Interviu cu atleta bulgară Nikol ANDONOVA (multiplă campioană națională)

“… Puterea nu este aceea care ne permite să facem orice, ci aceea care ne determină să ne urmăm propriile vise!”

Departe de a fi depus armele, atletismul bulgăresc continuă să atragă atenția prin potențialul său. Nu e cazul doar al celebrei Ivet Lalova sau al triplusaltistei Aleksandra Nacheva, proaspăta campioană mondială U20, în urma întrecerilor desfășurate luna aceasta la Tampere, în Finlanda, ci și al altor atleți la fel de talentați, care așteaptă doar recunoașterea podiumurilor, pentru a reînnoda o tradiție cu rădăcini trainice. Una dintre sportivele aflate în plină afirmare este și Nikol Andonova (n. 25 ianuarie 2000), legitimată la clubul din Burgas. Prezentă în mai multe probe ale întrecerilor interne, pe care le domină autoritar (60 m, 100 m, 100 m garduri...) Nikol a concurat, recent, și la Internaționalele României, unde a reușit un excelent 14,01 la 100 m garduri, timp cu care ar fi izbutit mult mai mult și la Mondialele din Finlanda, unde a concurat recent…

Leonard POPA

-Nikol, tu ești regina bulgară a “gardurilor”, multiplă campioană națională în această probă… Cum te-ai defini, personal, în acest moment?

-Mulțumesc pentru apreciere, dar nu mă simt- încă- o regină a probei… Mai am atăția pași pe care trebuie să-i urmez! Drept să spun, nu m-am așteptat să conduc clasamentele feminine ale acestui an, dar sunt fericită că, măcar, mă pregătesc să o fac. În afara Bulgariei, doresc să mă clasez cât mai sus în topuri…

-Practici mai multe probe atletice… Triplusalt, 60 m, 100 m… Care e proba favorită? De ce?

-Cel mai mult îndragesc gardurile… Poate, pentru că această probă seamănă mai mult cu gimnastica acrobatică pe care obișnuiam să o practic în trecut. De asemenea, îmi place triplusaltul, dar acesta e mai mult un hobby. Nu caut neapărat rezultate deosebite. Pur și simplu, îmi place această disciplină.

-În acest an, ai participat la mai multe competiții interne și internaționale. Ai fost chiar și în România, la Internaționalele găzduite de Cluj-Napoca. Ești mulțumită de rezultatele obținute?

-Da, la Cluj, am obținut cel mai bun timp personal și am reușit să mă calific pentru Mondialele de la Tampere. Va mai fi o astfel de cursă și sper să-mi depășesc recordul personal, adică să alerg sub 14 secunde la 100 metri garduri.

-Ce părere ți-au lăsat întrecerile din Finlanda? Te-ai clasat a 5-a, în seria ta, dar nu a fost nimeni din Europa deasupra …

-Nu sunt extrem de fericită cu rezultatul obținut. Îmi doream să fi putut alerga mai repede, dar, totuși, a fost o cursă bună. Încă adun experiență de la marile întreceri și cred că va veni și momentul meu…

-Ce competiții preferi, pe acelea “inside” sau “outside”?

-Poate că aceste întreceri de sală sunt mai potrivite pentru mine, deoarece alerg 60 de metri și nu 100, ca în aer liber. Eu am un start foarte bun. Chiar și acum, la Mondialele din Finlanda, eu am avut cel mai scurt timp de reacție în seria mea. Acesta e avantajul meu în sprinturile mai scurte.

-Care sunt obiectivele tale în perioada care urmează?

-Pentru acest sezon, scopul meu este să stabilesc un record personal la Campionatele Balcanice. Eu și antrenorul meu încă nu am stabilit obiectivele pentru tot anul, dar cu siguranță acestea vor fi definitivate înaintea concursurilor importante

-Ai vreun model atletic pe care îl urmărești?

-Modelul meu este întruchipat de Ivet Lalova. Ea este o persoană deosebită. Ceea ce mă motivează de la dânsa cel mai mult este faptul că a putut să revină după o accidentare gravă și să devină cea mai rapidă femeie-albă din lume! Ea ne-a arătat că niciodată nu trebuie să renunțăm când ne confruntăm cu greutățile, pentru că puterea nu este aceea care ne permite să facem orice, ci aceea care ne determină să ne urmăm propriile vise…

-Dacă nu ai fi practicat atletismul, ce altă disciplină sportivă ți-ar fi plăcut să urmezi?

-Am practicat gimnastica acrobatică 8 ani înainte de a mă apuca de atletism. Am fost o excelentă acrobată- campioană națională, cu două medalii de aur obținute la întrecerile internaționale. Cred că aș fi continuat cu acrobatica. Mi-a dat o excelentă pregătire fizică. Fratele meu era pe locul al 4-lea în lume la această disciplină și scopul meu era să-l depășesc pe el. Nu am reușit atunci, cu acrobațiile, sper să o fac acum cu atletismul!

-Atleții au și vacanță? Spre ce se îndreaptă gândurile tale libere în această vară?

-Da, voi lua o pauză… În acest an, mi-am propus două săptămâni de vacanță, înainte de a începe pregătirile pentru următorul sezon. În această vară, am o mulțime de planuri, dar să vedem dacă le voi putea realiza. Pentru început, mă voi vedea cu prietenii și vom merge pe plajă. Poate, vom ajunge și în Grecia, la o partidă de scufundări, noul meu hobby. Mai am în plan și o excursie în Italia.

-În afara sportului, ce alte obiective îți propui?

-Studiez la Școala Medie Germană și voi avea de susținut examenele finale. În viitorul apropiat, voi aplica pentru înscrierea la o Universitate, așa că următorul an va fi plin de evenimente extra-sportive. Caut să mențin echilibrul între toate obiectivele mele.

*Interviu cu atleta Andrea MIKLOS, vicecampioană mondială U20

“La Europenele de la Berlin, voi încerca să alerg sub 52 de secunde…”

*Interviu cu atleta Andrea MIKLOS, vicecampioană mondială U20

Dacă Andreea Panțurioiu este contesa incontestabilă a atletismului românesc actual, Andrea Miklos este, cu siguranță, zâna sa cea bună. Sportiva din Cluj, antrenată la Viitorul, de profesoara Kaniszay Magdolna, te farmecă încă de la prima cursă pe care i-o urmărești și de la primele cuvinte pe care i le asculți... Andrea are ceva din insistența lui Zatopek. I-am văzut de câteva ori finala de la 400 m desfășurată la Tampere, în cadrul Mondialelelor U20. Când am crezut că, pe ultimii metri, energia sa exuberantă va ceda, atleta noastră a găsit resurse nebănuite și a adus atletismului românesc medalia de care avea nevoie pentru a se reinventa într-un moment dificil... Andrea a lăsat toata Europa în spate și acum își pregătește turnantele olimpice. Fuleul său larg descrie curcubeul.

Leonard POPA

-Felicitări, Andrea! Ne-ai facut mandri și pe noi! Prima în Europa, a doua în lume. Al câtelea interviu e acesta, după întoarcerea în țară, cu medalia de argint obținută la Mondialele pentru juniori U20?

-Vă mulțumesc, contează mult susținerea dumneavoastră. Acesta este, probabil, al 3-lea sau al 4-lea interviu…

-Tu ești într-un progres continuu, îți dobori recordurile precum popicele. Dar, spune-mi, te așteptai la un asemenea succes, mai ales că ai lăsat toată Europa în spate?

-Sincer, nu mă așteptam la o medalie! Obiectivul meu principal, la plecarea din țară, era să mă calific în etapa finală. Dar, într-adevăr, câștigarea medaliei de argint a fost o mare surpriză, poate, nu doar pentru mine!

-Ce tactică ai avut în finală, prin ce ți-ai surprins adversarele ?

-De obicei, nu obișnuiesc să pornesc tare la începutul unei curse, încerc să mențin aceeași viteză, constant, mai tot timpul. În proba de 400 m, ultimii metri fac diferența. Eu cred că acest lucru s-a întâmplat și în finala de la Tampere. Am vrut să dau tot ce am avut mai bun, iar pe ultima porțiune am încercat să vin cât de tare am putut.

-Cu indianca de pe primul loc te-ai mai întâlnit pe undeva, în vreo competiție? Pentru mulți a fost o surpriză, n-au știut de unde să o ia...

-A fost pentru prima oară când am întâlnit-o într-un concurs. Timpul alergat de ea nu fost o surpriză, având în vedere evoluția ei din acest an. Știam de dânsa doar prin intermediul siteului IAAF, unde se afișează rezultatele tuturor atleților.

-La această competiție, România a rămas pe harta atletismulului mondial, datorită ție... În Finlanda, nu am obținut, totuși, decât o singură medalie. Ce secret ar trebui să cunoască și ceilalți atleți pentru ca tolba să fie mai bogată?

- Eu cred că, la un concurs major, pentru a ne autodepăși, trebuie să credem că suntem în stare de acest lucru! Eu, spre exemplu, asta am făcut, mi-am spus tot timpul că pot urca pe podium… Lumea ar fi uimită să afle cât de capabilă poate fi mintea umană, ce tărie îți poate da. Partea mentală ar trebui să ocupe un loc important în pregătirea atleților de performanță.

-Tu ai ajuns să alergi la 400 de metri, după ce ai făcut, mai întâi, ștafeta la această probă, un fapt-oarecum-surprinzător... Când ai înțeles că poți alerga după medalii și singură?

-După primul meu rezultat major, când am devenit campioană europeană la categoria juniori 2, am înțeles ca sunt capabilă de multe lucruri. Și am mai simțit că această probă mă avantajează, reușind să-i fac față cu brio! Așadar, proba de 400 m a devenit pentru mine proba principală.

-Ai fost participantă și la Jocurile Olimpice de la Rio, în 2016... Pe atunci, modelele tale atletice erau, dacă îmi aduc bine aminte, Allyson Felix, Ionela Târlea și Gabriela Szabo... Între timp, ți-ai mai schimbat opțiunile?

-Idolii mei, în mare parte, au rămas aceiași, nu doar pentru medaliile pe care le-au obținut de-a lungul carierei, ci și pentru toate eforturile pe care le-au depus și pentru faptul că au crezut în posibilitățile lor.

-Ce va urma pentru tine, campioana națională absolută a probei, în perioada următoare, ce obiective ți-ai mai stabilit?

-Obiectivul meu principal din acest sezon l-am îndeplinit. Urmează Campionatele Europene de la Berlin, unde voi încerca să alerg sub 52 de secunde.

-Timp liber mai ai? Ce și-ar dori o vice-campioană mondială și timpul nu-i permite?

-Nu există acel lucru care îmi lipsește și nu aș avea timp pentru el. Eu am ales să practic acest sport, nu mi-a impus nimeni nimic! Dacă nu îmi plăcea nu-l mai practicam… Însă, pentru mine, atletismul înseamnă mult si m-a învățat nenumărate lucruri. Cum să îmi organizez timpul, cum să fiu o persoană echilibrată și multe altele, care mi-au fost folositoare în formarea personalității mele. Nu-mi pare rău de orele petrecute pe stadion la antrenamente, deoarece iubesc tot ceea ce fac și acest lucru mă face fericită! Așadar, nu există acel lucru care îmi lipsește, fiindcă am învățat că pentru orice poți să ai timp, dacă- într-adevăr- ți-l dorești!

Interviu cu scrimera italiana Mara NAVARRIA (campioana mondiala la spada 2018)

“Scrima este viața mea, dar familia este lucrul care hrănește fericirea!”

*Interviu cu scrimera italiană Mara NAVARRIA (campioană mondială și nr.1 mondial la spadă)

Am cunoscut-o pe Mara Navarria- astăzi, spadasina nr.1 a lumii, când încă nu-și începuse ascensiunea fulminantă către vârful ierarhiei, într-un sport în care orice gest- nu doar mișcarea- poate însemna o victorie sau o înfrângere... Vorbesc despre o sportivă care, în perioada junioratului (2002-2003 și 2004-2005) era considerată viitoarea mare stea a scrimei mondiale, dar care, în momentul când cuvintele noastre s-au încrucișat, trecea printr-o etapă sportivă dificilă. În 2012, la Jocurile Olimpice de la Londra fusese doar a 18-a, neștiind că, peste puțin timp, avea să devină mama unui băiețel. Au urmat câteva clasări nespectaculoase la edițiile Mondialelor (7-la Budapesta în 2013, 19-Kazan 2014, 24-Moscova 2015, 29-Leipzig 2017) și toată lumea se gândea că Luceafărul își consumase toată strălucirea de altădată, mai ales că scrimera italiană rămăsese și fără antrenorul său de-o viață, regretatul Oleg Puzanov, decedat în 2015. În 2017 s-a produs, însă, declicul... Mara, fata simpatică și ambițioasă, născută la Udine, care începea scrima de performanță la 10 ani, în cadrul Asociației Gemina Scherma din San Giorgio di Nogaro, a regândit totul de la început, pe îndelete, așa cum știu să o facă doar marii sportivi ai lumii, și la sfârșitul anului o aflăm, din nou, pe prima poziție a clasamentului mondial, la 33 de ani (împliniți în 18 iulie,a.c.)... Ciudat e că scriu aceste rânduri pe care le-aș fi putut scrie și altădată, abia astăzi, când mai sunt câteva minute și Mara va disputa prima sa finală de Campionat Mondial în compania altei legende, Ana Maria Brânză-Popescu.... Dacă vorbele știi să ți le conduci, inima cum să ți-o împarți?!
Leonard POPA

-Mara, am citit undeva că tu ai început să faci scrimă, la 10 ani, datorită unei întâmplări, nu a fost nimic organizat…. Cum a fost? Ce știai tu despre acest sport la vârsta aceea?!

-Am început să fac scrimă, pentru că nu am putut ieși afară cu sania, în zăpadă… Am crescut într-un oraș mic, aflat la jumătatea drumului între Veneția și Trieste. Era o zi de iarnă foarte friguroasă și nu am putut practica “sportul” meu preferat, săniușul, așa că n-am avut ce face și l-am urmărit pe fratele meu, cum se antrena la scrimă. Cu vremea, am început să practic și eu acest sport, iar, astăzi, iată, este pasiunea și munca mea. Nu știam nimic despre această disciplină sportivă, pe care nu o mai văzusem decât la tv, când se transmiteau Jocurile Olimpice…

-Cine ți-a fost prima adversară, mai ții minte?

-Alături de mine, a început să practice scrima și sora mea, Grace, care e cu doi ani mai în vârstă. Cu siguranță, ea a fost unul dintre primele mele adversare. Grace chiar participa la competiții adevărate și mă învingea de fiecare dată…

-Toți frații și surorile tale au practicat scrima?! Îmi închipui că în casa voastră era un adevărat război!

-Noi am fost patru copii și, desigur, între noi a existat puțină rivalitate. Trebuie să recunosc că sora mea, Grace, într-adevăr, ne provoca mereu. Având și ceilalți frați care practicau scrima, sigur, acest lucru era un stimulent suplimentar… -Să vorbim și despre ceva serios cu care te-ai confruntat în biografia ta sportivă. În 2002-2003 și 2004-2005, tu ai fost cea mai bună junioară a lumii… Locul 1 în topul mondial. E adevărat?

-Da, acei ani au însemnat primele mele glorii sportive. Întâia dată, când am auzit Imnul Italian, la sfârșitul unui duel de-al meu, cântându-se pentru mine… Mă simțeam ca un actor pe scenă, care joacă într-o piesă de teatru! Familia m-a ajutat și m-a sprijinit în tot ceea ce făceam. Chiar dacă la liceu mi-a fost foarte greu, chiar dacă am ratat multe zile de școală și petrecerile cu prietenii, am strâns din dinți și am pășit mai departe. Pot spune că am ratat această parte a vieții, dar acum îi datorez totul!

-În 2005, ai fost a 8-a în clasamentul senioarelor. Se întrezărea un orizont senin, dar după 2006, a urmat declinul… Ce s-a întâmplat?

-În 2005, aveam 20 de ani și m-am mutat la Roma. Am schimbat antrenorul, m-am înscris la Universitate (Științele Sportului- n.red.) și am fost nevoită să mă obișnuiesc să trăiesc singură. A fost o adevărată traumă pentru mine să trăiesc într-un oraș mare, mai ales că eu veneam dintr-un sat mic din partea de nord. Dar nu m-am descurajat, am continuat să lucrez mai mult și într-un mod mult mai profesionist.

-Apoi, a venit regăsirea de sine… În 2016, ai urcat, din nou, în prim-planul performanței, devenind locul 8 mondial. Alt secret al reușitei?

-La sfârșitul anului 2015, a decedat antrenorul meu și a trebuit să fac o alegere. Simțeam că trebuie să schimb ceva în viața și familia mea, deoarece visul olimpic de la Rio se năruise, într-un mod surprinzător. Nu ne-am calificat în proba pe echipe, deși eram considerate printre favoritele competiției. Cred că acesta a fost misterul…

-Îmi vorbești mult despre echipa națională… Păreai, la un moment dat, că te-ai specializat în concursurile de echipă, nu în probele individuale. Ai câștigat o mulțime de medalii cu reprezentativa Italiei. E cu totul altceva să evoluezi pentru echipă decât atunci când o faci pentru tine? Ce este atâta de diferit, dincolo de sistemul de punctaj?

-În general, am obținut mai multe medalii cu reprezentativa, pentru că întotdeauna m-am pus la dispoziția echipei. Dar și pentru că formația noastră, luată piesă cu piesă, este una valoroasă, formată din individualități puternice. În concursurile majore, însă, cum ar fi Europenele sau Campionatele Mondiale, nu am putut urca mai sus de locul 8. Acesta e un paradox mai puțin explicabil.

-Ce te-a determinat să participi în concursurile individuale?

-Succesele individuale, evident! Am câștigat 5 etape de Cupă Mondială, am urcat de mai multe ori pe podium, de trei ori în campionatul Italiei… Aceste reușite se păstrează mereu în memorie. E, apoi, acea concentrare individuală din timpul asalturilor. În întrecerile pe echipe, erorile îți pot fi trecute cu vederea și reparate de coechipere. Când lupți pentru tine, salvarea nu vine de nicăieri, dramatismul e mai mare. Scrima e un sport al concentrării maxime. Prima dată, te gândești cum să parezi acțiunea adversarului, să-i intuiești acțiunile. Uneori, reușești, alteori, nu… Apoi, pe planșă, poți descoperi și ceva distractiv, dar, în același timp, trebuie să-ți impui mereu propriul ritm, pentru ca lucrurile să nu-ți scape de sub control. -Ești măritată, ai un fiu de 5 ani (Samuele), nu e dificil pentru un sportiv care își impune obiective de top?

-Multe sportive de top sunt căsătorite și unele au și un copil. Faptul că sunt o atletă de performanță, iar obiectivul meu este de a câștiga Jocurile Olimpice nu m-au făcut să renunț la importanța de a avea o familie. Scrima este viața mea, dar familia este lucrul care hrănește fericirea! Recunosc că, uneori, este obositor, dificil, și îți umple capul cu fel de fel de probleme, dar asta e greu pentru toți oamenii!

-Suntem după Cupa Mondială de la Budapesta, unde-iarăși- ai urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, repetând succesul de la Tallinn. Te așteptai la asta? Nu e greu să legi atâtea performanțe de vârf?

-Budapesta este cea mai importantă etapă a circuitului, cea mai frecventată. Obținusem, deja, un argint, în urmă cu patru ani. Acum, mi-am dorit enorm să câștig și această determinare m-a ajutat foarte mult. Am avut în antrenorul meu, Roberto Cirillo, un punct de sprijin major.

-Specialiștii te consideră marea favorită la câștigarea Europenelor și a Mondialelor din China… Deschizi șampania la sfârșitul unui an de excepție?

-Planurile pentru acest an trebuie să continue cu proiectul de pregătire facută cu echipa mea. Cu seninătate și fermitate în tot ce faci, te poți distinge întotdeauna.

-Desigur, ai întâlnit în asalturile de pe planșă și scrimere din România, Ana Brânză-Popescu, Maria Udrea… Cum au fost duelurile cu ele?

-Sportivele din România sunt foarte greu de înfruntat. Este chiar interesant să le întâlnești pe planșă, pentru că, efectiv, pui în evidență spectaculozitatea scrimei. Cu Ana Brânză m-am întâlnit la ultimul Grand Prix al anului 2017, la Doha .. A fost un asalt ciudat, dar, cu siguranță, unul mai distractiv și interesant. 

-Care a fost cea mai amară înfrângere pe care ai suferit-o? Dar victoria care ți-a rămas în minte?

-Nu trebuie să aștepți înfrângerile pentru a învăța ceva nou, dar de la fiecare dintre acestea te alegi cu ceva… Deci, nu există înfrângeri care să te îngenuncheze, doar partide pierdute. Cât despre cel mai reușit turneu, cred că acesta a fost etapa de Cupă Mondială din Estonia. La Tallinn, am simțit cum sabia mea zboară spre obiective rapid, cu o tactică perfectă!

-Care e diferența între școala italiană de scrimă și celelalte consacrate (românească, rusă, chinezească…)?

-Noi, italienii, avem o doză de… nebunie! Agresivi, imaginativi și, uneori, foarte meticuloși. Școala noastră este diferită pentru că suntem noi foarte diferiți. Și apoi, avem un centru federal puternic, unde poți să te perfecționezi, atât fizic, cât și tehnic. Fiecare sportiv are, însă, propria echipă si o rețetă particulară de atragere a performanței. -Crezi în viitorul scrimei, ca ramură sportivă?

-Aș dori ca acest sport să fie mai cunoscut și mai urmat de tineri. Scrima produce valori la care copiii de azi privesc ca la un vis. Din păcate, această disciplină este extrem de tehnică și greu de înțeles de către marele public. Poate că, având susținerea televiziunilor de sport, s-ar putea depăși aceste obstacole.

PS: la 22 iulie, a.c., Mara Navarria a devenit, pentru prima dată, campioana lumii, învingând-o în finala Campionatului Mondial de la Wuxi (China) pe Ana Maria Brânză, cu 13-9. Anterior, le eliminase, pe rând, pe: Anna Kun (Ungaria), Auriane Mallo (Franța),Katharine Holmes (SUA), Kathrina Lehis (Estonia, campioana europeană în 2018) și Laura Stehli (Elveția).