Bulgarian

duminică, 14 aprilie 2013

Adnotari la partida de handbal STIINTA BACAU-HC Buzau (30-25)


“Copacii albi, copacii negri…”*


…Bianca Anghelescu seamănă cu Silvia Navarro. Le separă doar decorul şi biografia. Poarta le apropie. Se întinde şi sare ca un motan după vrăbii. Un curaj moştenit de-acasă, de la Severin, insuflat de antrenorul Ion Milovan. Bacăul a mai avut un asemenea portar, care arunca tribunele în aer, anul trecut, pe care nu a ştiut să-l păstreze (Cristina Sîntămărean). Intre timp, a învăţat, poate, ceva şi din regretele de pe urma celor pierdute…Mirela Vîlcu, pivotul echipei antrenate de I.Arsene şi C.Oprea, pare o jucătoare din prima ligă, trimisă în recunoaştere prin hăţişurile diviziei secunde. Trebuie doar să o urmăreşti cu atenţie şi să-i descoperi paşaportul. Cornelia Ţocu, în momentele în care nu-şi aminteşte valurile Dunării din oraşul natal, devine lidera echipei. Ştie să facă şi ceea ce n-o crezi în stare. Iuţeşte jocul, transformă impecabil aruncările de la 7 metri, în apărare e arţăgoasă ca un grănicer sovietic cu  adversarele care bat în retragere precum promisiunile electorale. Cristina Tat are braţ de scandinavă. Dacă ar vedea-o acum, nordicii i-ar propune pe loc un contract pe câţiva ani. Vreo doi ar ţine-o însă numai pe bancă şi ar pune-o doar să urmărească jocul marilor handbaliste. Pe tricou poartă nr.14, dar pentru portari e mai mult nr.13… Şi aşa, abia desluşesc trasoarele fetei sosite de la Cluj, de acolo de unde vin, de regulă ploile…Despre Adina Cârligeanu îţi vine să scrii o carte, cu un final deschis. Parcă e eroina dintr-un film italian interbelic, obligatoriu alb-negru. Este jucătoarea de care  te apropii şi te desparţi de o mie de ori într-un singur meci. Dacă i-ai fi  impresar, nu ai avea decât două şanse: să devii miliardar sau să eşuezi undeva pe o insulă pustie. Acolo, de unde nu te mai poate salva decât Lăcrămioara Cilici, singura fată capabilă să-ţi aducă vestea cea bună şi pe patul de moarte. Anul trecut, marca mereu, dar îi ţineam minte doar golurile din ultima secundă. …Sunt multe de spus despre fetele Ştiinţei, plămădite parcă din energii contrare. Anul acesta, au reuşit să-i sperie pe toţi cei cu aspiraţii la promovare. Mai puţin pe ceilalţi…Dacă se concentrau mai mult, iar în Divizia B ar fi fost exilaţi cei doi arbitri sârbi din semifinala Oltchimului disputată la Gyor, dădeau clasamentul peste cap. Să admitem că e o performanţă pentru o echipă care a cochetat în ultimele sezoane doar cu locurile de mijloc ale clasamentului. Există, însă, şi un risc. Să ajungem să ne placă o astfel de viaţă, fără început şi sfârşit. A venit şi ziua în care trebuie să gândim altfel viitorul apropiat. Toţi, nu doar profesorii I.Arsene şi C.Oprea! Coada nu trebuie să se facă doar când se împart plăcintele victoriei…

*Primul vers al poeziei “Decor” de G.Bacovia (volumul “Plumb”,1916)

Leonard POPA

Interviu cu handbalista Ana-Maria HOROBEŢ (extremă, HCM Roman)


“Vreau să joc într-o competiţie mondială sau europeană cu naţionala!”

    Ana-Maria HOROBEŢ este tipul de handbalistă care atrage atenţia, fie că joacă, fie că nu…Când apare în arenă, o vezi înşurubându-se precum o libelulă zglobie, undeva, în extremitatea terenului, care sâcâie adversarele până ce acestea cedează definitiv. Când lipseşte, echipa suferă ca după o zi de toamnă ploioasă…Indiscutabil, o jucătoare bine conturată, care năzuieşte mereu la mai mult. Chiar şi în faţa celor care gândesc selecţiile  numai după ce îşi  potrivesc ochelarii de cal!

Leonard POPA

-Ana-Maria, când ţi-ai descoperit pasiunea pentru handbal?
-Pasiunea pentru handbal am descoperit-o în familie, dacă pot să spun aşa. Tatăl meu a jucat handbal de performanţă la Iaşi, mama l-a practicat şi ea în liceu. Bine, cel  pasionat întrutotul a fost tata. El ne-a îndrumat spre acest sport. Sora mea a fost prima care a dat startul, fiind şi cea mai mare dintre noi. Şi astfel, mergând la meciurile ei şi trăind intens toate emoţiile unei partide, mi-am zis că trebuie şi vreau să ajung şi eu să fac handbal de performanţă. Cam aşa a început totul.
-Când şi cu cine ai început handbalul de performanţă?
-Ĩmi aduc aminte fiecare detaliu al primei zile de antrenament şi emoţiile care m-au încercat atunci. Ştiu că am mers cu tata la preselecţie, doar că doamna Maria Iancu, cea care avea să-mi devină prima antrenoare, ne-a recunoscut de la meciurile sorei mele şi nu a mai fost nevoie de niciun test. Bine, vreau să cred că am fost avantajată şi de faptul că sunt stângace…
-Ai dreptate, o jucătoare de mână stângă se găseşte tot mai greu astăzi…Care ar fi parcursul Anei-Maria Horobeţ în campionatul intern?
-Ĩn ultimul an de juniorat, împreună cu alte colege, am fost legitimată la echipa mare. Mergeam la antrenamente acolo, mai participam şi la jocuri amicale, însă, nu jucam în nici unul oficial. Teribil de frustrant pentru o jucătoare aflată la începutul carierei! Am terminat junioratul, iar echipa care avea să mă ducă pe culmile handbalului de performanţă a fost Brăila, rivala Galaţiului! Am fost contactată de către doamna Alexandrina Soare, o mare antrenoare, căreia îi mulţumesc pentru tot ce m-a învăţat, şi am semnat un contract pe o perioadă de 4 ani, după care am venit la Roman, adusă tot de doamna Soare! Eram în ultimele 6 luni de contract cu Brăila, iar la echipă  se aduseseră foarte multe handbaliste cunoscute şi cu experienţă. Pe postul meu, ajunseserăm 4 jucătoare, Elena Avădănii, Ionela Cucu, Oana Chitacu şi eu. S-au luat nişte hotărâri, iar una din ele a fost ca eu să fiu împrumutată, 6 luni, la Buzău. Ĩntre timp, se renunţase la serviciile doamnei Soare, antrenor fiind numit domnul Paraschiv, cu care am lucrat o perioadă scurtă, dar ce om deosebit!  Doamna Soare ajunsese la Roman, auzise despre intenţiile celor de la Brăila de a mă împrumuta la Buzău, m-a sunat şi m-a întrebat dacă vreau să vin să joc la echipa dânsei. Am fost de acord şi uitaţi că au trecut 5 ani şi încă sunt aici.
-Se poate realiza marea performanţă într-un orăşel cum este Romanul?
-Despre Roman, ca oraş, nu ştiam mai nimic, însă, auzisem de performanţele echipei HCM şi de ceea ce se formase aici. Aflasem numai lucruri frumoase despre acest club şi, în acelaşi timp, eram uimită că într un orăşel se poate investi atâta pasiune în handbal! Eu nu am decât cuvinte de laudă la adresa clubului, aici sunt oameni care pun mult suflet în tot ceea ce fac, nu am nimic să reproşez nimănui, doar mulţumiri. Drept dovadă sunt atâţia ani de când mă aflu aici! Oraşe mari, cu tradiţie în handbal, nu-şi permit “luxul” de a forma şi menţine o echipă de handbal feminin. La Roman, iată, se poate!
-Disputarea etapelor de campionat, de vreo doi ani, este haotică...Fie prea multe etape intermediare, fie pauze lungi...Nici nu mai ştii când să mergi la sală. Asta nu vă afectează ritmul normal al pregătirilor şi recuperărilor?
-Trebuie să recunosc că actuala ediţie de campionat a fost cam "încurcată". Foarte multe întreruperi de etape, ceea ce nu a dus decât la o acumulare de oboseală suplimentară. Trebuia făcut în aşa fel, încât să nu-ţi ieşi din formă şi bineînţeles că nu a fost o treabă facilă. Ar fi şi asta o explicaţie pentru începutul nostru mai ezitant în tur.
-Ce planuri de viitor ai?
-Vizavi de planurile de viitor, îmi doresc foarte mult să joc cu Romanul într-o cupă europeană şi, de ce nu, să o şi câştigăm, o clasare cât mai sus a echipei în campionatul următor, iar-personal- să ajung într-o competiţie mondială sau europeană cu echipa naţională!  Un vis de-al meu si, cred, al fiecarei handbaliste...

marți, 9 aprilie 2013

Interviu cu handbalista KLOCZA Krisztina Gabriella (Boden Handball IF/ Suedia)


“Diferenţa între handbalul nordic şi cel românesc o face modul de viaţă suedez…”

@Interviu cu handbalista KLOCZA Krisztina Gabriella (Boden Handball IF/ Suedia)


…După terminarea Facultăţii de Jurnalism din cadrul Universităţii „Vasile Goldiş” din Baia-Mare, Klocza Krisztina Gabriella a avut de făcut o alegere dificilă: să continue cu handbalul, dragostea sa de o viaţă, deprins încă de mică la Clubul Sportiv Şcolar din oraşul natal, sau să urmeze calea deschisă de absolvirea facultăţii? O vreme le-a împăcat pe amândouă. Juca handbal la HCM Baia-Mare sub comanda antrenorului Ioan Băban şi prezenta ştirile la o televiziune locală („…am stat atâta cât să învăţ să citesc de pe promter…”-glumeşte ea). Până la urmă, a învins handbalul, ajutat şi de talentul sportiv al tinerei jurnaliste care a intrat repede în vizorul lui HCM Zalău, unde a ajuns pentru un sezon competiţional. După revenirea la Baia-Mare, Krisztina a primit oferta de a juca în puternicul campionat suedez, la formaţia Boden Handball IF din liga a doua (locul 6, la finele actualei ediţii competiţionale-n.n.). Calităţile sale fizice si seriozitatea în pregătirea fiecărui meci au propulsat-o în atenţia conducerii de club care, la sfârşitul campionatului recent încheiat, i-a prelungit contractul cu încă doi ani, handbalista română fiind singura jucătoare cu contract profesionist. La regretul că nimeni din cadrul Federaţiei nu urmăreşte evoluţiile handbalistelor noastre din campionatele străine (ce ar fi fost, de pildă, dacă la recentul Trofeu Carpaţi ne-am fi prezentat şi cu o selecţionată alcătuită din jucătoare române care evoluează în afara ţării?!-n.red.) se adaugă, însă, mândria colegilor de breaslă: Krisztina Klocza (n.24.01.1987) continuă să-i reprezinte pe terenul de handbal, nu oricum şi nu…oriunde!
Leonard POPA

-Krisztina, să punctăm gazetăreşte…Inceputul? Unde şi când?
- Am început să fac handbal când eram prin clasa a-V-a. Ţin minte că eram la Şc. Gen. Nr. 3 din Baia Mare, când s-a făcut o preselecţie la şcoală. Primul meu mentor, cel care m-a descoperit şi mi-a pus mingea în mână a fost domnul profesor Morariu Romică. De aici a pornit totul, spre dezvoltarea aptitudinilor mele motrice, cât şi spre o anumită conduită de viaţă. In timp, am fost legitimată la Clubul CSS 2 Baia Mare, acolo petrecându-mi primii ani de juniorat. După un timp, am ales să mă mut la un club privat şi anume la CS MARTA, al domnilor antrenori Ioana şi Ion Marta, care au avut un rol foarte important în iniţierea mea, ca jucătoare.
-A urmat trecerea la echipa mare…
-După terminarea junioratului, am făcut pasul la echipa mare a oraşului, HCM Baia-Mare, antrenor fiindu-mi antrenorul emerit dl. Băban Ioan. Mi-au mai fost antrenori la această echipă dnii. Gherhard Ioan, Ghiulai Lucian şi actualul antrenor al formaţiei, Buceschi Costică. Am petrecut o perioadă destul de bună la Baia Mare, bineînţeles că întotdeauna e loc şi pentru mai bine. Pot spune că am şi jucat, dar mereu a fost concurenţă pe postul de extremă stângă. Atât timp cât am avut şansa să joc, consider că m-am descurcat destul de bine. Ţin să precizez că, în această echipă, noi, fetele, am fost ca o familie, fiind mereu unite. După 3 ani petrecuţi la Baia Mare, am fost împrumutată un an de zile la HC Zalău, în ideea că voi juca mai mult şi voi căpăta mai multă experienţă competiţională. Antrenor mi-a fost dl. Tadici Gheorghe, de la care am avut foarte multe de învăţat, în materie de handbal. Perioada petrecută în ţară, ca jucătoare profesionistă, m-a ajutat să mă integrez într-o echipă, am avut multe de învăţat de la jucătoarele cu experienţă, mi-au fost un model demn de urmat, am învăţat să fiu mai responsabilă în tot ceea ce fac şi să lupt pentru ceea ce îmi doresc cu adevărat.
-Activitatea de performanţă a coincis cu perioada studenţiei. Ai terminat jurnalismul…
-Deşi mi-am dorit enorm, după ce am terminat facultatea, nu am apucat să realizez mai  nimic în domeniul acesta. Am făcut doar 3 săptămâni de practică, pentru a prezenta ştirile la un post TV din Baia Mare, dar- din pacate- acesta s-a închis şi a preluat altcineva comanda. Am învăţat să citesc de pe promter şi cam atât… Fusesem hotărâtă să renunţ la handbal pentru a face şi altceva, iar cum în paralel era dificil, mi-am zis că, de voi fi acceptată la ştiri, voi renunţa la sport…Se pare, însă, că voia Domnului a fost să continui cu handbalul…
-A urmat  “jurnalul” suedez…Cum ai ajuns acolo?
- Dupa 5 ani petrecuţi în România, în Liga Naţională, am simţit că îmi doresc o schimbare, o nouă provocare. Având mai multe oferte din străinătate, am optat pentru Suedia, deoarece am considerat a fi cea mai bună opţiune, atât pentru mine, cât şi pentru logodnicul meu, el fiind jucător de fotbal (Dacin Dacian- a jucat la FC Baia Mare, la Cluj echipa a doua, la Dej, Someşul Ileanda şi 2 ani în Ungaria, la Varda SE; acum, este jucătorul lui Bodens BK-n.n. ) Ei ne-au contactat, luându-ne "la pachet", cum s-ar spune. Desigur, în adâncul sufltetului e şi o mare tristeţe… Multi sportivi avem sentimentul că nu am fost apreciaţi în ţară pentru ceea ce am făcut, dar poate nici nu ni s-a dat şansa la care aveam dreptul… Probabil, mulţi dintre cei care vor citi interviul acesta îşi vor spune "…dar asta cine mai e? ce a făcut în handbalul românesc?" şi e dureros pentru că, în mod  sigur, toţi cei care jucăm afară,  am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru a ne afirma…
-La Boden, joci tot extremă?  Suporterii îşi amintesc despre tine  că erai o bună realizatoare, cu o tehnică ireproşabilă, care într-o partidă de campionat cu Oltchim, din 2010-2011, a înscris 6 goluri  din 7 aruncări de pe extrema stângă.
-Aici joc mai mult inter stâng şi inter drept, iar pe extremă doar când e nevoie. La Boden, jucăm meci de meci fiecare, schimbările se fac tot timpul. La câte 10-15 minute, se roteşte lotul foarte des. Nu contează cât de bine sau rău joci.
-Interesant...Inseamnă că sunteţi multe fete în lot. Toate sunt profesioniste?
-Doar eu am contract profesionist, celelalte fete şi lucrează. Condiţiile sunt, totuşi, pentru profesionişti.
-Eşti vorbitoare de câteva limbi străine…Ai învăţat şi suedeza?
-Da, pot spune că o desluşesc destul de bine. Desigur, e un avantaj să cunoşti cât mai multe limbi străine, dar trebuie aprofundate. Important pentru noi, sportivii, e că ne descurcăm pe unde mergem…
-De 2 sezoane joci în Suedia şi, recent, ţi-ai mai prelungit contractul încă 2 ani. Spune-ne mai multe despre echipa ta…
-Formaţia la care activez se numeşte Boden Handboll IF şi e în Allsvenskan (liga a 2-a). Echipa a fost înfiinţată în 2009. Ce pot să spun despre această grupare sportivă este ca are un stil diferit de joc, de pregătire a jocului, multe antrenamente se bazează pe sala de forţă. Am mai remarcat că mentalitatea de aici este diferită faţă de a noastră, având inoculat spiritul pozitiv şi de învingător până în ultima secundă a jocului. Este un lot  foarte tânăr, media fiind de 21-22 de ani. Actualul sezon a fost unul destul de bun pentru noi, am terminat pe locul 6 din 12 echipe, fiind foarte aproape de a merge la calificările pentru prima ligă. Diferenţa a fost doar de 2 puncte în clasament. După un debut de campionat mai ezitant, am început să ne dam drumul de la meci la meci.
-Mai sunt şi alte românce în campionatul suedez?
-Din câte ştiu eu, în Allsvenska, nu mai sunt, dar în sezonul competiţional 2011-2012, au mai fost la Boden, în afară de mine,  Ioana Hartopeanu şi Simona Strungaru, iar în ultimul sezon, eu şi Olivia Costache.
-V-a urmărit vreodată cineva din partea Federaţiei Române de Handbal?
-O întrebare destul de grea, din câte ştiu eu, nu...
- Cum ai caracteriza handbalul suedez, văzut de acolo, din interior? Din România, nu vedem decât performanţele lui, când ne întâlnim la vreo competiţie continentală sau mondială...
- Eu cred că nu e prea mare diferenţa între ceea ce se vede la televizor şi ceea ce e în interior. Aş putea caracteriza handbalul suedez în câteva cuvinte succinte, şi anume: mentalitate pozitivă, seriozitate, profesionalism, spirit de învingător, mereu cu zâmbetul pe buze, optimism şi încredere în propriile forţe.
-Ce anume face diferenţa între handbalul nordic şi cel românesc? Cum este structurat handbalul suedez, care este sistemul competiţional?
- Diferenţa între handbalul nordic şi cel românesc,cred eu că o face modul de viaţă suedez, şi aici mă refer la viaţa de zi cu zi, la stabilitatea financiară şi la mentalitate. Pe scurt, o ţară civilizată, unde sunt excluse jumătăţile de măsură, cu oameni respectuoşi. Mediul de viaţă e foarte scump, dar şi salariile sunt pe măsură, iar contractile sunt respectate cu sfiinţenie. Sistemul competiţional este structurat pe trei nivele: prima ligă, şi anume Elitte Series, a doua ligă-Allsvenska şi a treia divizie-Division 1. Se joacă toamnă-primăvară.
-Ce îţi lipseşte din România?
-In primul rand, îmi lipseşte familia, îmi lipsesc prietenii şi atmosfera din Sala “Lascăr Pană”. Deşi m-am acomodat aici, îmi lipsesc mult tradiţiile româneşti, şi aici mă refer la sărbători. Perioada de acomodare a fost mult mai usoară, deoarece l-am avut alături pe logodnicul meu, fotbalist în Divizia 2, în acelaşi oraş cu mine. Pentru ca integrarea să fie mai uşoară şi rapidă în echipă, cei de aici ne-au ajutat să urmăm şcoala de limbă suedeză şi pot zice că, după 4-5 luni de curs, înţelegem limba chiar foarte bine şi ne-am dat uşor drumul şi cu vorbitul.
-Krisztina, îţi mai pun o întrebare: te ajută în teren specialitatea studiată în facultate, jurnalismul? Mă gândesc că o asemenea specializare îţi dezvoltă latura creativă, dar te şi menţine în realitatea imediată. Apoi, îţi dezvoltă şi simţul critic...
- Pot spune că mă ajută, întrucât comunicarea e foarte importanta în teren şi cred că am dobândit această însuşire, datorită facultăţii de jurnalism. Simţul critic nu cred că îl scoate în evidenţă, deoarece orice persoană îl are în sânge. Probabil, doar îl accentuează.
-Mult succes! Data viitoare, voi sta de vorbă cu o handbalistă dintr-o ţară mai caldă. Poate, aşa, va veni mai repede şi primăvara. Să ştii, însă, că voi reveni la “jurnalista” din Suedia şi o voi îndemna mereu la scris…
-OK, mulţumesc...Sper să fiu un elev silitor şi să-mi fac bine temele aici, pe terenul de handbal…








Interviu cu fosta mare handbalista Edit TOROK-MATEI


Graţie SPORTULUI BĂCĂUAN, cea mai titrată handbalistă română se întoarce la Bacău
“Rolul unui manager nu este numai să achite salariul…”

*Interviu cu fosta mare handbalistă Edit MATEI



…Există o sportivă română greu de egalat, în privinţa numărului de Cupe ale Campionilor câştigate (patru!) şi finale jucate (şase!) în această competiţie… Modestă şi discretă cu propriul palmares, fosta mare handbalistă Edit TOROK-MATEI trăieşte astăzi departe de ecourile arenei, la Rm.Vâlcea, oraşul tinereţii sale sportive…Iar dacă Viena avea să devină capitala maturităţii şi afirmării depline, locul unde a obţinut cu Hypo Niederosterreich supremele performanţe, Bacăul continuă să reprezinte pentru ea copilăria handbalistică, perioada care îţi revine mereu în gânduri cu dragoste şi nostalgie…Suporterii mai vechi ai Ştiinţei şi-o amintesc pe Edit drept fata pregătită în umbra celebrei sale surori (Maria Torok-n.n.) să preia flacăra gloriei şi s-o ducă mai departe. Din păcate, viaţa a vrut altfel, iar marea speranţă a Bacăului şi-a găsit împlinirea în altă parte. Au rămas în urma ei tresărirea şi orgoliul celor care i-au auzit sau citit numele în marile competiţii din parcursul unei biografii de excepţie…Edit a fost AICI!
Leonard POPA



-Doamnă Edit Matei, cât a contat pentru dvs.  exemplul surorii mai mari (Maria TOROK, celebra jucătoare a Ştiinţei Bacău-n.red), în momentul în care v-aţi hotărât să faceţi handbal de performanţă?
-
Fiind mai mare, vă daţi seama că m-a influenţat foarte mult. In primul rând, încercam s-o copiez. S-a apucat ea de gimnastică,  m-am apucat şi eu, a făcut atletism, am făcut şi eu, s-a dus la handball, m-am dus şi eu! Cu alte cuvinte, ce încerca ea, încercam şi eu…
-In copilărie, la Sf. Gheorghe,  vă mai jucaţi şi cu mingea de handbal în casă sau doar cu păpuşile?
-
Am avut o copilărie cu multe neajunsuri, dar fericită.  Părinţii au fost oameni simpli, muncitori,  care poate nu au ştiut să-mi dea cele mai bune sfaturi legate de viaţă, în general, dar mi-au asigurat o educaţie solidă, cum se spune în popor, "cei şapte ani de acasă". Aceştia m-au ajutat să realizez ceea ce am reuşit. In copilărie,  ne jucam foarte des cu mingea,  deoarece iubeam să fac mişcare.  Am fost un copil foarte activ!
-Aţi început la Sf.Gheorghe, apoi, aţi urmat-o pe Moriko la Bacău, unde ea devenise vedeta oraşului...Vă rog să evocaţi perioada respectivă, ce vă mai amintiţi de atunci?
-
In 1982, la terminarea clasei a XII-a,  eram deja componentă a echipei naţionale a României. In acelaşi an,  termina şi Mori Facultatea de Educatie Fizică. Tatăl nostru ţinea neapărat să fim amândouă în acelaşi loc, să jucăm la aceeaşi echipă. Pe vremea aceea,  Ştiinţa Bacău era o echipă de top în handbalul feminin, cu jucătoare foarte valoroase. Mori s-a hotărât să rămână la Bacău după terminarea facultăţii, între timp se măritase cu un fotbalist băcăuan,  Florin Verigeanu, dar pusese condiţia ca, atât eu,  cât şi soţul, să intrăm la facultate.
-După Bacău ce a urmat?
-
1982 este anul când s-a desfiinţat Institutul  de Ed.Fizică de la Bacău, rămânând doar la Bucureşti. A fost anul în care niciun sportiv nu a putut fi ajutat,  nici măcar fotbaliştii, iar eu dădusem la subingineri. Dacă intram la facultate, probabil,  rămâneam în Bacău. Neintrand  nici eu şi nici Florin,  Mori s-a înţeles cu cei de la Vâlcea şi aşa am ajuns toţi trei la Chimistul!
-Cui datoraţi începuturile, cine ar trebui să vi le revendice?
- M-a ajutat foarte  mult Cati Marian,  fosta jucătoare a Ştiinţei, care după terminarea facultăţii a venit la Sf.Gheorghe, ea fiind braşoveancă,  să fie mai aproape de familie. Am jucat împreună un an de zile,  dar am învăţat cât pentru zece!  …După aceea, bineînţeles, a urmat episodul Vâlcea,  alături de sora mea, cu care mă înţelegeam foarte bine în joc, şi care a fost cireaşa de pe tort!
-Momentul Hypobank...Cum ai ajuns acolo?
-
Hypo a fost o ambiţie de-a mea. Dupa revoluţie,  s-au deschis graniţele şi pentru sportivi. Eu vroiam să mă duc la o echipă unde să pot face performanţă şi aşa am ales HypoViena. Mai târziu s-a dovedit că am făcut alegerea perfectă.
-Care sunt cele mai frumoase momente? Amintiţi-vă  câteva partide care v-au rămas la suflet...
- Momente frumoase am avut foarte multe. Dar speciale au rămas acele  când am câştigat Cupa IHF  cu Chimistul,  în 1984 şi 1988!
-La Naţională nu eraţi convocată, deşi vă număraţi printre cele mai bune jucătoare din Europa...Ce se întâmpla, de fapt? Cine nu vă vroia acolo şi de ce?
-
Naţionala este o poveste dureroasă pentru mine, nu am simţit niciodată respectul şi dorinţa şefilor de la Federaţie de a mă avea în echipa naţională,  aşa că am decis eu să fac
un pas înapoi.
-Sunteţi deţinătoarea a patru Cupe a Campionilor, singura româncă din istorie…
- La Hypo Viena am jucat cinci ani la rând finala Cupei Campionilor, câştigând-o de patru ori consecutiv. Aici am atins culmea performanţei, o echipă profesionistă sută la sută, care a contribuit şi la formarea personalităţii,  care o am şi astăzi.
-Cum vedeţi  handbalul feminin de astăzi? Mai ţineţi legătura cu performanţa? Ştiu că sunteţi, în primul rând, om de afaceri...Lumea vă vede mai puţin în arena sportivă...
-
Handbalul a progresat foarte mult faţă de cum jucam noi, deci ar trebui căutate alte metode de pregătire astăzi. Din păcate,  foştii jucători,  actualii antrenori tineri,  nu sunt lăsaţi sau promovaţi să-şi facă meseria…
-Ce jucătoare din ţară şi din Europa vă plac?
-
Din ţară, pot să spun că îmi place de Cristina Neagu,  dar este foarte ghinionistă, iar din Europa, îmi plac norvegiencele,  pentru mentalitatea şi dăruirea lor.
-Cum vedeţi viitorul Oltchimului?
-…Nu prea roz şi trebuie să spunem lucrurile pe nume: performanţe slabe pentru banii şi condiţiile create de-a lungul anilor! Oltchimul Cel puţin pentru  mine, Oltchimul este o enigmă, în condiţiile în care a avut toate ingredientele pentru marea performanţă şi totuşi, aceasta nu a fost obţinută decât până la un anumit nivel. Cred că aţi văzut meciul de aseară (cu Gyor, în primul joc din semifinalele Ligii Campionilor-n.n.). Din punctul meu de vedere,  este foarte  dezamăgitor felul în care s- a prezentat echipa la meci! No Comment…
-Sunteţi  şi manager...Ce ar trebui să facă un manager la un club de handbal, ce măsuri ar trebui să ia pentru a obţine performanţe notabile?
- In primul rând,  remuneratia trebuie să fie în funcţie de jocul prestat în  teren şi nu după numele fiecăruia.  Rolul unui manager nu este numai să achite salariul şi gata… Trebuie să se implice mult mai mult în viaţa jucătorului, jucătorul trebuie respectat, motivat, să i se dezvolte  personalitatea,  sunt multe de spus aici…. Eu am avut şansa să lucrez cinci ani cu controversatul Gunnar Prokop, care după părerea mea este cel mai bun manager de club pe care l-a avut handbalul mondial.
-La ce echipă v-aţi fi dorit astăzi să evoluaţi? Care ar fi convenit cel mai mult stilului şi calităţilor dvs. din perioada în care aţi  fost handbalistă profesionistă?
-
Mi-ar plăcea  să joc în echipa actuală a Oltchimului, dar cu o condiţie, s-o am şi pe Mori conducător de joc!
-Ce le-aţi spune copiilor de astăzi pentru a-i atrage şi convinge să practice handbalul?
-
Din 2011 am înfiinţat împreună cu sora mea o asociaţie sportivă, unde încercăm să atragem cât mai mulţi copii. Ei trebuie motivaţi,  atraşi către sport,  nu neapărat pentru  performanţă.  Sportul te disciplinează, te educă şi te învaţă să-ţi trăieşti viaţa într un mod sănătos.
-De când nu aţi mai fost la Bacău? Ce le transmiteţi iubitorilor de handbal băcăuani?
- La Bacău să ştiţi că nu am mai fost din 1990,  de când am plecat în Austria. În primul rand, distanţa între Vâlcea şi Bacău este foarte mare, cu toate că acolo am o prietena foarte dragă,  Gabi Antoneanu. Celor din Bacău le transmit să fie mândri că în anii 80 au avut echipă de vis şi să găsească resurse financiare pentru reconstrucţie. La băieţi, deja, se vede aceasta. Oraşul merită, are o tradiţie şi o istorie!



·           March 15

miercuri, 3 aprilie 2013

Interviu cu fostul mare fotbalist roman Ion PARCALAB


Săgeata din Carpaţi”, darul de nuntă al lui Ceauşescu pentru Franţa
*Interviu cu fostul mare fotbalist român Ion PÂRCĂLAB


...A ajuns la putere o dată cu Nicolae Ceauşescu, în 1965, când a fost desemnat cel mai bun fotbalist român, primind GLOBUL DE ARGINT, pe Republicii, fiind ovaţionat de 30 000 de spectatori, capacitatea maximă a stadionului. A fost cel mai iubit fotbalist român din prima parte a anilor 60. A trebuit să se nască o generaţie întreagă de fotbalişti talentaţi  (generaţia Guadalajara), pentru ca alţii să-i ia locul în inimile suporterilor. Poate că Nicolae Ceauşescu n-a uitat niciodată asta şi în 1970, după Turneul Final al Mondialului din Mexic, i-a dat voie să plece în Franţa, să joace la o echipă din cel mai "comunist" oraş francez, Nimes. Acolo, alături de un alt conaţional (Florică Voinea), a făcut furori, formaţia clasându-se pe locul al doilea intr-un campionat dominat de marea echipă Olimpique Marseille...Şi acum siteurile formaţiei franceze sunt pline de numele şi fotografiile lui. Ion Pârcălab (n. 5 noiembrie 1941, Bucureşti) rămâne, nu numai primul fotbalist român care a jucat în campionatul francez, nu doar simbolul naţionalei din obsedantul deceniu 6, ci una dintre marile legende ale fotbalului românesc care n-au dreptul la uitare…
                                                   
Leonard POPA

-Aţi început cariera de jucător la UTA? La începutul anilor 60, acolo vă reperează arhiva…
-Nu, domnule, am fost juniorul lui Dinamo, acolo am învăţat ABC-ul fotbalului. La Arad, la Flamura Roşie UTA, cum se numea pe atunci, am fost împrumutat 3 ani, să mă “călesc”. În 1961 m-am întors, deja, la Dinamo.
-În 1959-60, Bacăul juca în Divizia A, sub conducerea antrenorului Titi Teaşcă. La Dinamo Bacău, erau câţiva fotbalişti de mare valoare Publik, Ţârcovnicu, Ujvary, Gram…A fost un tur extraordinar, în care băcăuanii n-au pierdut în deplasare, decât în penultima etapă, la Constanţa, terminând pe 3…Amintesc cronicile că atunci am învins şi campioana, Petrolul, cu 3-1 la Ploieşti, când Publik a marcat toate cele 3 goluri! Tot în turul acela senzaţional, ne-am aşezat la un moment dat  pe primul loc, după ce am câştigat şi la Bucureşti, cu Dinamo (2-0)…La Bacău, toată lumea se gândea la…titlu, dar a venit UTA şi ne-a adus cu picioarele pe pământ. Am pierdut cu 2-1, aţi fost în teren, înfrângerea şi destrămarea visului nostru de preamărire vi se datorează în mare măsură…Aşa este?
-O, da, cum să nu-mi amintesc jocul acela? A fost ca o scânteie pentru întreaga mea carieră. S-a jucat toamna, prin noiembrie, pe o ploaie câinească. La UTA, antrenor era  Cibi Braun. Vedeta noastră, recunoscută peste tot în ţară, era Petschowski, căpitanul formaţiei şi al naţionalei, ajuns la 38 de ani. Eu aveam doar 17, nu-mi dădea nimeni nicio atenţie. De altfel, după primele 5 minute, băcăuanii conduceau, deja, cu 1-0, printr-un gol înscris de Ţârcovnicu. Mă gândeam că luăm patru, dar dintr-o dată, spre surprinderea mea, toate baloanele preluate de Petschowski au început să mă caute pe mine. Nu realizam ce se întâmplă, când marele jucător mi-a strigat să fiu atent că joacă numai pe dreapta, partea mea. L-am ascultat şi am făcut ceea ce ştiam mai bine. Am demarat brusc cu viteza a patra, lăsând în urmă  toţi adversarii. Uneori, îi depăşeam folosindu-mă de tuşă, aruncam mingea în faţă şi îi ocoleam alergând pe zgură. Până la pauză, am marcat două goluri, cu care am câştigat partida, răsturnând calculele băcăuanilor. Îmi amintesc că la voi apăra Faur.
-Aţi pomenit de Petschowski, altă legendă a fotbalului nostru…Nici despre el nu se mai aud multe. Pe vremea aceea, poveştile circulau mai uşor. Cică notorietatea fotbalistului ardelean ajunsese atât de mare, mai ales în Franţa, unde ajungeau escrocii din Ungaria şi România care se dădeau drept celebrul fotbalist. Francezii, creduli, scoteau pe loc din buzunar mii de dolari, numai să-i determine pe respectivii să joace în formaţia lor. Până să apuce să înţeleagă şmecheria, ăia dispăreau cu banii!
-“Ceala” a fost un fotbalist emblematic pentru toată perioada respectivă. A jucat în  naţionala Ungariei sub numele de Perenyi, câştigând titlul cu CO Oradea, apoi, după Război, pentru naţionala României. În 1952, a devenit primul nostru fotbalist recompensat cu titlul de Maestru al Sportului şi, totodată, primul fotbalist român convocat la o selecţionată mondială, alături de alte stele fotbalistice ale lumii. Dej îl aprecia enorm şi i-a conferit Ordinul Muncii. În 1961, când eu am revenit la Dinamo, el s-a lăsat de fotbal. Era respectat şi ascultat de toţi. Ar fi putut ajunge un bun antrenor, dar  din păcate, în 1968, a decedat. Nu avea decât 47 de ani…
-N-aţi mai stat mult la Arad, la sfârşitul anului următor, în 1961, v-aţi întors la Dinamo şi aţi început marea carieră fotbalistică. A urmat convocarea la naţională, participarea la Olimpiada de la Tokyo, în 1964…Eraţi în echipa aceea cu Datcu-Greavu, Nunweiller, Hălmăgeanu, Jenei, Dan Coe, Sorin Avram, Constantin, Ion Ionescu, Koszka, Creiniceanu, Pavlovici, Petru Emil…, condusă de Silviu Ploeşteanu, antrenorul de legendă al Braşovului. Fotbalul românesc prinsese consistenţă. Peste ceea ce demonstrează astăzi! A fost o Olimpiadă reuşită, dar care a trezit numeroase regrete. Ne reamintim?
-Da, am avut o generaţie fotbalistică foarte bună, care a fost baza celei pe care s-a construit în anii 80-90. Liderul era considerat Constantin, golgeterul campionatului trei ani la rând, în perioada 1961-64. Ca să ajungem în Japonia, a trebuit mai întâi să depăşim în primul tur Danemarca. Am câştigat în deplasare cu 3-2, dar am pierdut returul de la Bucureşti cu acelaşi scor, după ce fusesem conduşi cu 3-0, astfel că a trebuit să jucăm un baraj de departajare pe teren neutru, la Torino, în Italia. Acolo am învins în prelungiri, prin golul lui Mircea Sasu, în min.117, 2-1, aşa că am disputat o dublă manşă decisivă cu Bulgaria. Constantin a jucat excepţional atunci, iar noi ne-am impus cu 2-1 la Bucureşti şi 1-0 la Sofia. Aşa am ajuns la Olimpiadă.
-Dar ne-am descurcat şi acolo…
-Am fost repartizaţi într-o grupă cu Germania Estică, Mexic şi Iran. În primul joc am întâlnit Mexicul, considerată favorită, dar  noi am câştigat cu 3-1, două goluri marcându-le eu. Cu nemţii am făcut un 1-1 favorabil ambelor echipe, iar pe iranieni i-am învins cu 1-0, reuşita aparţinându-i lui Pavlovici, care a prins un turneu excelent. Meciul cu cântec  s-a desfăşurat în sferturi cu Ungaria lui Ferenc Bene, cel  care la nici 20 de ani avea să devină fotbalistul cu cele mai multe goluri înscrise la o Olimpiadă, 12…Cu noi, însă, ungurii au avut mari probleme. La 1-0 pentru ei, cu 5 minute înainte de final, am obţinut un penalty. Creiniceanu a vrut să execute el, însă, nu l-a lăsat Constantin, întrucât numai el se ocupa de astfel de lovituri la naţională. Golgeterul nostru a aşezat mingea la punctul cu var relaxat, şi-a luat elan, dar a tras slab în dreapta, de unde portarul maghiar a scos cu vârful degetelor. Pe fondul căderii noastre psihice, ungurii ne-au mai marcat un gol în ultimul minut (2-0), dar ei aveau să câştige finala (2-1 cu Cehoslovacia-n.n.), iar noi am luat parte la turneul de consolare, pentru locurile 5-8…Au urmat alte două jocuri, 4-2 cu Ghana şi 3-0 cu Yugoslavia, când eu am marcat un gol. Deci, în final, am ocupat locul 5, ceea ce însemna o poziţionare în primele 10 echipe ale lumii! Nu era puţin lucru. Până în zilele noastre, nu am coborât niciodată mai jos de locul 20 în lume.
-Puţine se mai ştiu astăzi despre această performanţă. Poate, a fost umbrită şi de eşecul cu naţionala în preliminariile Mondialului din 1966…
-N-a fost o participare dezastruoasă în preliminariile respective. Am învins totul acasă (2-0 cu Portugalia lui Eusebio, 1-0 cu Cehoslovacia şi 3-0 cu Turcia-n.n.), dar n-am adus nici un punct din deplasare, pierzând neaşteptat în Turcia, acolo unde ceilalţi se impuseseră (1-2 în Portugalia, 1-3 cu Cehoslovacia, 1-2 la Ankara-n.n.). Toate partidele s-au disputat într-un singur an, 1965.
-1965? Anul în care aţi ajuns la putere, o dată cu Ceauşescu! În 1965, aţi fost desemnat cel mai bun fotbalist român în ancheta Federaţiei şi a “Sportului Popular”…
-Da, în anul acela am primit Globul de Argint, trofeul care recompensa pe cel mai bun fotbalist român al anului. Trofeul îl am şi acum acasă, mi s-a acordat pe Republicii, în faţa unei asistenţe record de 30 000 de spectatori!
-Au urmat preliminariile Europene din 1968. În perioada aceea, v-aţi ales cu un supranume: “Săgeata Carpaţilor”!
-Am jucat în grupă cu Italia, Elveţia şi Cipru…Rezultatele se cunosc, dar mai ales cel negativ, înfrângerea de la Zurich, 1-7 cu Elveţia. Noi, însă, am făcut două partide bune cu Italia, deşi pierdute. După meciul de la Bucureşti, 0-1, Helenio Herrera, care mă ştia şi de la partida cu Interul din Cupa Campionilor (2-1 la Bucureşti-n.n.) antrenorul “azzurilor”, m-a numit “Săgeata Carpaţilor” şi aşa mi-au spus toţi de atunci, până am ajuns în campionatul francez…
-Staţi puţin, mai avem până acolo. Nu aţi fost în graţiile lui Angelo Niculescu, la Turneul Final al Mondialului din 1970. In mod normal, trebuia să vă număraţi  printre componenţii acelei formaţii. Ce s-a întâmplat?
-Pentru turneul final, România s-a pregătit cu două echipe, ceea ce astăzi pare de neconceput. Lotul A era condus de Angelo Niculescu, iar Lotul B de Valentin Stănescu. Ambele echipe au fost trimise peste Ocean, pentru acomodare, urmând să facem joncţiunea ulterior.Eu eram la România B. Când ne-am întâlnit, Angelo i-a cerut lui Stănescu 3 jucători, pe Gornea, portarul de la UTA, pe Ghiţă, portarul Bacăului, şi pe Tătaru. La primul s-a renunţat, Ghiţă s-a accidentat la antrenament, aşa că a rămas doar Tătaru.
-Dar dvs.?
-Angelo Niculescu nu prea folosea extremele. În locul meu, a intrat Dembrovschi, ca extremă falsă. Rolul său a devenit, însă, imediat unul de coordonator, poziţie din care a făcut un turneu final excepţional. Cu adevărat, a fost cel mai bun fotbalist român din Mexic. Victoria cu Cehoslovacia (2-1) se datorează, în primul rand, inteligenţei sale tactice, ca să nu mai pomenim de infiltrările sale ofensive, de golul cu Brazilia…Eu aveam, deja, 29 de ani. Angelo era, totuşi, un antrenor care nu suporta să fie contrazis sub nicio formă. Nu-i dădea jucătorului niciun fel de libertate în teren. Dacă făceai altfel decât îţi spunea, deveneai duşmanul lui de moarte. Dacă m-ar fi oprit, m-ar fi ţinut pe bancă. Cea mai mare greşeală a lui rămâne, însă, nefolosirea lui Dobrin. Cu el în teren, englezii, campioni mondiali pe vremea aceea, nu ar fi avut nicio şansă. Ii înnoda, nu altceva! S-a tot spus că-i plăcea  să mai bea câte un şpriţ…A făcut-o şi după aceea, la Piteşti, asta nu l-a împiedicat să devină simbolul generaţiei sale. Toate marile echipe europene şi l-au dorit, începând cu Real Madrid. La stilul lui de joc, nici nu trebuia să alerge în teren. Trebuia doar să paseze, aşa cum a făcut-o tot timpul,  cu ochii în pământ.
-…Şi în Franţa cum aţi ajuns? Aţi fost unul dintre cei nouă jucători români lăsaţi de Ceauşescu să joace în străinătate în anii 70. Vă ştiam pe de rost, ca pe o poezie. Datcu, Jenei şi Constantin-în Turcia, Frăţilă şi Mihai Mocanu-în Cipru, Ion Ionescu-în Germania, la Aachen, Lupescu (tatăl lui Ionuţ Lupescu-n.n.)-în Austria, dvs. şi Florică Voinea în Franţa…
-În iunie 1970, Nicolae Ceauşescu a vizitat Franţa la invitaţia prietenului său, preşedintele  Georges Pompidou. Acesta a vrut să-i arate un oraş comunist sută la sută, Nîmes, unde comuniştii francezi câştigau întotdeauna  alegerile cu 98 la sută din voturi. La întâlnire, a participat, bineînţeles, şi primarul  oraşului, mare amator de fotbal, care i s-a plâns că echipa o duce greu, că va retrograda…Atunci a înţeles, probabil,  Ceauşescu  importanţa pe care trebuie să o aibă fotbalul în comunism. Dacă primarul unui oraş în care comuniştii câştigă alegerile cu 98 la sută se interesează de fotbal înseamnă că nu-i lucru de glumă! Ca să-şi dea importanţă, cică, Nicolae Ceauşescu  i-ar fi spus demnitarului francez  că nu-i nicio problemă, îi salvează el echipa, îi dă doi jucători de la Steaua şi Dinamo, cu care, nu numai că se va salva, dar va câştiga şi campionatul, şi cupa, şi tot ce-şi doreşte, pentru a-i bucura pe toţi oamenii muncii din Nîmes, astfel că la viitoarele alegeri aceştia  vor vota sută la sută cu comuniştii! Şi cum, la Bucureşti, urma să se dispute finala Cupei României, între Steaua şi Dinamo, francezii au venit să vadă meciul. La sfârşitul partidei (2-1 pentru Steaua-n.n.), au solicitat cei doi jucători, nr.7 de la Dinamo, adică pe mine, şi nr.9 de la Steaua- Florică Voinea. Ceauşescu şi-a menţinut promisiunea, iar noi am ajuns la Nîmes, pentru un contract de vreo 7000 de dolari pe sezon, din care cu  4000 mi-am luat un Ford Escort, la întoarcerea în ţară.
-A fost dificilă acomodarea în Franţa?
-Ştiam ce aveam de făcut pentru a fi pe placul francezilor. Voinea a debutat cu o etapă înaintea mea, eu la o săptămână după el, pentru că trebuia să mai dau jos câteva kilograme, într-un meci contra formaţiei din Metz. Într-o etapă de campionat, am jucat cu Sochaux acasă. La pauză, eram conduşi cu 3-0. În vestiar, a intrat extrem de supărat primarul, dar noi l-am liniştit imediat. Nu-i nimic, întoarcem rezultatul, asta se întâmplă des în România, i-am spus noi. Francezul a plecat şi mai nervos, convins fiind că ne batem joc de dânsul, dar în repriza secundă, Florică Voinea a înscris 4 goluri şi noi am câştigat meciul acela cu 4-3! De atunci, nu ne-a mai scos nimeni dintre titulari, am jucat mereu, în toţi cei  trei ani petrecuţi acolo. In primul an, ne-am salvat de la retrogradare, iar în al doilea am fost cât pe-aci să luăm titlul, pierzându-l în faţa celor de la Marseille, acasă, după un 1-3 greu digerabil. In fiecare sezon, jucam şi în competiţiile europene, în Cupa Oraşelor Târgurilor.
-Citez de pe siteul clubului câteva referinţe despre dvs.: “Ion Pârcălab- jucător  foarte rapid, s-a impus repede, devenind idolul celor de pe Stadionul Jean Bouin. 3 ani de deliciu, de driblinguri neiertătoare, de ridiculizare a adversarilor. A fost supranumit “Piccolo” de public.Intr-o seară de octombrie, în 1972, l-a spulberat pur şi simplu pe adversarul direct, fundaşul internaţional Rostagni, inflamând tribunele în cele 90 de minute ale jocului. De atunci, a devenit inamicul public nr.1 pentru adversari. Din păcate, o accidentare gravă- ruptură la tendonul lui Achille- l-a făcut să nu mai poată continua performanţa. In iunie 1974 s-a întors în România, după ce la 3 ianuarie i se organizase un jubileu de către conducerea clubului…”. Domnule Ion Pârcălab, de ce nu aţi rămas în Franţa definitiv?
-Nu ştiu. Acum, îmi pare rău că nu am făcut-o. Atunci gândeam altfel. Deşi eram la nici o sută de kilometri de Coasta de Azur, eu abia aşteptam să iau vacanţă, să se încheie campionatul, să ajung la Mamaia, pe litoralul nostru. Acolo mă opreau toţi oamenii pe stradă, mă recunoşteau şi întorceau privirile înspre mine toţi trecătorii…Am fost, însă, după 1989, de mai multe ori în Franţa, cu familia. La Nîmes am fost înconjurat cu aceeaşi simpatie. În 2012, au sărbătorit 40 de ani de la cucerirea titlului de vicecampioană naţională, iar eu şi Florică Voinea am fost invitaţi speciali. Din păcate, n-am putut să onorez  invitaţia, a fost numai Florică. După plecarea noastră de acolo, Nîmes nu a mai obţinut niciodată asemenea performanţe, acum e undeva prin divizia secundă.
-Domnule Pârcălab, să recapitulez: 38 partide jucate la Arad- 13 goluri, 194 meciuri pentru Dinamo Bucureşti-53 de goluri, de 83 de ori în tricoul lui Nîmes Olimpique-20 de goluri, 38 de selecţii la naţională-5 goluri…Se poate face vreo comparaţie cu  fotbaliştii de astăzi?
-Tehnic, nu. Fotbaliştii de astăzi nu excelează la acest capitol. Şi în lume sunt rarităţi. Fotbalul a evoluat doar ca viteză de joc. Mingea circulă mult mai repede. Urmează nişte automatisme, a dispărut fantezia de odinioară. Fotbalul de astăzi nu e mai frumos, e mai eficient.
-Naţionala României? Ne calificăm la Mondiale?
-Selecţionata lui Piţurcă joacă slab. A luat punctul acela norocos la Budapesta. Cred, totuşi, că vom ajunge la baraj, putem câştiga la Bucureşti partidele cu Turcia şi Ungaria. Mai departe de baraj nu ştiu dacă putem trece. Ar fi, însă, ceva extraordinar să ajungem la un turneu final organizat de Brazilia.
-Dinamo?
-Cu vechii conducători nu te puteai gândi la nimic. Nici nu ştiu cum de au ajuns la Dinamo, cine i-a adus şi pentru ce. Acum, cu noul patron, dl.Negoiţă, s-ar putea concepe altfel viitorul.
-Gânduri către Bacău?
-Să promoveze cât mai repede. A fost echipa cu care Dinamo a avut cele mai bune relaţii. Ne-a şi ajutat de multe ori. Mulţi fotbalişti bucureşteni au ajuns să-şi continue cariera acolo. Şi eu, cine ştie, dacă nu plecam în Franţa, era posibil să ajung la Bacău. Dacă nu acolo, la Jiul…Cam acestea erau traseele, le cunoaşteţi foarte bine.