Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

duminică, 22 aprilie 2012

In căutarea Doinei pierdute…


In căutarea Doinei pierdute…

   Longilină, cu o privire adolescentină ce dezarma un oraş întreg, nu numai adversarii din teren, Doina Copacz a fost unul dintre cei mai buni şi iubiţi portari care au slujit poarta băcăuană de-a lungul timpului. Ştiinţa şi fetele sale de aur pur, şlefuit de Eugen Bartha,  au făcut ca  Bacăul să descopere pasiunea şi în celelalte sporturi, nu doar în fotbal. Handbalul pe  care ni l-au lăsat moştenire Doina Copacz, Moriko Torok, Georgeta Voinea-Cervenciuc, Eva Gal, Ioana Vasilca, Gabi Antoneanu…ne aduna la Sală (devenită, vai, atat de mică, încât prinsesem ură pe constructori!) pentru a ne răsplăti  duminicile provinciale şi a ne face învingători. Cândva, a fost şi Bacăul o capitală… Amintirile continuă să ne bântuie auzul ca o…Doină!

Leonard POPA

-Doina, cum au debutat cei 40 de ani de…handbal?
-Totul a început la 13 ani, cu un profesor pasionat, Covaci Carol din Sf. Gheorghe. Acolo,  la Şcoala Generală 3, am prins acest microb incurabil care avea să-mi aducă  satisfacţii incomensurabile. In primul an de handbal, am câştigat prima medalie de bronz, la junioare, dar pentru mine a fost ca şi cum aş fi primit tot aurul din  lume.  Apoi, a venit selecţia la naţionala de junioare şi  tăvălugul s-a dezlănţuit.
-Venirea la Bacău cărui fapt s-a datorat?
- Celui  mai iubit antrenor din câţi au existat vreodată în această ţară ,“Tătuţului”, cum îi spuneam noi…Aşadar, ca şi pe multe altele, domnul profesor BARTHA EUGEN e cel care  m-a convins să vin să joc în Divizia A, la Textila Buhuşi. Aveam  doar 16 ani şi eram cea mai tânără jucătoare din divizie. A fost un salt uriaş! Erau acolo jucătoare de mare valoare,  Viorica Vieru,  Marica Stoleru,  Emilia Munteanu…Si un lucru foarte ciudat, pe care nu l-am mai întâlnit niciodată în cariera mea de 42 de ani de handbal. Erau 9 jucătoare stângace, în frunte cu mine! Cred că am fi putut intra în Cartea Recordurilor… Ce greu este astăzi să avem în echipă  2-3 jucătoare de mână stângă!  In 1978,  ca un firesc al mersului spre mai bine, tot  dl.Bartha m-a convins să-l urmez la Bacău, în urma discuţiilor cu tatăl meu, şi el ungur… Aşa se aranjau lucrurile atunci, prin părinţi,  noi eram doar  copiii  care le urmam sfaturile…
-Ce ai găsit la Bacău? Care era atmosfera la echipă?...
-La Bacău, sub comanda lui Bartha, a început iureşul succeselor muncite până la  sacrificiu. Toate le-am trăit din plin! La venirea noastră, a mea, a lui Mori Torok, Laura Lupuşor-Lunca, era deja formată o echipă solidă, cu Lili Văcaru (actuala doamnă Tadici, antrenoare la CSS Zalău-n.n.), Ioana Vasilca, Kati Marian, Cătineanu…,care intrase în prima divizie. Impreună am câştigat,  în chiar  primul an,  şi campionatul şi Cupa României. Imi dau lacrimile şi acum când îmi amintesc  venirea la Bacău de la  Bucureşti, după cucerirea Cupei şi primirea pe care ne-au  făcut-o acei oameni minunaţi, băcăuanii  noştri dragi,  care ne-au întâmpinat la intrarea în oraş şi  ne-au condus până la institut, cu flori şi urale de dragoste şi simpatie. A fost magic!  Primisem de la ei dragostea, respectul şi admiraţia. Au rămas pâna azi în sufletele multora dintre noi momentele călduroase cu care ne-au răsfăţat atunci pentru multa muncă depusă.
-Cum erau antrenamentele cu Eugen Bartha?  Cum de reuşea să vă mobilizeze mereu pentru victorie? Era o surpriză pentru toată lumea dacă se întâmpla vreodată, în campionat, să pierdem pe undeva… De ce nu aveam adversari în ţară? Pe continent, devenisem singura echipă capabilă să înfrunte, de la egal la egal, sârboaicele şi rusoaicele...Nu ne permiteam “amicale” cu franţuzoaicele sau nordicele, nu erau de talia noastră…
-In primul rând, erau acele cantonamente istovitoare din care credeam că nu mai ies întreagă. Cele desfăşurate  la Slănic erau un adevărat tur de forţă. Bartha ne urmărea cu maşina lui, o SKODA roşie,  până la cascadă şi ne ameninţa mereu  cine nu ţine ritmul alergării e călcată de maşină  iar noi, cu zăpada până la genunchi, chiar îl credeam, alergam, alergam fără întrerupere,  iar drumul acela bătătorit de fuga noastră disperată ne ducea întotdeauna spre succes. Multe  i-am datorat “TĂTUŢULUI”,  Dumnezeu să-l odihnească! Acolo sus, vom face iar o miuţă, când va veni vremea….Lotul  nostru era format din fete interne- cele din cămin, şi externe-cele din oraş, dar în cantonamente eram inseparabile, împărţeam totul, şi mâncarea şi suferinţele şi binele. Erau dăţi când făceam renumita salată de ouă din pachetele de la cantină, cu ceapa din curtea de zarzavaturi a domnului Olteanu, pe atunci  preşedintele clubului. Ce vremuri frumoase!  Cu slănina de acasă şi zacusca de la mama, cu carnea de curcan de la madam Cati, bucătăreasa, nu ne mai lipsea nimic. Eram prieteni între noi toţi componenţii  clubului, fie că practicam  handbal, volei sau fotbal. Pot  spune că am trăit din plin tinereţea sportivă. La Bacău, multe dintre noi ne-am căsătorit, chiar dacă nu toate pentru totdeauna, dar au fost momente frumoase, care au coincis cu momentul maturizării noastre pe plan profesional. Susţinute şi înţelese de mulţi dintre profesorii de la Facultate,  am reuşit să ajungem, la rândul nostru, cadre didactice,  antrenori de cultură fizică medicală. DA, am fost o echipă în care, mai presus de toate, era atingerea  performanţelor maxim posibile la timpul acela. Totuşi, noi am avut un mare hadicap prin media de înălţime, care nu trecea de 1.73m. Vobesc de o  medie pe care generaţia tânără o depăşeşte cu mult, dar cred că dragostea noastră pentru sport o depăşeşte categoric  pe cea a generaţiei actuale…
-Plecarea la Vâlcea a însemnat un drum nou...Impreună cu alte fete, ai pus bazele unei echipe la fel de puternice. O altă “Ştiinţa”…
-Plecarea  mea la Vâlcea a fost ca o ruptură de la sânul mamei… A fost dureroasă, dar soţul meu- astăzi, decedat- era din Vâlcea, deci mi-am urmat cursul firesc al vieţii şi, într-adevăr, am pus bazele unei echipe care are un palmares de invidiat şi o continuitate perseverentă datorată iubitorilor de handbal, dar şi sponsorizarilor astronomice, ceea ce face să se poată transfera jucătoare de mare valoare internaţională. Deja, la Vâlcea, s-a ajuns la marketing handbalistic.Echipa nu  mai este formată doar  din jucătoare interne. Atenţia este concentrată asupra a tot ce se petrece în lume. La Bacău, multe jucătoare am primit  titlul de Maestre ale Sportului. La Vâlcea, datorită celor două cupe continentale cucerite şi multelor jocuri la naţională, mi l-am adăugat şi pe cel de Maestră Emerită a Sportului. Cred că asta m-a împlinit ca fostă jucătoare şi actuală antrenoare.
-Fostul Chimistul, actualul Oltchim, a supravieţuit fără sincope, până astăzi...Ştiinţa, nu! Care crezi că au fost cauzele?
-Nu pot sa acuz pe nimeni, dar ceva s-a întâmplat, dupa ce fetele rămase în Bacău din generaţia noastră au încetat să mai joace. Din varii motive, s-a observat un regres constant, se prea poate ca toţi cei activi, antrenori sau jucători, să  nu aibă  susţinerea financiară necesară, dar cred că nici copiii nu mai sunt atât de motivaţi în a face performanţă sportivă. Sacrificiile pe care, implicit, le impune sportul  nu sunt atractive. Poate doar o schimbare în programele şcolare sau reînfiinţarea şcolilor cu profil total sportiv ar mai  aduce îmbunătăţiri.
-Ce a urmat după retragere? Cum ai ajuns în Israel?
-In 1992,  am jucat un sezon în Spania,  după care am ales să profesez, dar experienţa de profesor navetist  într-un sat apropiat de Sf. Gheorghe, oraşul unde m-am retras, acasă lângă părinţi, nu a fost una încurajatoare. Salariul era total nemotivant, aşa că am ales să mai continui să joc.  Am avut 2  variante  într-o săptămână, în  Croaţia sau Israel, şi am ales o ţară călduroasă,  mirifică,  de care m-am îndrăgostit şi de care, pur şi simplu, nu mă mai pot despărţi. Trăiesc şi muncesc aici,  am satisfacţii profesionale, nu de nivelul celor din România, dar totuşi am antrenat ani buni portari pentru echipele  naţionale de aici.  Am inoculat generaţiilor de copii minunaţi pe care i-am avut la antrenamente acest microb numit handbal, un sport  care în Israel nu este foarte popular, dar cei care-l practică o fac cu tot sufletul. Am performanţe la junioare, am antrenat seniori,  iar acum antrenez echipa campioană de senioare, Bnei Hertzelyi, cu care am fost în Cupa IHF, în România, la Zalău, în turul 3, şi unde, bineînţeles, ne-am oprit. Experienţa câştigată într-un joc  împotriva vulcanicului Tadici a fost benefică şi  ne-a făcut să fim  conştienţi de marea diferenţă dintre  amatorism şi profesionism.
-Mai sunt şi alţi foşti sportivi români pe care i-ai întâlnit acolo? Se spune că Israelul e un al doilea Bacău…Cu cine mai ţii legătura din handbalul românesc?
-Am întâlnit diverşi sportivi de mai mare sau mică valoare, care au venit să joace in Israel.Este şi un  băcăuan,  Ghiţă,  pivot. Mai nou, a apărut aici şi  Mazilu, fostul centru al naţionalei, şi,  ţine-te bine,  fostul antrenor de volei Ciucureanu,  o profesoară de liceu tot din Bacău, şi chiar un băiat din fosta galerie a  Ştiinţei, cu numele tău,  Leonard, azi arbitru de handball.  Toţi sunt oameni deosebiţi, calzi,  gata să vorbească numai la superlativ de vremurile de altădată. Sunt în legătură cu Laura Lunca, Lidia Butnaraşu, Ioana şi Nicu Vasilca, Gabriela Antoneanu.  Am fost la Bacău în ultimele două vacanţe, dar pentru un timp foarte scurt.  Am acolo două prietene  gemene, surorile Munteanu Camelia şi Marinica,  deci încă  îmi mai aduc aminte  cu plăcere de tot ce ma leagă de Bacău. In general, mă străduiesc să ţin legătura cu toate fetele de la echipa naţională şi, desigur, cu sora mea de suflet, Moriko Torok-Duca. Acum un an, au organizat la Federaţie o premiere pentru sportivele cu peste 100 de selecţii  în naţională şi atunci am reîntâlnit-o pe Mariana Oacă-Târcă. Am reluat legaturile frânte prin  risipirea noastră prin  lume…Ultimele cuvinte  pe care ţi le încredinţez nu pot fi altele decât…cu toată căldura sufletului meu, salut Bacăul!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu