Bulgarian

luni, 17 iunie 2013

Interviu cu handbalista Tereza TAMAS-PISLARU (Zajecar/Serbia)

Echipa naţională nu se refuză, este o onoare...”
    Pentru Tereza-Ludmila TAMAŞ-PĨSLARU (n.28 aprilie 1982/ Roman), handbalul a însemnat încă de la început un şir neîntrerupt de succese şi speranţe împlinite, ca o umbră a uriaşului său talent nativ. Campioană europeană de junioare în 1999 şi de tineret în 2000, portarul format în surprinzătoarea pepinieră a Romanului a continuat ascensiunea şi în anii senioratului, rămânând definitiv în inimile tuturor celor care au văzut-o apărând la Silcotub Zalău, Oltchim Rm.Vâlcea sau la Naţională. Sunt goal-keeperi pe care banca de rezervă îi inhibă şi îi scoate din circuitul marii performanţe. Nu a fost niciodată  cazul Terezei Pîslaru, convocată în prima reprezentativă a ţării, chiar şi atunci când le seconda pe Luminiţa Huţupan sau Talida Tolnai în echipa vâlceană. Multe dintre succesele celor din prim-plan se leagă de încrederea în forţele proprii pe care le-o dau întotdeauna valoarea şi devotamentul celor din spatele lor... Semnatară a argintului mondial obţinut de România la Sankt Petersburg în 2005, Tereza continuă să-şi aureoleze palmaresul la 8 ani distanţă, cucerind în ultimul sezon eventul sârbesc, Cupa şi Campionatul, cu actuala sa echipă de club, Zajecar. Ajunsă la vârsta maturităţii depline, sportiva romaşcană este imaginea vie a performerului pe care doreşti să-l vezi cât mai mult şi mai des în arenă...
Leonard POPA
-Cum e viaţa la Zajecar, Tereza? Te-ai obişnuit cu arena şi ceea ce este dincolo de ea?
-La Zajecar a fost o experienţă frumoasă într-un orăşel mic cu oameni sufletişti, iubitori de handbal. M-am obişnuit repede cu echipa pentru că erau foarte multe jucătoare din străinătate, Spania, Ucraina, Croaţia, Ungaria, aproape toate vorbind foarte bine limba engleză. In afara arenei, am întâlnit un domn care a studiat în România şi vorbea perfect româneşte, şi care ne-a ajutat cu tot ce aveam nevoie.
-Cum ai caracteriza campionatul Serbiei? Este mai puternic decât cel al nostru? In trecut, acolo, în fosta Iugoslavie, era o şcoală de handbal teribil de puternică.
-Nu cred e mai puternic decât campionatul României. Majoritatea echipelor mizează pe jucătoare tinere, deoarece, la fel ca şi în handbalul românesc, sunt probleme financiare, iar jucătoarele consacrate din Serbia aleg să plece în străinătate.
-Ati castigat, anul acesta, Cupa şi campionatul…V-aţi impus detaşat? Ce ne poţi spune despre echipa unde evoluezi care, în trecut, a jucat în cupele europene chiar şi împotriva echipelor româneşti?
-Campionatul s-a jucat până în penultima etapă. Contracandidata la titlu, echipa din Jagodina, a câştigat şi ea toate meciurile, in afară de cele două partide cu RK Zajecar, la care s-a adăugat un egal cu ZRK Radnicki Kragujevac. RK Zajecar a câştigat campionatul în ultimele 4 sezoane, iar eu am făcut parte din lot în ultimele două. Echipa a avut probleme financiare, deoarece câţiva sponsori s-au retras după ce am ratat calificarea în grupele Ligii Campionilor. Din aceste motive, câteva jucătoare de bază au cerut rezilierea contractelor, părăsind echipa. Astfel, jumătate din campionat a fost foarte dificil, 7-8 jucătoare fiind nevoite să joace meci de meci. Cred că fost cel mai muncit campionat din cariera mea de până acum.
-Plecarea ta de la Oltchim a stârnit numeroase regrete...Traversai un moment bun al carierei, chiar şi la Naţională ai avut evoluţii unanim apreciate. A fost o alegere bună, la momentul respectiv?
-Plecarea de la Oltchim nu a fost alegerea mea…La sfârşitul sezonului 2010-2011, eu şi câteva jucătoare din echipa de atunci am fost anunţate că nu mai este nevoie de serviciile noastre. In consecinţă, am fost informate că putem să ne căutam echipe, clubul dorind să ne rezilieze contractele. 
-Acum, vezi ce se întâmplă la Oltchim...Parcă toată lumea a dezarmat. Nu mai are nimeni tăria să lupte, să reziste pe baricade. Ai fost mult timp acolo. Unde şi când s-a greşit? Se putea evita colapsul celei mai galonate formaţii româneşti de după 1989?
-Despre Oltchim nu am ce să spun, nu ştiu unde s-a greşit şi cine. Sponsorii şi conducerea sunt în măsură să decidă acest lucru.
-Cum se vede handbalul feminin românesc din exterior?
-Handbalul românesc este apreciat în străinătate, avem jucatoare de perspectivă, care cred că pot face faţă în orice campionat străin.
-Romanul cum l-ai regăsit? Iată că şi echipa de acolo, de unde ai pornit în lume, e capabilă de obiective superioare pe care să le şi îndeplinească...
-Mi-a făcut plăcere să văd că oraşul s-a schimbat foarte mult în bine, de când am plecat. Chiar se vede că Primaria şi Consiliul Local se implică în proiecte. Avem un parc frumos, s-a construit un bazin de înot, curăţenia în oraş se vede, am înţeles că există un proiect pentru reamenajarea ştrandului. In sfârşit, arată ca un oraş european. Mă bucur că la Roman avem o echipă în prima Ligă şi cel mai important este că reuşeşte să rămână acolo şi, cine ştie, poate chiar să joace într-o cupă europeană. La HCM, sunt oameni apropiaţi de handbal care asigură condiţii excelente pentru jucătoare.
-Gânduri de...Naţională? Nu cumva, traversăm o perioadă cu foarte mulţi portari buni pe metru pătrat?  Mă refer la tine, Talida, Paula, Mihaela Smedescu...
-Naţionala a avut întotdeauna portari de valoare, cred că a fost postul care a fost întotdeauna acoperit. Dacă va fi nevoie de mine la reprezentativă, voi răspunde cu plăcere la convocări. Echipa naţionala nu se refuză, este o onoare să joci pentru ţara ta.
-In ce campionat ţi-ar plăcea cel mai mult să evoluezi?
-Nu cred că este important unde joci, cel mai mult contează să ai atitudine de profesionist.
-Familia ce  face?
-Familia este foarte bine, avem o fetiţă, Jessi, care ne umple viaţa.



Interviu cu fosta voleibalistă băcăuană Loredana POLOCOŞERI-CONDRUZ

“Se pare că nimic nu se schimbă şi că suntem în aceeaşi perioadă de tranziţie...''

@Interviu cu fosta voleibalistă băcăuană Loredana POLOCOŞERI-CONDRUZ

Loredana POLOCOŞERI-CONDRUZ face parte dintr-o generaţie de voleibaliste căreia Bacăul îi datorează enorm. Echipa anilor 1991-1996 (mereu îmi va face plăcere să o amintesc: Eugenia Ichim, Cristiana Voiculescu-Cojocaru, Melania Rusei, Danelia Donciu, Daniela Lucianu, Andreea Plăcintă-Pletosu, Laura Halus, Cristina Schragner, Ionela Tuduriu...) care a  încetăţenit ideea că Ştiinţa poate şi  trebuie să-şi propună mult mai mult decât o prezenţă palpitantă în primul eşalon. A fost formaţia care a pus bazele succeselor de mai târziu, cochetând pentru prima dată cu titlul naţional (locul 3 în 1992-93, locul 2 în 1993-94). Jucătoare de bază în sextetul antrenat de prof. Florin Grapă şi Melu Manta, Loredana Condruz (astăzi, profesoară în Quebecul canadian) este una dintre acele fete minunate care au scos voleiul din raftul al doilea şi i-au oferit strălucirea prim-planului. Alături de ele, au crescut ambiţii şi s-au consolidat cariere profesionale.

-Dnă.Loredana Condruz, cum se vede România din Canada, de către o familie de foşti sportivi băcăuani (soţul, Florin Condruz, a fost jucător de handbal) stabilită acolo?
-Departe...Şi la propriu şi la figurat!  Am plecat din ţară pe 11 mai 2005. Au trecut deja 8 ani,  dar pentru noi- şi cred că pentru oricare român- acasă rămâne întotdeauna România. Acolo ne sunt rădăcinile, părinţii, prietenii, anii frumoşi ai tinereţii...Suntem des dezamăgiţi de veştile pe care ni le dau părinţii despre situaţia socială, politică şi economică din România. Se pare că nimic nu se schimbă şi că suntem în aceeaşi ''perioadă de tranziţie ''de aproape 24 de ani...
-Multe foste sportive băcăuane, Jeni Ichim, Dana Buhlea, dvs.,..ca să mă refer doar la volei, aţi ales să vă continuaţi viaţa dincolo...
-Am decis la vârsta de 36 de ani să emigrăm în Canada,  pentru că nu vedeam nicio alternativă după o viaţă de sport. Eu şi soţul meu, Florin,  am terminat Facultatea de Educaţie Fizică- Bacău şi, la apusul carierei, singura perspectivă era de a găsi un post de profesor de educaţie fizică, undeva într-o şcoală din judeţul Bacău. Cunoaştem cu toţii situaţia în care se află cadrele didactice din România. Şi atunci şi-din pacate- şi acum...
-Astăzi, mai aveţi vreun contact cu voleiul sau handbalul?
-Fetiţa noastră cea mai mare, Bianca-Ioana, are 13 ani şi măsoară deja 1,83m...Este elevă la o şcoală secundară şi se pare că pasiunea ei este voleiul...Face parte din echipa de junioare 2 a şcolii şi, împreună cu antrenorii ei, mergem la turnee. Din când în când,  organizăm şi meciuri de pregătire între părinţi şi elevi.
-Cu ce vă ocupaţi în Quebec?
-Eu sunt profesoară de educaţie fizică la şcoala primară. Din fericire, diploma de profesor de educaţie fizică e recunoscută în Québec.Am avut nevoie de 15 credite- făcute la Universitatea Montréal- pentru a putea profesa.
Meseria îmi oferă şansa de a mai atinge mingea de volei, uneori.
-Să ne amintim Ştiinţa anilor 90, din care aţi făcut parte...Ce anume v-a rămas profund în memorie din perioada aceea?
-...Participarea Ştiinţei în cupele europene, lupta noastră continuă pentru a câştiga campionatul, dar mai ales publicul băcăuan care ne-a încurajat şi ne-a sprijinit tot timpul. Nu ştiu dacă astăzi se mai adună tot atâţia spectatori ca în vremurile acelea...
-Antrenorul Fl.Grapă îmi spunea cândva că echipa aceea a fost cea mai frumoasă din câte au evoluat de-a lungul anilor la Bacău...V-o mai amintiţi? Jeni Ichim, Condruz, Cojocaru, Donciu,  Rusei, Schragner, Tuduriu, Placintă, Lucianu...Care consideraţi că erau calităţile cu care Ştiinţa acelor vremuri s-a impus trecerii timpului, rămânând în memoria colectivă a suporterilor?
-Am fost, într-adevăr,  o echipă frumoasă, tot timpul în progres. Evoluţia presupune de multe ori sacrificii şi transformări. Cred că una dintre cele mai importante calităţi ale acelei echipe a fost faptul că eram extrem de muncitoare. Din acest motiv,  fiecare obiectiv atins ne dădea o satisfacţie incomensurabilă. Cred, de asemenea, că pentru domnul profesor Grapă, noi am fost echipa care l-a lansat şi l-a făcut cunoscut, ca antrenor.
Intr-un fel,  valoarea lui a crescut o dată cu valoarea noastră...
-A avut şi puncte slabe?
-Nu cred că am avut puncte slabe. Cum spuneam, eram o echipă în devenire, cu multe, multe schimbări (ca în orice sport)....Poate, dacă asta pote fi văzut ca un punct slab, am dus întotdeauna lipsă de ''vedete''sau de nume cu rezonanţă...
-Ştiinţa a câştigat anul acesta campionatul, dar în echipa de bază se regăsesc puţine băcăuance...E bine sau e un semn de slăbiciune al voleiului local?
-Felicitări băcăuancelor! In ziua de astăzi, sportul înseamnă BUSINESS. Pe vremea noastră (ooops, încep să vorbesc ca mamaia!), încă se mai juca pentru GLORIA SPORTULUI. Aveam prime şi salarii,  dar sunt convinsă că era mărunţiş, în comparaţie cu sumele de acum. Jucam cu o plăcere de nedescris! Voleiul era viaţa mea, jucam pentru fiecare om amărât, care rupea din salariu pentru un bilet la sală, jucam pentru numele clubului, jucam pentru BACĂU!  Nu cred că Ştiinţa nu ar introduce în lot jucătoare din România, dacă ar avea de unde aduce. Cred că şcolile sportive s-au desfiinţat...
-In ciuda unui campionat-zic eu- puternic, Naţionala nu reuşeşte să spargă mediocritatea în care se zbate de câţiva ani...Am ratat, de curând, promovarea în turneul final al Europenelor, în faţa Croaţiei, apoi, în barajul cu Cehia...Care consideraţi că ar fi cauzele?
-Dacă, într-adevăr, am avea un campionat puternic,  am avea şi rezultate.
Dar poate că tocmai jucătoarele  străine fac campionatul puternic, deci Naţionala e compusă din ''valorile ''locale. Şi eu am fost de câteva ori selecţionată la prima reprezentativă şi am rămas întotdeauna cu un gust amar. Dacă antrenorul de la naţională era de la Craiova, cel puţin 3 jucătoare din primele 6 erau de la Craiova. Dacă antrenorul era de la Flacăra, 3 erau componentele acelei echipe...Intotdeauna se mergea pe favoritisme. Aşadar, nu mă miră situaţia de acum. Fiind de multe ori singura de la Bacău, şansele mele de a juca erau aceleaşi ca la a câştiga la loterie…
-La Bacău, aţi mai ajuns? Ce anume de aici vă provoacă încă dorul?
-Am fost în România în 2011. Am trecut prin Bacău, pentru că am vizitat-o pe prietena mea de o viaţă, Cristiana Cojocaru. Din păcate, am fost într-o trecere scurtă de 2 zile. Imi lipseşte sportul, ne lipsesc prietenii, mulţi din ei sunt mai peste tot prin lume...Din fericire, din grupul nostru de prieteni de aici,  din Montréal,  fac parte mari atleţi, pe care sunt convinsă că-i cunoaşteţi, Bogdan Ţăruş, Cătălin Mărunţelu...Cu Eugenia Ichim, colega mea de echipă,  vorbesc mai tot timpul şi ne şi vedem, în ciuda distanţei de peste 1000 de km care ne desparte. Pentru toţi ceilalţi,  rămân reţelele sociale....Ne lipsesc, de asemenea,  suporterii (doamna Deneş, Gică, Dinu Tamaş, Cornel Bârsan şi mulţi, mulţi alţii). Le transmitem tuturor multă sănătate şi salutări!
-Gânduri de viitor şi către...Ştiinţa?
-Sper ca Ştiinţa să rămână în topul echipelor din campionat. Le doresc fetelor mult succes. Pentru noi, îmi doresc din tot sufletul ca Bianca, fata noastră, să ajungă în sportul de performanţă cât mai departe! Imi doresc să fim cu toţii sănătoşi şi să ne revedem într-un viitor nu prea îndepărtat, la... poveşti, la un pahar de bere!


Interviu cu prof.Corneliu COSTINESCU (presedinte SPORT CLUB BACAU 1975-1989)

“Eu cred în revenirea fotbalului băcăuan... Dacă anul acesta îşi va întări echipa, în următorul va putea ataca prima divizie!”

   Pentru prof.Corneliu COSTINESCU, fotbalul românesc nu a avut niciodată niciun secret. A ştiut înaintea tuturor cine va lua titlul, cine va câştiga Cupa, cine va retrograda! Uneori, cu câţiva ani înainte... Un vizionar absolut! După 1974, anul în care s-a despărţit de marile sale valori (Dembrovschi, Ghiţă…), ca după un cutremur  devastator, fotbalul băcăuan şi-a regăsit cadenţa, graţie măiestriei celui care avea să devină cel mai bun conducător de club din deceniile 7 şi 8...Corneliu Costinescu a fost un reper, garanţia că fotbalul băcăuan are ceva din misterul şi tăria Phoenixului, capabil să renască din propria cenuşă. Cine l-a cunoscut îndeaproape l-a îndrăgit şi l-a respectat. Cine nu, a sfârşit prin a şi-l apropia si aproba profesional.
Leonard POPA

-Vă mai amintiţi începuturile carierei fotbalistice? Nu numai că sunteţi creatorul Ştiinţei Bacău, dar aţi fost unicul antrenor din istoria echipei...
-Da, se întâmpla în 1965, când am format acea echipă de studenţi băcăuani, cu care am promovat succesiv din Campionatul Orăşenesc, până în Divizia B!  Din prima generaţie de fotbalişti, mi-i amintesc pe cei din formaţia de bază: Murărescu-Popa, Stoica, Ciocoiu, Taşcu-Rotaru, Hermeziu-Chetronie, Miclăuş, Marga, Boacă. Am promovat în Campionatul Regional, după numai un an, în urma unui baraj disputat la Adjud, cu o echipă din Tg.Ocna. In Regiune, am avut o evoluţie peste aşteptări, dar am ratat accederea în Divizia C, pierzând barajul cu ŞUT Galaţi. Am înţeles, însă, că putem mai mult şi, în anul următor, am mers şnur, astfel că la sfârşitul campionatului am promovat în al treilea eşalon. Nu ne-am oprit, însă, aici. Intr-o serie cu Victoria Roman şi Foresta Fălticeni, ambele foste divizionare B, am încheiat şi turul şi returul pe primul loc, obţinând dreptul de participare la barajul pentru B, care avea să se desfăşoare la Bucureşti. Am jucat cu Metalul Târgovişte, Cimentul Medgidia şi Metalul Plopeni...După două partide, 1-0 cu Medgidia şi Plopeni,  eram deja promovaţi! Aceasta a fost odiseea echipei. La început, antrenam singur, apoi l-am avut alături pe Grigore Sichitiu. Aveam însă şi un consilier, pe Petre Steinbach...
-Ce a urmat se ştie...Ştiinţa a devenit cu timpul o bună divizionara B, un fel de Gloria Bistriţa din cealaltă serie. Erau voci în oraş care susţineau ca această echipă va lua locul într-o bună zi celebrei Dinamo Bacău...Din ultimii ani ai existenţei sale, nu pot să uit câţiva  jucători pe care toată lumea îi vedea în primul eşalon: Ciocoiu (seniorul, tatăl viitorului fotbalist băcăuan, care avea să cunoască împlinirea fotbalistică la Steaua-n.n.)-un fundaş excelent, Săvulea-o extremă foarte rapidă, Pelea, “nouarul”-un golgeter autentic care amintea de Rugiubei, dar despre acesta din urmă vom mai avea ocazia să discutăm în interviul de faţă, întrucât l-aţi avut ca jucător, într-o încercare disperată de a recupera un fotbalist al cărui nume fusese, la un moment dat, pe buzele tuturor...Să ne întoarcem, însă, la primul an de B. Bacăul avea o puternică echipă de A, Dinamo, una extrem de promiţătoare în B-Ştiinţa, şi alta în C, care le furniza celorlalte mai mereu materie primă de bună calitate, Letea...V-aţi adaptat rigorilor eşalonului secund, ştiind foarte bine că jumătate dintre echipele celor două serii putea evolua fără probleme în prima divizie?
-Ştiinţa a avut un stil de joc ofensiv, plăcut ochiului, manifestând un “tupeu” surprinzător pentru o formaţie înfiinţată doar de trei ani. In chiar prima etapă din anul promovării în Divizia secundă (ediţia 1969/1970-n.n.), am întâlnit pe “23 August”, cel mai puternic adversar din serie, Progresul Bucureşti, retrogradată din primul eşalon. La ei jucau: Andrei- Marinescu, Măndoiu, Grama, Ad.Constantinescu- Neacşu, Dudu Georgescu- R.Ionescu, Raksi, Pavlovici, Ţarălungă. La noi, foarte puţin cunoscuţii: Bîlc- Boiangiu, Constantin, Ciocoiu, Corobană- Rotaru, Margasoiu- Mihalache, Pelea, Goia, Sdrobiş...In programul de meci editat cu această ocazie se comenta: “ŞTIINŢA-acest enfant terrible al fotbalului băcăuan care azi întâlneşte- ingrată programare- cel mai puternic team al seriei, Progresul Bucureşti, fiul risipitor ce doreşte începând de azi să găsească drumul întoarcerii sale în Divizia A, va încerca totul...La Waterloo, un vestit general rostea nişte cuvinte, care au devenit celebre şi au aplicabilitate şi azi: GARDA MOARE, DAR NU SE PREDĂ! Dictonul se potriveşte foarte bine şi evenimentului fotbalistic de azi! Să aşteptăm fluierul de începere şi să încurajăm apoi pe tot parcursul partidei, tinerii fotbalişti studenţi băcăuani”...Ce a urmat a fost ca un vis frumos. In prima repriză, Pelea a deschis scorul. Victor Stănculescu, antrenorul “bancarilor”, la pauză, a venit la mine şi m-a rugat să discutăm...I-am spus că o vom face cu plăcere, după meci. In repriza secundă, am mai înscris un gol şi Ştiinţa a câştigat neaşteptat cu 2-0! Am avut o echipă teribilă, capabilă să crească de la un campionat la altul şi chiar să ameninţe primul eşalon. In 1969-1970, am terminat pe locul 14, din 16 formaţii, dar am rămas în B. In 1970-1971, am ocupat locul 12, în 1971-1972, pe 14, în sezonul 1972-1973 pe 9, iar în 1973-1974 pe locul 3! In ultimul an al existenţei, în 1974-75, am ocupat locul 14 (din 18 formaţii), seria I fiind câştigată de Sport Club care a revenit, astfel, în Divizia A, la 5 puncte de următoarea clasată, Progresul Brăila. In 1974, ultimul meu an la Ştiinţa, a fost un salt extraordinar, în timp ce concitadina Sport Club (fosta Dinamo) retrogradase în B, de pe penultimul loc, în urma celebrului meci cu Dinamo Bucureşti (o încăierare generală, în urma căreia mai mulţi jucători băcăuani au fost suspendaţi câte 2 ani, iar unul-Gogu Munteanu-pe viaţă-n.n.)…Din lotul Ştiinţei făceau parte, printre alţii, Bîlc, Tănăsache, Panait, Zaharia, Ciocoiu, Grosaru, Rugiubei, Săvulea, Jelescu, Sandu, Drăucean…In sezonul acela, la sfârşitul turului, în timp ce Sport Clubul gâfâia din greu, am îndrăznit mai mult şi am solicitat trei jucători de la prima echipă a Bacăului, printre ei, pe Băluţă, cu care eram convins că puteam să mă bat în anul următor la promovare. Nu i-am primit, pentru că în oraş taberele erau, deja, formate, o parte era cu Ştiinţa, alta cu Sport Club…N-a fost un lucru bun, întrucât fotbalul băcăuan, astfel risipit, şi-a pierdut vigoarea. Păcat, pentru că la nivel de reprezentativitate stătea destul de bine, în Divizia B activând şi Petrolul Moineşti. Din păcate, la sfârşitul campionatului, moineştenii au retrogradat şi ei...
-In lotul menţionat, l-am revăzut pe Rugiubei. Cum a ajuns la Ştiinţa? Cu un an în urmă, fusese golgeterul turului primei divizii...Era idolul puştanilor, alături de Dembrovschi.
-Căzuse în dizgraţia Sport Clubului. Eu am crezut în calităţile lui- avea o excelentă lovitură de cap- l-am adus la Ştiinţa, sperând că va reveni în prim-planul fotbalistic. Am stat cu el în cameră la fiecare deplasare, pentru a-l avea permanent sub control. Nu am reuşit să-l smulg anturajului care răpise fotbalului băcăuan un mare jucător. A avut voinţă, dar nu a avut puterea necesară. După anul la Ştiinţa, a plecat acasă, la Bucureşti, unde i s-a pierdut urma. Nu s-a mai ştiut nimic despre el, decât în momentul dispariţiei sale tragice. Rugiubei a întregit seria neagră a marilor fotbalişti băcăuani care n-au ştiut să se respecte. Gram-Rugiubei-Chitaru...Talente uriaşe cu un destin ingrat!
-In 1974, aşadar, Ştiinţa joacă în Divizia B alături de un Sport Club retrogradat şi decimat datorită suspendărilor dictate în urma scandalului cu Dinamo...E un an extrem de ciudat, care avea să schimbe şi traiectoria dvs. profesională. După  vreo patru etape, în care fosta divizionară A nu obţinuse decât un punct, vi se propune să treceţi în tabăra “duşmanului” şi să preluaţi conducerea clubului, succedându-i lui Roli Stratulat...Ştiu că aţi pus atunci nişte condiţii...Dvs. care, de regulă, nu puneaţi niciodată condiţii, atunci aţi solicitat un lucru despre care nu s-a ştiut multă vreme şi despre care nici astăzi nu ştiu foarte mulţi. Ce s-a întâmplat?
-Când mi s-a propus să preiau comanda Sport Clubului de către conducerea locală de Partid, am pus două condiţii. Prima a fost să încercăm revenirea în Divizia A imediat, nu după un an, aşa cum susţineau cei mai mulţi, pentru a nu grăbi lucrurile, după scandalul cu Dinamo, şi a doua să fie desfiinţată...Ştiinţa!
-Cum vine asta?! Nu era, ca să spun aşa,  un act masochist? Dvs. aţi creat Ştiinţa şi tot dvs. aţi dorit să o desfiinţaţi?!
-Domnule, eu am cunoscut întotdeauna dedesubturile. Am ştiut mereu disputele din jurul problemelor. Două echipe din acelaşi oraş, în acelaşi eşalon, ar fi fost ca două săbii în aceeaşi teacă. Aşa a fost mereu.Uitaţi-vă la ce se petrece astăzi la Cluj, la Bucureşti, la ce era pe vremuri, la Arad, cu UTA şi Vagonul... Fotbalul băcăuan avea nevoie de linişte pentru a putea reveni pe prima scenă fotbalistică, nu de dispute cauzate de ambiţiile şi orgoliile locale. Ambele condiţii mi-au fost acceptate şi aşa am ajuns în fruntea Sport Clubului. L-am adus antrenor pe Constantin, la sfârşitul turului, apoi câţiva jucători importanţi- printre ei, portarul Narcis Coman- lângă ei, i-am promovat pe cei mai talentaţi de la tineret, centrul de juniori şi Liceul de Fotbal, ca să crească mai repede... Aşa am revenit în Divizia A, obţinând victorie după victorie. La sfârşitul campionatului, însă, Ştiinţa a fost practic desfiinţată, prin mutarea sa la Oneşti. Asa mi s-a îndeplinit a doua condiţie...
-Sport Clubul a fost refăcut. Pe lângă cei tineri, produşi la Bacău, Doru Botez, Tiberiu Ilie, Chitaru, regretatul V.Şoşu, C.Solomon, Cărpuci, au venit şi câţiva  jucători consacraţi (Aelenei, Bădin, Dudu Georgescu…), care împreună cu seniorii de aici, Catargiu,Ursache…, au creat în câţiva ani un nucleu valoros, rezistent în bătăliile primului eşalon. Banca tehnică a fost, însă, mai fragilă...Se tot perindau antrenorii pe la Bacău. Costică Rădulescu, Nicuşor, Traian Ionescu, Angelo Niculescu...Anul şi antrenorul. Ce se întâmpla, de fapt? Erau imixtiunile Partidului sau neînţelegerile din cadrul clubului?
-Dacă tot am ajuns aici cu discuţia, vreau să clarific acest aspect. Niciodată cei de la Partid nu mi-au impus vreun antrenor. Niciodată nu mi-au cerut să schimb pe cineva. Am avut libertatea deplină de a manageria clubul. In acelaşi timp, trebuie să spun că eu nu m-am amestecat niciodată în treaba antrenorilor. Nu m-am dus în vestiar, nu am tras de limbă jucătorii... In 1984, l-am schimbat pe Costică Rădulescu, deşi era în graţiile suporterilor şi «omul de casă» al prim-secretarului Băluţă. Nu mi-a reproşat nimeni de ce am făcut-o...Prim-secretarul m-a sunat şi m-a întrebat, pur şi simplu, dacă eu consider că am făcut bine ce am făcut...Mi-am menţinut poziţia şi asta a fost tot.
-Vă întreb eu acum...De ce aţi făcut-o? Nu v-a fost teamă de reacţia tribunei? Costică Rădulescu era iubit la Bacău, încă de pe vremea când era secundul lui Teaşcă...Mai mult, fusese jucător aici, făcuse parte din prima echipă a lui Dinamo, aceea transferată de la Cluj...
-L-am schimbat pe Costică Rădulescu, întrucât îmi punea suporterii în cap! Susţinea mereu după meciurile de acasă că echipa nu merge bine, pentru că eu nu vreau să-l transfer pe Caşuba de la Suceava...Dar eu eram în permanentă legătură cu clubul de acolo şi aranjasem ca, în primul an, să-l luăm pe Avădanei, apoi, în anul următor, pe Caşuba. Eu mi-am respectat întotdeauna cuvântul. Mi-au displăcut schimbările bruşte de situaţii.
-Aţi avut relaţii foarte bune cu toate conducerile de club. Cu cine dintre preşedinţi v-aţi înţeles cel mai bine?
-Cu Cacoveanu de la Tg.Mureş.
-Cu cei de la Bucureşti ce relaţie aţi avut?
-N-am avut adversităţi cu nimeni. Mie nu mi-a plăcut, însă, Capitala...Am fugit de Bucureşti tot timpul. Intr-un an, după un joc cu Iaşul în deplasare, la club am găsit o notă telefonică prin care eram chemat de urgenţă, a doua zi, la Federaţie. N-am apucat să vorbesc cu nimeni, am luat trenul de noapte şi la prima oră m-am prezentat în faţa Gen.Stan, aşa cum mi se spusese. Impreună am urcat la Secretarul FRF iar acolo mi s-a spus direct că trebuie să rămân în Bucureşti, preşedinte la Federaţie. M-am speriat! Mă tot gândeam ce vor spune la Bacău, cei de la Partid...Pe de altă parte, nici nu puteam refuza. O funcţie era o sarcină de partid...M-am întors acasă şi m-am prezentat imediat la Alexandrina Găinuşă, noul prim-secretar al judeţului. I-am spus ce şi cum iar dânsa nu m-a întrebat altceva decât ce doresc să fac. I-am spus că vreau să rămân la Bacău, să continui treaba începută aici. A pus mâna pe telefon, a sunat la Federaţie şi le-a spus celor de acolo să mă lase în pace, că mai am multe de făcut la Bacău. Nu i s-a opus nimeni, se înţelegea foarte bine cu Elena Ceauşescu, toţi o respectau. In locul meu, a fost pus Pascu...
-V-aţi înţeles bine cu Alexandrina Găinuşă ...Ei i se datorează multe realizări din acest oraş: complexul sportiv, gara...Ce vă mai amintiţi despre ea? Din păcate, a decedat anul trecut, fără să mai ajungă în Bacău, după Revoluţie...
-A fost o femeie deosebită. Mi-au rămas în minte cuvintele pe care mi le-a spus imediat dupa ce a fost instalată prim-secretar. M-a chemat la ea şi mi-a zis: “Tov.Costinescu, n-aş vrea ca lumea din Bacău să creadă că a venit o femeie şi a nenorocit fotbalul. Dimpotrivă, vreau ca lucrurile să meargă mai bine!”. Când au apărut discuţiile legate de transferul lui Catargiu la Vâlcea, la început, nici nu a vrut să audă. Până la urmă, nu a avut nici ea cum să se opună, erau intervenţii prea mari, care o depăşeau. Atâta m-a rugat: “Tov.Costinescu, daţi-i drumul, dar nu aş vrea ca băcăuanii să ştie cu eu ştiu de transfer...”. Oamenii din oraş o apreciau. Nu dorea sub nicio formă să-i dezamăgească. Erau şi poveştile acelea de pe vremea lui Cuza, care circulau şi în timpul ei, că dis-de-dimineaţă umbla deghizată să vadă ce preţuri şi mărfuri se pun în vânzare la piaţă şi în magazine...Da, am avut o relaţie civilizată. Asta spre deosebire de ceea ce mi s-a întâmplat cu un alt prim-secretar, cu Tănase, care în Şedinţa de analiză a activităţii din 16 decembrie 1989, m-a ameninţat cu închisoarea, pentru că i-am dat dezlegare lui Costel Solomon!
-Aţi interacţionat în diverse rânduri cu oamenii regimului...Sport Club a fost nevoit să intre în combinaţii strategice? Povesteau foste glorii locale că menţineam un echilibru între Steaua şi Dinamo...Nu trebuia să ne punem rău cu nimeni. Eu însumi scriam în presa locală,  la începutul anilor 90, despre asta...Era impresia generală că făceam jocurile celor mari...
-Pot să spun că meciurile cu Steaua şi Dinamo n-au fost niciodată aranjate. Când puteam să câştigăm, câştigam! Amintiţi-vă de acel 3-0 cu Steaua, pe zăpadă...De alt 3-0 cu Dinamo, în 88-89, când i-am făcut să piardă titlul...Dar au fost jocuri memorabile şi cu alte echipe teribile ale vremii, cu Craiova-de pildă. Am trăit şi am rezistat prin propriile forţe.
-Care a fost secretul rezistenţei îndelungate în primul eşalon, 15 ani, până în 1989?
-Eram extrem de serioşi în tot ce făceam. Şi primele oferite jucătorilor erau modice, ne permiteam să le achităm fără întârzieri. Unele formaţii din provincie ofereau mult mai mult, stricau piaţa, Hunedoara, Reşiţa..., Noi nu ne-am întins mai mult decât ne era plapuma...
-Dintre antrenori cu cine v-aţi înţeles cel mai bine?
-Cu toţi, dar cu Gh.Constantin am avut o relaţie specială. Când a venit la Bacău, a dorit să-l aducă pe Coman, portarul. Un talent extraordinar, dar cu probleme. Intr-o vreme fusese portarul nr.1 al ţării, însă acel 0-3 de la Lisabona, din preliminariile Mondialului ’70, îl scosese din circuit. In 1975, l-am transferat la noi, onorând dorinţa lui Constantin. Totul a fost bine şi frumos, până când a început să lipsească cu săptămâna de la antrenamente. Evident, antrenorul îl trecuse pe linia moartă, mai ales că beneficia de un portar extrem de serios în tot ceea ce făcea, Ursache. Nu putea să se antreneze unul toată săptămâna şi la meci, duminica, să apere altul. După o astfel de escapadă, când nimeni nu mai ştia nimic despre el, m-am pomenit la prima oră a dimineţii cu Narcis Coman la club. “Tăticu-aşa mi se adresa- te rog, spune-i lui Constantin să-mi mai dea o şansă...,să mă ia în deplasare...”. Noi tocmai aveam un meci extrem de important pentru supravieţuire, la Cluj, cu CFR, amenintaţi şi ei cu retrogradarea...Cum să risc să-i spun lui Constantin să-l ia cu echipa? Până la urmă, am cedat insistenţelor şi antrenorul, după mai multe discuţii contradictorii cu mine, a acceptat. Vreau să spun că în partida aceea, Constantin a intrat pe teren cu portarul Coman, complet neantrenat. Clujenii au stat călare pe noi 80 de minute, dar Coman a fost fenomenal. A scos tot! Mai mult, în ultimele faze ale jocului, cu o degajare lungă, l-a pus pe Aelenei pe contraatac, care a marcat golul victoriei! Aşa ne-am salvat în campionatul acela. După Ghiţă, Narcis Coman a fost cel mai valoros portar care a apărat în poarta Sport Clubului!
-V-au trecut prin faţa ochilor mai multe generaţii de fotbalişti băcăuani...Opriţi-vă la un 11 ideal cu care, să zicem, am face faţă şi astăzi fotbalului din prima divizie...
-In mod obligatoriu, într-o asemenea echipă, de după 1975-când am preluat conducerea clubului,  ar încăpea: Coman- Margasoiu, Catargiu, Arteni, Cărpuci, Soşu, Botez, Avădanei, Chitaru, Vamanu, Burleanu, Andrieş...Arteni, de pildă, a fost un fundaş pe care doreau să-l evite toţi marii atacanţi ai momentului. Ii  luaseră, cum s-ar spune, frica...Ori de câte ori îl vedeau în teren, nu se simţeau în largul lor. Chitaru a fost o mare valoare, păcat că s-a stins atât de repede şi a avut sfârşitul pe care  l-a avut...
-L-am cunoscut pe vremea când devenise maseur la Partizanul (FC Cotidian-după 1989)...Işi făcea treaba conştiincios, încălzind fotbalişti care n-au avut nici 10 la sută din valoarea lui. Dar echipa nu a rezistat şi a ajuns pe drumuri. Nu-i mai dădea nimeni nicio atenţie, trăia din mila cunoscuţilor. N-am ştiut, însă, niciodată cine l-a descoperit.
-Nicolae Radu! Avea ochi...Radu- Dumnezeu să-l ierte şi pe el!- avea această calitate deosebită. Nu se înşela niciodată, în privinţa jucătorilor de perspectivă...
-După 1989, imediat după Revoluţie, aţi dispărut un timp din fotbalul băcăuan. A fost o  retragere impusă?
-Nu. Făcusem un preinfarct, chiar în timpul unui turneu cu echipa în Israel, iar medicii îmi impuseseră să nu mai merg pe stadion, să nu mai ascult nici măcar la radio meciurile echipei...Intre timp, la club, lucrurile se schimbaseră, fotbalul se despărţise de celelalte sporturi. Conducerea fusese încredinţată lui Onucu Rus şi V.Cincu...Apoi, au venit alţii, echipa a fost preluată de Constar, o firmă privată de construcţii, care  avea să dea faliment, după câţiva ani...
-De la Constar, a trecut apoi la Selena. Noua conducere v-a cooptat în structurile clubului. V-aţi întors. Cum aţi conlucrat cu Dumitru Sechelariu? Personal, l-am suspectat că a transformat fotbalul într-un orgoliu, un moft spre care au tânjit mulţi dintre îmbogăţiţii vremurilor noi. Toţi cei cu bani achiziţionau echipe de fotbal. Inainte de 89, mulţi dintre ei nici nu ştiau unde e stadionul. Se pricepea, într-adevăr, la fotbal?
-Sechelariu a fost, în tot ce a făcut, un autodidact! A avut tăria şi ambiţia  să se perfecţioneze. Unde nu se pricepea, întreba pe alţii. Ajunsese să cunoască elemente de tactică, deşi la început manifestase naivitate şi ignoranţă. Şi-a dorit foarte multe pentru fotbalul băcăuan. Nu a neglijat nici perspectiva, ţinând o strânsă legătură cu centrul de juniori, cu Liceul de Fotbal, şi stimulând jucătorii şi antrenorii de acolo, ori de câte ori era cazul...
-In paralel, aţi desfăşurat o consistentă activitate în cadrul FRF. Aţi făcut parte din stafful federal care a adus fotbalul românesc în primele 5 locuri din lume...
-Din 1993 şi până în 2005, am fost vicepreşedinte, membru în Comitetul Executiv, poziţie care m-a onorat. Şi astăzi conduc Comisia de Fair-Play din cadrul Federaţiei...
-Datele sunt, însă, diferite. Fotbalul românesc a alunecat, de la o campanie la alta...Nu vă mai întreb de cauze. Le ştiu toţi. Ce comparaţie aţi putea face, însă, între fotbalul de acum şi acela din perioada de tinereţe a activităţii dvs. fotbalistice?
-E un regres vizibil. Valoric, aş spune că Divizia C echivalează cu campionatul regional de atunci, Divizia B cu Divizia C, iar jumătate din actuala Divizie A cu Divizia B...Am coborât, deci, o treaptă.
-In acest context, îi mai daţi fotbalului băcăuan vreo şansă? Iată, Sport Clubul tocmai a revenit în Divizia secundă...
-Să ştiţi că eu cred în revenirea fotbalului băcăuan! Dacă anul acesta îşi va întări echipa, în următorul va putea ataca prima divizie. E o conducere tânără, ambiţioasă, are alături o Primărie dispusă să facă totul pentru sportul de performanţă, aşa că obiectivele se pot îndeplini!
-