Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

duminică, 22 aprilie 2012

I se spunea “Mobra”…


I se spunea “Mobra”…
@Interviu cu Petre BĂLUŢĂ, fostul  fotbalist al lui Dinamo Bacău

   De la distanţă îl recunoşti imediat…Aceeaşi alură subţire, cu părul dat într-o parte, a la Belmondo, parcă te aştepţi să o zbughească pe neaşteptate la fugă, aşa cum o făcea acum 40 de ani, lăsând în urmă apărările adverse, precum acceleratul haltele din câmpie.  Circula pe-atunci şi o legendă pe care o ştiau toţi puştii maidanelor băcăuane. Petre Băluţă, aripa stângă a Marelui Dinamo, s-a luat la întrecere cu trenul şi, până la Adjud, l-a depăşit cu câţiva kilometri! Multă vreme, zvârluga din iarbă a purtat şi un nume celebru al perioadei respective, dat de suporterii care l-au adulat necondiţionat, pentru viteza cu care pornea în căutarea golului. I se spunea “Mobra”…
Leonard POPA


-Ştiţi, dle Băluţă, că suporterii vă spuneau “Mobra”?
-Da, în anii 70, apăruse motoreta aceea rapidă, devenită o atracţie pentru chibiţi. Cum vedeau un “vitezist’, gata, îl şi catalogau drept “Mobra”.Eu jucam extremă stângă şi, desigur, viteza mi-a fost de un real folos. Numai cu ea n-aş fi făcut, însă, nimic, de aceea am căutat să-mi perfecţionez permanent centrările. Extremele fac marii atacanţi…Aşa s-a întâmplat la Bacău, de pildă, la mijlocul anilor ‘70, cu Doru Botez, pe care eu şi Mircea Pană l-am scos golgeter.
-Păi şi la Dinamo, Dudu Georgescu s-a încălţat în ghete de aur cu ajutorul lui Lucescu…Dar să o luăm sistematic…In 1965, eraţi, încă, la Bucureşti, la Dinamo Obor.
-Făceam armata acolo, însă ne antrenam pe terenurile lui Dinamo, privind cu jind la echipa mare, în care jucau Pîrcălab, Gergely, Datcu, toate marile vedete.
-Dar în loc să ajungeţi alături de ele, aţi ajuns la Bacău. Echipa era în Divizia B sub comanda lui C.Teaşcă şi se pregătea să promoveze în primul eşalon.
-Am sosit la Bacău în august 1966, împreună cu alţi jucători de la Dinamo Obor, cu Laurenţiu Velicu, Boroş, Enache şi Gh.Cernat. Alţii, cum au au fost Jercan şi portarul Ilie Stan, au preferat să meargă la Piteşti. Pe noi, însă, Teaşcă ne-a vrut la Bacău şi cu relaţiile pe care le avea ne-a adus. In anul acela, a ajuns la Bacău şi Dembrovschi. Când l-a prezentat echipei, Teaşcă ne-a spus: “Uitaţi-vă bine la el, peste un an, o să-i pupaţi mâna!”. Cel care a reacţionat imediat a fost Costică Duţan, care i-a dat o replică pe care nea Titi a ţinut-o mult timp minte: “Ba să i-o pupi dumneata, că doar dumneata l-ai adus!”…Avea  “ochi” Teaşcă, dar era foarte ranchiunos. Dacă i se punea pata pe tine, nu se lăsa până nu  te scotea din fotbal. Aşa i s-a întâmplat lui Gram…
-Duţan a scăpat…Teaşcă a promovat Bacăul şi a plecat. Cum era Costică Duţan în teren? Intr-un timp, era de neconceput echipa fără el…
-Costică stătea cu mine în aceeaşi cameră în deplasări şi cantonamente. A fost un mijlocaş excelent, cu clariviziune, pasa perfect. Nu ştia să tragă la poartă, nimerea mereu plopii din jurul stadionului şi de aceea evita să o facă. Când era de tras de timp, antrenorii îi cereau să ochească blocurile din jurul stadionului. Se obişnuise, însă, să-i pună în valoare pe ceilalţi. Lansa foarte bine atacul. Din păcate, are şi el câţiva ani buni de când ne-a părăsit…Stadionul actual păstrează, însă, şi însemnele muncii lui, întrucât, în calitate de maistru constructor, a coordonat echipa care a înălţat tribunele…
-Cine ar fi crezut că, după un timp foarte scurt de Divizie A, Dinamo Bacău va ajunge prima echipă a provinciei?!  Care a fost “secretul”?
-In primul rând, valoarea echipei dată de un cumul de valori individuale indiscutabile…Rugiubei, de pildă, a fost un jucător excepţional, mai talentat decât Dembrovschi, un golgeter autentic.Dacă ar fi fost şi serios în afara terenului, ajungea departe. Din păcate, într-un sezon promiţător pentru noi, după ce a fost golgeterul turului cu 13 goluri, în retur, a stat mai mult prin cârciumi şi n-a mai înscris nici măcar un gol. După un an, s-a stins cu totul. Ene Daniel- un alt mare talent, a ales aceeaşi cale şi a intrat în anonimat. Statutul de vedetă locală le-a fost fatal la amândoi. Echipa a fost, însă, mereu adunată în jurul lui Mircea Nedelcu, un adevărat căpitan de echipă, cu o mare capacitate de mobilizare a celorlalţi. După retragerea lui s-a intrat pe o linie moartă…
-Parcursul acela lung din Cupa Oraşelor Târgurilor v-a adus şi câteva satisfacţii personale. Aţi fost printre primii fotbalişti români care au marcat pe teren britanic!
-Da, au fost două goluri, nu doar unul, aşa cum îşi amintesc cronicarii pentru că am  înscris contra lui Arsenal. Primul dintre ele l-am marcat în Scoţia, cu Kilmarnock, când am egalat, 1-1, după o fază care i-a lăsat mască pe adversari. Fusesem faultat şi m-am dus lângă tuşă, să mi se dea cu revulsion la genunchi, când am văzut că s-a recuperat mingea în zona noastră. Atunci, abandonat de scoţieni, am ridicat mâna, Ene Daniel m-a văzut, mi-a pasat imediat iar eu am ţâşnit, pomenindu-mă singur cu portarul.L-am executat fără probleme, pentru că nu ratam în asemenea situaţii şi Dinamo s-a întors la Bacău neînvins. După meci, aveam să văd şi ce-am pierdut prin golul acela înscris de mine…Gazdele  pregătiseră pentru fiecare dintre noi câte o valiză cu echipament sportiv pentru vreo 4 sezoane. Noi jucam în tricouri împrumutate de la Dinamo, ne-ar fi prins bine o pleaşcă de aceea, numai că scoţienii, supăraţi pe rezultat, şi-au strâns repede jucăriile şi-au plecat îmbufnaţi, fără să ne mai ofere nimic.
-La Londra, cu Arsenalul lui Radford şi Sammels, cum a fost ? Golul marcat v-a făcut celebru în oraş.  Anglia era campioana mondială en-titre.
-Golul a fost înscris la 0-4 sau 0-3, nu mai conta decât ca fapt divers…Noi eram jumătate cât englezii, abia le ajungeam până la umeri, dar eu am marcat “englezeşte”, cu capul! Nu ştiam de ce mă aplaudă întreg stadionul…Mai important pentru noi era că în “sferturi”, Dinamo Bacău ajunsese într-o companie extrem de selectă, alături de Carl Jeiss Jena (RDG), Hertha (RFG), Internazionale, Ajax Amsterdam, Newcastle (Anglia) şi Anderlecht. Până la urmă, Arsenalul a câştigat şi competiţia, după 1-3 şi 3-0, în finală, cu belgienii.
-La sfârşitul traseului european, au fost-bănuiesc- şi ceva recompense…
-Dar de unde?! Dimpotrivă, ne-au băgat în şedinţă şi ne-au mustrat pentru că am pierdut la o diferenţă prea mare la Londra! Unii dintre cei de la Partid chiar credeau că puteam întoarce rezultatul de la Bacău (0-2)…Ziarul local lăsa să se înţeleagă că înfrângerea de pe “23 August” n-a fost decât un accident, că echipa îşi va reveni în Anglia şi totul va reintra în “normal”…Nu puteai să te opui propagandei timpului.
-Au urmat câteva sezoane mai dificile pentru Dinamo Bacău…Ce se întamplase, dispăruse entuziasmul?
-Până în 1973, nu am avut probleme. Bacăul stătea mereu la mijlocul clasamentului. In sezonul acela, într-una din ultimele partide din retur, când titlul nu era decis, noi am făcut 2-2 cu Dinamo, la Bucureşti, necedând presiunilor. A fost momentul când s-a deschis conflictul cu dinamoviştii care ne-au ameninţat că în sezonul următor ne vor retrograda…In teren, cel care hotăra deasupra tuturor era Dinu, mare ca jucător, dar  foarte dificil în afara stadionului.
-Şi s-au ţinut de cuvânt, în anul care a urmat, după meciul acela de pomină, cu Dinamo,  la Bacău, când s-au înregistrat incidentele din teren…La originea fazei care a declanşat evenimentele, s-a aflat chiar Dinu, după o intervenţie mai dură asupra portarului Voinea…
-Da, însă, am revenit în “A” după numai un an…A fost sezonul în care toţi mă considerau liderul echipei, fusesem desemnat “căpitan”…eram printre puţinii care mai rămăseseră din vechea gardă. Dinamo se risipise. Dembrovschi a plecat la Timişoara, Ghiţă fusese dat la Focşani, pentru că  avusese un accident auto şi se credea că nu va mai putea apăra, Mioc, Voinea, Sinăuceanu s-au transferat şi ei, după ce li s-a ridicat suspendarea, Duţan s-a retras…
-Au fost ani frumoşi…Tribunele erau pline, spectatorii ştiau pe de rost loturile tuturor echipelor, deşi în ţară nu erau decât un cotidian sportiv, Săptămânalul Fotbal şi o revista lunară de specialitate “Sportul ilustrat”…Ce mari jucători v-au rămas în memorie din perioada respectivă?
-Mulţi! La fiecare echipă, existau câteva vedete.De aceea era şi greu de format echipa Naţională…Oblemenco, de exemplu, care era golgeterul campionatului, nu a fost selecţionat nici măcar o dată! Şi ce şut avea…trebuia să te dai deoparte când şuta el! Dacă te nimerea, pornea sirena salvării. Dar cine nu auzise de fraţii Kun de la Oradea, de Lereter de la UTA, de Adamache de la Braşov-cel mai bun portar al momentului? Liderul generaţiei a fost, poate, Dobrin… Din păcate, nu a slujit fotbalul cât ar fi putut…La Mondialul mexican din ’70, unde ar fi trebuit să “explodeze”, nu a jucat niciun minut şi nu din vina lui Angelo Niculescu.Dacă îl scăpai la bere, nu-l mai puteai opri…
-Astăzi, mai mergeţi la meciuri pe stadion?
-Nu. Dacă mă uit prin ziare şi văd pe unde au ajuns echipele Bacăului mi se face ruşine.Prefer o partidă de pescuit. Deşi nici peşte nu mai este ca pe vremuri…

-


-

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu