Bulgarian

joi, 29 ianuarie 2015

*Interviu cu prof. Constantin HORNEA (fost component al echipelor de handbal Dinamo Bucureşti şi Ştiinţa Bacău)

„O dată cu introducerea pasivului a dispărut handbalul-spectacol…”

   Dacă handbalul ar folosi coduri de punctaj, precum gimnastica, numele profesorului Constantin Hornea („secundul” de astăzi al formaţiei feminine băcăuane) ar fi şi acum pe buzele tuturor. Când l-am văzut prima dată, evoluând pe extrema dreaptă a Ştiinţei (pe vremea aceea, băieţii nu ocupau locuri de podium-acaparate de Steaua şi Dinamo-dar handbalul masculin românesc era campion mondial!), Hornea era un handbalist capabil să transforme jocul în spectacol. Mereu inventiv în lupta cu adversarii din colţul semicercului, fostul component al Ştiinţei deţine patentul unei scheme de joc („schema Hornea”) greu de imaginat chiar şi în vremurile noastre, când sportul a crescut în spectaculozitate, mai ales datorită forţei şi rapidităţii, dar mai puţin îndemânării…
Leonard POPA

-Când şi unde vă consemnăm debutul în activitatea de performaţă, domnule profesor?
-Acasă, la Brăila. Să tot fi fost prin 1966…Adevăratul debut l-am consemnat, însă, la Galaţi, în 1968. Am jucat, de la început, extremă dreaptă,  iar în 1970, m-a luat Dinamo în armată. De fapt, a fost un schimb de jucători, a cărui miză fusese celebrul portar Cornel Penu, considerat cel mai bun goalkeeper din istoria handbalului românesc. O dată cu el, am ajuns şi eu la Dinamo
-Frumoase vremuri…În ţară, incă se mai juca pe zgură, dar România era în elita mondială. În 1967, a fost Mondialul din Suedia, cu meciurile acelea teribile jucate împotriva URSS-ului. Am învins-o în grupă, în ultimele minute, după ce fusesem conduşi tot timpul, iar Ion Kunst-Ghermănescu, antrenorul de atunci al naţionalei, a avut „curajul” să-i debuteze în bloc pe Penu, Gaţu, Licu şi Oţelea. Apoi, am repetat isprava în finala mică, obţinând „bronzul” după ce i-am depăşit pe sovietici în prelungiri!
-A fost perioada de glorie a handbalului nostru, încununat cu două titluri mondiale-din păcate, ultimele-în 1970 şi 1974. Ce jucători avea România! Penu, Samungi, Gaţu, Gunesch, Licu, Goran, Kicsid, Birtalan…Gândiţi-vă că pe toţi aceştia îi întâlneam în campionat. Unde mai pui că în 1968 Steaua a câştigat finala Cupei Campionilor în faţa cehoslovacilor de la Dukla Praga
-La Bacău, cum aţi ajuns?
-Asta s-a întâmplat în 1977, după ce se făcuse fuziunea Sport Club-Ştiinţa. Bacăul era bine reprezentat pe harta handbalului. Avea în primul eşalon două echipe feminine, Ştiinţa şi Textila Buhuşi, şi două masculine, Ştiinţa şi CAROM-CSM Borzeşti. Preşedintele clubului universitar băcăuan era Grigore Olteanu, un om care iubea handbalul enorm. Nici şefii de la Partid nu erau insensibili la realizările handbalului local, îşi făceau mereu prezenţa în mijlocul echipei. Când am venit la Ştiinţa, antrenor era Mihai Pintea. Echipa tocmai se despărţise de vedetele sale, fraţii Nicolae şi Maricel Voinea, Iosif Boroş, care l-au urmat pe Lascăr Pană la Baia-Mare. Şi pe mine mă curtaseră cei de acolo, însă, am preferat să fiu mai aproape de familie, de  Brăila…
-Aţi intrat în marea echipă a Ştiinţei…Îi spun aşa cu un iz sentimental. Ştiinţa nu câştiga titlul, nici nu se punea problema, dar se clasa mereu în apropierea podiumului. Avea „sarcina” să decidă cine va câştiga campionatul. Cine pierdea la Bacău, Steaua sau Dinamo, ieşea din cărţi…Sala era arhiplină-ca la fete-tribuna devenea un vulcan. Îmi amintesc echipa aceea pe care eu o consider, în continuare, cea mai valoroasă din istoria clubului: Tamaş şi Postolea-în poartă, apoi, Dănuţ Vieru, Vasilca-pivot, Fane Deacu-inter dreapta şi centru, Lucian Vasilache (venit şi el tot de la Galaţi)-inter stânga, Istodi, Sorin Baican (Dumnezeu să-l ierte!), dvs. şi Nicorescu (de la Braşov)-pe extreme…
-În perioada 1978-1980, Ştiinţa devenise o echipă cu pretenţii. La un an după transferarea mea la Bacău, în 1978-1979, formaţia a obţinut „bronzul” în Cupa României, care pe atunci se disputa în turnee pe terenuri neutre. În sezonul următor, 1979-1980, am repetat isprava în campionat, locul 3, cu antrenorul Nicolae Guidea. A fost, însă, cântecul de lebădă al unei generaţii excelente de handbalişti, care se adunaseră la Bacău, pentru că nu mai încăpuseră la marile cluburi, Steaua, Dinamo şi Baia-Mare. Băcăuanii eram, însă, mereu în vizorul selecţionerilor de la naţională. La un moment dat, în echipa România B, care se forma-mai cu seamă-cu prilejul organizării Trofeului Carpaţi- sau în selecţionata studenţească, eram vreo şapte jucători de la Ştiinţa. Mai „sus”, nu prea se putea…Ierarhia pe postul meu era bătută în cuie: Cozma, Dumnezeu să-l ierte, s-a stins şi el prematur, Cezar Drăgăniţă şi eu. Regretul cel mai mare pe care îl încerc acum e că nu am prins o competiţie majoră cu prima reprezentativă. S-ar fi putut întâmpla în 1976, cu ocazia Olimpiadei de la Montreal (15-19 în finală, cu URSS) când, fiind încă la Dinamo, am fost selecţionat la lot. Mă pregătisem foarte bine cu gândul la marea întrecere olimpică. Numai că, doar cu o săptămână înainte de plecare, de la Partid s-a dat un ordin şi, pentru că era prea scumpă confecţionarea tuturor costumelor oficiale, eu şi Tase (de la Bacău), am fost scoşi din lot. A fost a doua experienţă de acest fel, întrucât în 1974, la Olimpiada de la Munchen, păţisem ceva asemănător, în locul meu fiind preferat Samungi care avea o mână în ghips. De altfel, el nu a jucat nici un minut în partidele susţinute de naţională, deplasarea îi fusese oferită ca o recompensă pentru tot ceea ce făcuse în handbalul românesc.
-Să revenim, însă, la Ştiinţa…Cum a fost cu „schema Hornea”?
-Ca sportiv, am căutat să-mi surprind mereu adversarul direct. În primul rând, începusem să mă sincronizez foarte bine cu pivotul Neculai Vasilca. Făceam depăşirea prin exterior, el se demarca, iar eu îi pasam mingea printre picioare, prin săritură. Ştiu că asta era deliciul publicului atunci, dar echipa ajunsese-efectiv- o sperietoare pentru Steaua şi Dinamo, pe una din ele tot reuşeam să o  învingem la Bacău. Ieşeau scântei la meci, aşa cum se întâmpla şi când jucam cu CSM Borzeşti, conjudeţeana la care evoluau fraţii Aurel şi Grigore Berbecaru (Dumnezeu să-l ierte, încă o dată, a fost un jucător superb, o copie a lui Gaţu), interul Blaş, portarii Ionescu şi Toth, Arsenie…Nici nu se punea problema vreunui aranjament între noi.
-Ce vă diferenţia de handbaliştii de astăzi?
-În primul rând, eram un grup foarte unit. Eram peste tot împreună, la facultate, la meciuri…Cele trei antrenamente zilnice, cantonamentele prelungite-obligatorii- ne uneau. Eram ajutaţi şi noi, aşa cum erau toţi sportivii, mai cu seamă, cu apartamente. Astăzi, decide numai banul. E o altă mentalitate, care contravine, de multe ori, performanţei. Echipele sunt pline de mercenari, performanţa şi personalitatea sportivului s-au mutat într-un plan secund. Or, pentru spectator, tocmai acestea contează! Apoi, Federaţia era cu ochii pe noi. Indiferent unde jucam, în turnee, acasă, în deplasare, oficialii federali ne urmau peste tot. Ştiau exact situaţia din teritoriu. Asta ne ambiţiona teribil şi de aici rezultau întâlnirile acelea fără menajamente, cu sălile arhipline, cu două ore înainte de începerea partidei.
-Era handbalul mai frumos atunci, domnule profesor?
-Dacă frumuseţea lui rezultă din tehnicitatea jucătorului, din „fotografia” fazelor de joc, da, era mai frumos. O dată cu introducerea „pasivului” a dispărut handbalul-spectacol. Acum, se mizează totul pe forţă şi rapiditatea contraatacului. Handbalul a crescut în eficienţă, dar nu şi în frumuseţe…
-Să înţeleg că handbalul masculin românesc-foarte aproape de ultimele grupe valorice- nu s-a adaptat la noile tendinţe?
-În cazul băieţilor, discuţia comportă mai multe aspecte. Infuzia de handbalişti străini a sufocat elementul autohton. Cred că şi la fete se va ajunge aici, dacă nu se intervine la timp.
-Eu cred, totuşi, că există o diferenţă între ceea ce se întâmplă în campionatul fetelor şi cel al băieţilor. „Stranierele” ajunse în România sunt campioane mondiale, nu jucătoare din ligile a doua occidentale…Dovadă că handbalul feminin românesc încă mai punctează. Poate, nu decisiv, dar uitaţi-vă că avem junioare campioane mondiale, echipe în Cupa Campionilor, că prindem turnee finale…Chiar şi la ultimul European am avut o evoluţie bună, locul 9 pe care ne-am clasat în final e unul mincinos. România n-a jucat slab decât primul meci pierdut în faţa Norvegiei…Când vor sta lucrurile aşa şi cu naţionala masculină, când nu vom mai vedea turnee finale mondiale la televizor?
-Da, calitatea multor handbalişti ajunşi în campionatul României e îndoielnică. Poate că recentele decizii luate de Federaţia de specialitate la fotbal ar trebui urmate şi de alţii. Nu paşaportul certifică valoarea.
-După ce aţi abandonat activitatea sportivă, ca jucător, aţi devenit antrenor…
-În 1980, am absolvit facultatea, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi coechipieri. Vasilache, Deacu, Istodi au plecat la chemarea antrenorului Pintea la Constructorul Arad, iar Ştiinţa-slăbită-a decăzut. I-au trebuit încă vreo opt ani pentru a reveni, dar-între timp-handbalul românesc luase altă turnură. După ultima medalie obţinută la Mondiale în 1990, mai mult din inerţie, a intrat într-o criză profundă, situaţie în care ne găsim şi astăzi. După ce am antrenat o vreme echipe de Divizia B, Partizanul (1983-1984) şi Constructorul Bacău, şi am ratat o revenire în oraşul natal, Brăila, am mers la catedră, la Liceul Sportiv Bacău, îndemnat de directorul de atunci, D.Varodin. Din păcate, la Liceul Sportiv, singura preocupare era fotbalul. Nu s-a întâmplat ca la Roman, de pildă, unde la nivelul Liceului cu Program Sportiv, handbalul e foarte bine organizat. Apoi, schimbul permanent de directori, fără viziune managerială-uneori, cei ajunşi în funcţie habar-n-aveau nimic despre sporturi, întrucât erau numiţi politic- a dăunat profund dezvoltării instituţionale.
-Ajungem şi la echipa de handbal fete a Ştiinţei, unde sunteţi astazi antrenor secund, alături de prof.Costel Oprea-principal…E clar că lucrurile se mişcă greu şi la acest nivel. Handbalul feminin băcăuan e subfinanţat, stă la mâna fetelor care reuşesc la facultate, dar şcoala nu mai este o atracţie deosebită pentru nimeni, aşa cum se întâmpla pe vremea noastră. Când să ne propunem obiective serioase, precum cel al revenirii în primul eşalon, jucătoarele de bază termină facultatea şi contractele, iar noi suntem nevoiţi să o luăm de la capăt. Ne învârtim în jurul cozii. Sigur, s-ar putea replica imediat că a fost un moment CSM Bacău 2010, un proiect eşuat lamentabil. Dar nici eşecul n-a fost gestionat corect. În loc de o fuziune cu Ştiinţa, s-au preferat o desfiinţare şi o despărţire cu cântec „juridic”…Nu ne-am ales cu nimic…
-Handbalul feminin băcăuan nu este atractiv pentru jucătoarele cu nume. Noi stăm la coadă pentru a ne alege  ceea ce refuză alţii. Fetele care vin la facultate au o ucenicie la echipele de junioare, dar nu au avut un contact direct cu handbalul profesionist. Muncim cu ele la antrenamente, îşi dau tot concursul, însă, în cazul unora e vorba şi de lipsă de valoare. Noi suntem mulţumiţi acum dacă am putea creşte calitativ jocul colectiv, să ne clasăm în primele opt echipe, dar si asta ne va fi greu, întrucât chiar şi divizionarele secunde au apelat la jucătoare cu experienţă în primul eşalon. Uitaţi-vă la Rapid, la Ştiinţa Bucureşti…Trebuie o voinţă şi o susţinere generale pentru ca handbalul feminin să revină acolo unde îi este locul prin tradiţie…


duminică, 25 ianuarie 2015

HANDBAL (F): ŞTIINŢA BACĂU-ŞTIINŢA BUCUREŞTI 16-42 (6-19)

De of  şi aoleu!

   Nu am contat nici cât o tufă de scaieţi în Bărăgan. Ăştia măcar se agaţă de pantalonii trubadurilor şi ciorapii femeilor fugite de-acasă, să li se numere mai uşor păcatele, aşa cum o făceam noi în campionatele trecute…Handbalistele din Bucureşti au venit la Bacău călare pe mătură, să ne sperie fetişcanele. Nu-i nimic, până la 20 de ani şi eu am crezut în povestea cu barza. După această vârstă, dispar pe cale naturală, şi barza, şi poveştile. Până atunci, am răbdarea crocodilului de Nil, care stă cu gura deschisă cu doi ani înainte de a înfuleca ceva. În minutul 13 era 0-7, ratam din toate poziţiile şi mă gândeam că tabela de scor prinde păianjeni în dreptul nostru. Oaspetele puteau face deplasarea doar cu Andreea Trăilă (cea mai nenorocoasă fată din handbalul românesc), cu Oana Bidaşcu şi un portar (ales la întâmplare din cartierul Giuleşti), fără niciun antrenor. Rezultatul ar fi fost acelaşi. Băcăuancele nu şi-au propus să-l mânie pe Dumnezeu duminica, în amiaza mare, şi în consecinţă au venit la sală cu un singur obiectiv, să nu primească 50 de goluri, limită peste care s-ar fi cerut înlocuirea plaselor la porţi, iar în magazia clubului şuieră vântul. Singurele care nu au dat de înţeles că ar şti cum se învârte roata, au fost Alina Bucă-trimisă să urce muntele cu trei coechipiere în braţe şi alte trei adversare pe umăr- şi Diana Ivanov, un portar care asigură două şanse din trei…Data viitoare (nu se ştie data exactă, pentru că iar au luat-o la vale ceasurile federaţiei), promit să vin la meci îmbrăcat în haine de scafandru, să văd şi dincolo de apele tulburi.


Leonard POPA

miercuri, 21 ianuarie 2015

VOLEI (F), Champions League: ŞTIINŢA BACĂU-Nantes 3-1 (20, 14, -16, 19)

Ziua când am tăiat cocoşul

   Tot sora noastră mai mare, Franţa, ne-a aruncat năvodul pestre Bistriţa şi ne-a arătat că are balta peşte. Ne-a trimis la Bacău o echipă care ne speriase cu numele (la Nantes, s-au născut căpitanul Nemo şi cel care i-a dat nume, Jules Verne), dar care s-a întors acasă ca un cocoş fără creastă. Nu am crezut niciodată în zâmbetele voleibalistelor (astea se nasc la comandă, în grămadă, şi când pierd meciul cu 3-0, în jumătate de oră), însă, după victoria din ultima partidă jucată pe terenul propriu, studentele lui Florin Grapă chiar au strălucit ca un franc elveţian. Au crescut brusc, înaintea meciului din campionat cu Blajul, şi au dat peste cap toate calculele celor care se alimentau de la Bacău pentru toate traseele europene. Mai bine ne-am fi programat meciurile oficiale începând de acum, dar nu e prima dată când regretăm că a venit dimineaţa tocmai ce am început şi noi să visăm frumos…Ştiinţa are ce arăta lumii şi vă spun că, de-o fi să mai jucăm volei doar pe la Piatra şi Lugoj, Europei îi va fi dor de noi. Îi va fi dor, mai ales, de Alexandra Sobo- jucătoarea căreia i-au lipsit numai câţiva ani la o echipă de top din afară, pentru a fi desemnată jucătoarea ultimilor cinci sezoane româneşti. Alexandra are personalitate, o recunoşti după încheietura mâinii cu care îşi bumbăceşte adversarele la fileu şi cred că va face o figură frumoasă şi la Europenele de anul acesta. Nici Ioana Baciu nu e uşor de uitat. Numai că pe ea o citesc repede până şi copilele de mingi. După realizări superbe, urmează imediat (nici nu ai timp să răsufli) greşeli nonşalante. Nici nu ştii cum e mai bine să reacţionezi când ai o asemenea jucătoare în echipă, să te bucuri la nesfârşit, chiar şi după înfrângeri, ori să te apuce sughiţul…Constante, de neînlocuit în nicio cronică de meci, Tania Lupu şi Denisa Rogojinaru (şefa de promoţie a anului trecut).
   Despre straniere, numai de bine (parcă îţi doreşti, uneori, să le vezi mai des pe Stoyanova şi Novgorodchenko), numai că- de regulă- acestea se plictisesc repede şi după un sezon sau două, se urcă în avion şi nu le mai reţine din drum nici un trofeu din lume…
   Voleiul feminin românesc are suficiente resurse autohtone. Are un parfum fin de primăvară matură (generaţia Alexandrei Sobo-insuficient exploatată), dar în ţara asta se trăieşte cu adevărat numai de sărbători. Atunci când tăiem şi cocoşul (galic)…

Leonard POPA

Setul I: 4-2, 6-9, 12-12, 15-15, 20-15, 25-20.
Setul II: 7-0, 14-4, 16-8, 23-13, 25-14.
Setul III: 3-1, 3-6, 12-17, 16-25.

Setul IV: 5-4, 10-10, 16-12, 20-16, 23-18, 25-19.

joi, 15 ianuarie 2015

VOLEI (F): ŞTIINŢA BACĂU-AZERYOL BAKU 0-3 (-22, -14, -18)

La Bacău, ca la Baku

   A plesnit papionul pe care singuri ni l-am agăţat după victoria din Cupă contra CSM-ului la Bacău. Când dă de o adversară din Liga Campionilor, Ştiinţa intră în pielea mielului de Paşte. Te doare inima când o auzi pe Ioana Baciu şoptind vorbe dulci fileului, iar acesta n-o ascultă decât pe Strashi Filipova. În meciul din tur de la Baku ne-am molipsit de o boală grea. Prin ochiurile plasei-înălţată prea sus pentru noi şi prea jos pentru azere- nu vedem decât minarete. De dincolo, ies în evidenţă-mai ales- procedeele prin care băcăuancele se pot plimba nestingherite de la Piatra la Craiova, dar pot pierde paşaportul (acela de care va avea nevoie şi naţionala în turneul final european, unde va ajunge tot prin via Bacău). Ne năuceşte prea mult serviciul adversarelor şi, parcă, mai curând am fi trimişi la cules urzici decât să  întindem palmele după trasoarele Jovanei Brakocevic! Peste o săptămână va trebui să fugărim prin curte puicuţele cocoşului galic…Eu sper să nu ne moară toate promisiunile iar Tania Lupu şi Alexandra Sobo, fiindcă ele sunt fetele cele mai apropiate de poame, să le explice franţuzoaicelor că nu toate cuvintele se traduc şi  “cucurigu!” rămâne o binecuvântare pur românească. Nu-i niciun secret, fără el dimineţile sunt reci şi te pun pe gânduri cu rotile care te răstoarnă la prima curbă…


Leonard POPA