionatele europene si mondiale, tocmai pentru a fi în formă maximă la Jocurile Olimpice. Să concurezi la acest nivel trebuie sa fii foarte bine pregătit și nu doar fizic, ci și mental, pentru că emoțiile, presiunea, stresul, chiar și motivația, sunt mult mai puternice. Cu toții vrem medalia olimpică, dar este foarte important fiecare pas pe care-l facem până ajungem acolo. Am încredere în mine și sunt pregătită să mă bucur deplin de această experiență.

-Ce ar trebui să se ştie despre Lăcrămioara Perijoc, în afara sălii de sport?

-Înainte de a fi performeră în sport, sunt o performeră în propria mea viață. Am plecat de foarte de jos în viață, fără să am prea multe șanse de reușită. Cu toate acestea, am ajuns unde sunt astăzi... Aşadar, ceea ce îndrăgesc eu cel mai mult este evoluția mea, ca om. Sunt o persoană care caută să se dezvolte continuu, să devină din ce în ce mai bună în ceea ce face și să fie o sursă de inspirație pentru cei din jur, atât ca sportivă, cât și ca persoană. Vreau să devin un om mai bun, cu fiecare experiență trăită...

 

Fotografiile alb-negru ale gimnasticii româneşti

*Interviu cu Camelia VOINEA, coordonatoarea lotului olimpic de gimnastică

 

 

  Privesc o fotografie alb-negru. Rotterdam, 1987, Campionatul Mondial de Gimnastică. România mai are nevoie de trei note de 10, ca să depăşească imposibilul şi să treacă înaintea URSS. Privesc, din nou, fotografia, realizată imediat după concursul la sol. Din ea răzbate surâsul unei adolescente frumoase şi gingaşe ca un mărţişor. Este Camelia Voinea (n. 1 martie, 1970), coordonatoarea de astăzi a lotului naţional, calificat la JO de la Paris. Din spatele timpului, fata îmi zâmbeşte cald şi mulţumită. 10-le obţinut de ea şi de celelalte două coechipiere (Aurelia Dobre şi Daniela Silivaş) aduce României medaliile de aur! Martie, 2024. O doamnă maturizată frumos, care şi-a păstrat zâmbetul adolescentin, încrezător şi sincer... Aceasta a rămas Camelia Voinea. Alături de eleva ei, Sabrina, nimeni alta decât fiica sa (desemnată gimnasta anului 2023), caută, din nou, podiumul olimpic. Poate, îl va găsi la Paris. Poate, în altă parte, dar va veni! Sportul îi răsplăteşte întotdeauna pe cei cutezători, întrucăt Camelia Voinea continuă să creadă în actualitatea fotografiilor alb-negru...

 

 

 

 

-Ați făcut parte din marea echipă a României de la sfârșitul anilor 80... Campioană mondială în Olanda, dar ultima dată când am depăşit, în clasamentul pe echipe, formaţia sovietică. După generația Nadiei, am avut decenii la rând numai generații de aur. Nicio discontinuitate! Care e secretul?

-Secretul a fost o pregătire intensă sub supravegherea unor mari specialiști. Plecarea din ţară a soţilor Karolyi nu a însemnat sfârşitul performanţei, aşa cum credeau mulţi. La Rotterdam, de pildă, la Mondialele din 1987, s-au obţinut 5 medalii de aur şi multe altele. Daniela Silivaş, Aurelia Dobre, Ecaterina Szabo, Celestina Popa, Eugenia Golea şi cu mine am format o echipă foarte bună şi omogenă.

-Sunteţi considerată creatoarea unor elemente de gimnastică inovatoare. Care sunt acestea?

-Da, pentru a întrece sovieticele, considerate mari favorite, în frunte cu regretata Yelena Shushunova (a decedat în 2018) şi Svetlana Boginskaya. A trebuit să le surprindem cu ceva nou. Primul element, pe care l-am executat în premieră, a fost la sol, un DUBLU ÎNTINS SALT ÎNAINTE. Al doilea a fost la bârnă și se numește ȘURUB GRUPAT DE PE UN PICIOR (AUERBACH).

-Aţi primit nota 10 pentru solul prezentat. Astăzi, e mai greu de obținut nota maximă decât atunci?

-Da, cu siguranţă, este mai greu. Nimeni în aceste vremuri nu a luat notă maximă. Gimnastica a crescut mult, din punct de vedere tehnic. E greu să diferenţiezi gimnastele, deşi sistemul de punctaj a evoluat şi el.

-Dacă ar fi să vă întoarceți în timp, ce ați aduce în zilele noastre?

-Aș aduce, în primul rând, specialiștii de excepție și mai mult public la competițiile de gimnastică. Astăzi, lumea s-a cam îndepărtat de sport, în general. Sau nu-i mai place să privească...

-Când v-ați întors în ţară, după câţiva ani petrecuţi în Italia, România era altfel... Nici gimnastica noastră nu mai era aceeași. Care să fi fost cauzele, obiective sau subiective?

-Cauzele nu le cunosc, dar eu întotdeauna am iubit și iubesc gimnastica românească. De fapt, fără întrebări şi răspunsuri interpretabile, eu nu doresc decât să fac cât mai multe pentru această frumoasă disciplină sportivă. Sper să și reușesc!

-Când ați acceptat să fiți coordonatoarea lotului olimpic, nu v-a fost teamă să luați, practic, totul de la început? Performanţele, mai mult conjuncturale, nu mai erau aceleaşi. Vă plac provocările?

-Nu-mi este frică de nimic, în afară de Dumnezeu! Am considerat această numire o onoare, pentru că îmi doresc ca gimnastica noastră sa revină acolo unde îi este locul, unde a aşezat-o marea ei tradiţie.

-Ce e mai greu în gimnastică, să-ți păstrezi supremația sau să o recapeți?

-Şi una, și alta. Astăzi, au crescut în performanţă multe ţări care, pe vremuri, nici nu contau în întrecerile pentru medalii. Lupta pentru podium este mult mai acerbă.

-O antrenați pe Sabrina, fiica dumneavoastră, cea mai bună gimnastă a țării, în 2023... Dacă ar fi să o comparaţi cu marea gimnastă care ați fost, ce ați constata?

-Eu îmi doresc ca Sabrina să-mi depășească rezultatele, pentru că este tânără și are timpul în favoarea ei. Drumul nostru are un singur țel, medalia olimpică! Admit că ziua de mâine e ceea ce nu mi s-a întâmplat mie...

 

 

 

-La ce întrebare, care nu vi s-a pus niciodată, ați fi vrut să răspundeţi?

-Întrebarea ar fi dacă gimnastica românească apreciază toată munca mea, ca sportivă și antrenor, pentru gloria adusă acestei țări... În viaţă, însă, multe întrebări rămân fără răspuns, iar unele răspunsuri, fără întrebări...

 

Leonard POPA, martie 2024

 

 

 

  FATA CARE ÎMBLÂNZEŞTE APA

 

 

  *Interviu cu Simona RADIŞ, Sportiva Anului 2023

 

 

 

 

  Pe Simona Radiş, fata coborâtă din Avrămenii Botoşanilor (n. 5 aprilie, 1999), până şi apa o îndrăgeşte... Din 2020, când a început să o îmblânzească, val după val, vâslind mereu în căutarea marilor performanţe (alături, desigur, de Ancuţa Bodnar) nu a cunoscut înfrângerea. Multiplă campioană europeană şi mondială, campioană olimpică la Tokyo (2020), Simona este regina incontestabilă a gândurilor şi speranţelor cu care mergem la Paris, în vară. O stea condamnată la strălucire...

 

 

 

-Din 2020, nu ai mai pierdut nicio cursă importantă, indiferent de anvergura ei. Europene, Mondiale, JO... Ai fost desemnată de către Federaţia Internaţională de Canotaj, încă din 2020, o stea în ascensiune (Rising Star). Până unde poate urca aceasta?

-De urcat, nu știu dacă ar mai avea unde. Scopul și dorința mea sunt să rămân cât mai mult la înălțimea unde am reușit să ajung. Și știți vorba: ”este greu să ajungi sus, dar este mai greu să rămâi acolo!”... De aceea, caut mereu să mă autodepăşesc, să caut noi limite. Când sportivul nu le mai găseşte, performanţa dispare.

-Anul 2023 ți-a adus, firește, laurii cuveniți. Ai primit, din partea Comitetului Olimpic și Sportiv Român, titlul de Sportiva Anului 2023. Ce reprezintă pentru tine acest Premiu de Excelență?

-M-a bucurat această distincție. Sunt mici încurajări care contribuie la motivația de a merge mai departe și de a cuceri noi titluri. Un sportiv are nevoie întotdeauna de această motivaţie, de recunoaştere, chiar dacă nu o afirmă explicit.

-Se apropie Jocurile Olimpice... Când vei pleca spre Paris, ce nu vei uita acasă?

-Într-adevăr, Jocurile Olimpice se apropie și, cu siguranță, voi pleca acolo cu un bagaj mare de antrenamente, experiență, motivație și încredere. Nu va fi uşor. Statutul de favorite, cu care pornim pe acest nou drum olimpic, eu şi colega mea, Ancuţa Bodnar, nu e suficient pentru a urca pe podium şi a repeta succesul de la Tokyo, dar sper ca toate să iasă bine. Pentru asta ne-am antrenat.

-Ești o fire superstițioasă? Cum petreci orele dinaintea finalei?

-Înainte de cursă, noi luăm micul dejun cât se poate de normal, vorbim, în cameră ascultăm muzică, înainte să ieşim, ne dăm cu mir și pășim mereu cu piciorul drept pragul ușii. Odată ajunse la bază, ne concentrăm pe ceea ce avem de făcut.

-Cum reușești să treci peste momentele critice care, desigur, apar în desfășurarea momentelor de vârf ale competiției? Ce e mai important factorul fizic sau cel psihic?

-Cel mai important este psihicul. Mulți sportivi puternici au pierdut curse, fiindcă nu au știut să își gestioneze emoțiile. Eu mă consider o persoană puternică și mă automotivez foarte bine.

-Ce alte sporturi îți plac? La 14 ani, când ai început canotajul, după o selecție făcută în școală, cum se făcea pe vremuri, bănuiesc că știai mai puține despre această disciplină sportivă... Nu ți-a fost teamă de necunoscut?

-Îmi place să urmăresc mai multe sporturi. Din fiecare ai de învăţat câte ceva. Cât despre teamă, nu a fost un impediment atunci când am luat decizia de a pleca de acasă. Practicarea canotajului de performanţă presupune şi aceasta. Aș putea spune că am curiozitatea de a vedea locuri noi și de a cunoaște alți oameni. Au fost, deci, suficiente motive care au contribuit în luarea acestei decizii.

-Care a fost cel mai greu moment al carierei tale sportive?

-Făcând parte din lumea sportului şi urmărind tot timpul performanţa, am întâmpinat şi momente dificile, în care am simţit că, fizic, dar, în special, psihic, nu mai pot continua. Acela a fost momentul în care primul gând a fost să renunţ şi să merg acasă, să abandonez sportul de performanţă. Însă, alături de colega mea şi echipa din spatele nostru, am reuşit să-l depăşesc. O spun cu o oarecare mândrie, întrucât acest episod din viaţa mea m-a ajutat să devin mai puternică, mi-a dat curajul interior şi m-a împins către performanţele obţinute până astăzi. Să fii femeie nu este uşor, dar eu am o vorbă, suntem puternice, putem face orice şi, dacă avem oamenii potriviţi alături, suntem de neoprit şi de neînvins.

-Canotajul românesc are un trecut legendar și un prezent strălucitor. Are și viitor? În alte sporturi, există această teamă de ziua de mâine, că nu vine nimeni să ia locul trecutului şi prezentului...

-Cu siguranță, are și viitor! Generația actuală de sportivi este tânără și tinerii care vin din spate au timp să crească și să ni se alăture. Au suficiente repere. Vistieria de medalii a canotajului românesc e plină. Nu a dispărut niciun moment continuitatea. Discontinuitatea e periculoasă, pentru că nu se ştie dacă mai găseşti tăria, declicul, să-ţi revii...

-Ce are canotajul românesc în plus faţă de celelalte discipline sportive, din moment ce ne aduce, în continuare, cele mai mari satisfacţii, indiferent de competiție? 11 ambarcațiuni calificate la Jocurile Olimpice!

-Avem oameni implicați, profesioniști, cu care lucrăm, și dedicare. Avem o mentalitate bună și o viziune clară asupra viitorului. Se poate observa, totuși, că întreg sportul românesc a început să meargă în direcția potrivită. Dar trebuie să fie răbdare, fiindcă nu se pot face minuni de pe o zi pe alta... Marea perfornanţă se naşte greu.

 

Leonard POPA- UZPR Bacău