Bulgarian

vineri, 31 ianuarie 2014

interviu cu handbalistul Dragoş NEGOVAN (Univ.Bacău)

“Am putea prinde o cupă europeană”
@ interviu cu handbalistul Dragoş NEGOVAN (Univ.Bacău)

Talent de excepţie, handbalistul băcăuan Dragoş Negovan este un nume de actualitate.După un tur de forţă cu UNIVERSITATEA (clasată, finalmente, pe locul 4), Dragoş se pregăteşte acum cu naţionala studenţească, în vederea Campionatului Mondial Universitar, care se va desfăşura, nu peste mult timp, la Izmir, în Turcia.

-Unde şi cine ţi-a îndrumat primii paşi în handbal, Dragoş?
-Handbalul l-am început acasă, la Baia-Mare, iar primul antrenor  mi-a fost tatăl meu, Ion Negovan, profesor la Clubul Sportiv Şcolar din oraş. La Bacău, am ajuns odată cu admiterea la Facultatea de Ed.Fizică, anul trecut.Acum sunt student în al doilea an de studiu.
-După  terminarea facultăţii, vei rămâne la Bacău?
-E prematur să răspund la o astfel de întrebare.Deocamdată, nici nu mi-am pus-o.
-Să revenim la campionat.Cum apreciezi clasarea echipei pe locul patru, la finele turului?
-Fără doar şi poate, e o performanţă notabilă. A fost un tur “tare”, cu evoluţii foarte bune, în meciurile cu Steaua, Dinamo, Poli Lugoj şi Dinamo Braşov. Dacă în partidele de acasă cu Craiova şi, în deplasare cu “U” Cluj, ne-am fi concentrat mai mult în finalurile de meci, rezultatele puteau fi şi mai bune.
-Care a fost cea mai frumoasă amintire personală din acest tur de campionat?
-Din punctul meu de vedere,  golul înscris în ultima secundă a meciului cu Dinamo, gol cu care am obţinut victoria.
-Speranţe pentru retur?
-Sperăm să ne clasăm la sfârşitul campionatului pe locul III sau, măcar, să obţinem calificarea pentru una din cupele europene.
-Am putea face faţă  confruntărilor europene?
-Cu ajutorul unor sponsori, cred că da.Oricum, valoric, lotul actual are capacitatea să păşească pe drumurile europene, iar aceasta s-a văzut şi în campionat. Bineînţeles, condiţia ar fi ca echipa să rămână aceeaşi, sau să se încerce achiziţionarea unor jucători competitivi. Din păcate, situaţia financiară a cluburilor universitare este cum este...
-Faţă de anul trecut, calitatea campionatului intern a crescut?
-Nu. Handbalul românesc se află în continuu regres. Rezultatele obţinute la CM şi CE sunt o dovadă. Explicaţiile acestui declin sunt multiple:plecarea jucătorilor de valoare la formaţii din străinătate, lipsa antrenorilor-specialişti la nivelul juniorilor, restrângerea competiţiilor cu caracter de masă. La Bacău, văd că a dispărut până şi divizia judeţeană. In alte părţi, aceasta continuă să existe, în ciuda dificultăţilor de organizare.


Leonard POPA (1995).

duminică, 19 ianuarie 2014

VOLEI (F): ALBA BLAJ-STIINTA BACAU 0-3 (24-26, 13-25, 21-25)

ROMA rămâne…MICĂ!

E atât de frumos să nu-ţi fie teamă de nimeni, aşa cum li se întâmplă fetelor lui Florin Grapă… Personal, aveam oroare de oraşele mici (vezi şi Romanul handbalistic), pentru că acolo capetele de drum sunt întotdeauna întunecoase şi nu ştii cu ce gânduri te aşteaptă cel de după colţ (în fiecare oraş care încape pe Municipalul băcăuan, există aşa ceva!). La Blaj, însă, Ştiinţa a mers la vânat de căprioare. Le-am văzut în tur, la Bacău, şi atunci am prins drag de ele. Nu poţi să te superi, când le vezi ţopăind pe acoperişul casei în care locuieşti, pentru că vine şi vremea când se sperie de înălţimi şi realizează singure că trebuie să coboare. Au fost suficiente câteva rafale din direcţia Sobo (15 puncte)-Potokar (14)-Sosa (12)-Rogojinaru (12)-Bacşiş (11), pentru ca blăjencele să se predea cu tot cu fileu. In actualul campionat, studentele nu se pot împiedica decât de propria umbră. Diferenţa de valoare între lotul păstorit de Florin Grapă şi celelalte competitoare este tot mai evidentă, de la o etapă la alta. In meciul de la Blaj, de aceasta s-a convins toată lumea după numai zece minute din primul set, când Ştiinţa conducea cu 5-0 şi inimoasa galerie locală s-a văzut cu tobele sparte...De altfel, gazdele au surâs o singură dată, ca un elev care îşi aminteşte titlul unei lecţii neînvăţate, în setul al treilea, când au reuşit să conducă pe tabelă cu 3-2. O ipostază inedită, după care totul a reintrat în partitura normală a partidei... In faţa Bacăului, Mica Romă rămâne...mică, iar Ştiinţa nu poate fi învinuită nici măcar că a deplasat la Blaj întreg arsenalul. După cum ne-a obişnuit, profesorul Grapă pregăteşte, deja, bătăliile din play-off, achiziţionând din Belarus, arma secretă cu care pe vremuri era el însuşi ameninţat pe ţărmul mării...Ekaterina Zakreuskaya soseşte la Bacău ca un vânt de primăvară autentică, dar nu pentru a culege ghiocei. Să fi dat studentele de gustul Ligii Campionilor? După ce am văzut şi partida Zurich (învinsă, în toamnă, de băcăuance)-Piacenza (3-1), eu cred că da!

Leonard POPA

joi, 16 ianuarie 2014

Cu EI s-a înălţat fileul: Margareta şi Virgil MOŞESCU

PORTRETE SPORTIVE

Cu EI s-a înălţat fileul: Margareta şi Virgil MOŞESCU

     In retrospectivele voleiului băcăuan, familia profesorilor Margareta şi Virgil Moşescu ocupă un loc aparte. Poate, mai mult în sufletul foştilor sportivi, decât în cronicile de aduceri aminte, deşi numele lor trebuie să fie alăturat altor tehnicieni, care au făcut istorie şi au adus glorie acestor meleaguri,  precum Vasile Ghenadi („părintele” voleiului băcăuan), Ion Ciuhureanu, Florin Grapă, Cornel Păduraru sau Melu Manta…Dacă despre regretatul profesor Virgil Moşescu (vreme de peste două decenii, jucător şi antrenor la formaţiile  băcăuane) se ştiu şi s-au scris, de-a lungul timpului, mai multe, în privinţa soţiei sale, prof.Margareta Moşescu (care l-a secondat nu o dată pe banca tehnică), s-a transmis şi s-a  păstrat o nemeritată discreţie. Născută într-o familie cu origini greceşti, Margareta Moşescu a absolvit Institutul de Cultură Fizică (I.C.F.) Bucureşti în 1964, cu specializarea atletism. La vremea respectivă, tânăra absolventă nu era o atletă necunoscută, ea fiind componentă a lotului naţional de juniori şi tineret (între 1962-1965). Lansarea în lumea performanţei se produsese la Spartachiada din 1957, când a câştigat proba de săritură în lungime cu o performanţă de 4,77 m. La 14 ani, avusese chiar şi o surprinzătoare săritură de 5,25 m, din păcate depăşită, în timp ce recordul naţional era deţinut de Sanda Grosu, cu 5,80m. După terminarea facultăţii, Margareta a fost repartizată la Universitatea Al.I.Cuza din Iaşi, în cadrul Catedrei de Educaţie Fizică. În anii respectivi, vedeta oraşului era un voleibalist tânăr, originar din Ploieşti, care dădea recital, după recital (cel puţin aşa scria presa locală), umplând Sala Recolta, până la refuz. Era Virgil Moşescu, studentul Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, din cadrul Institutului Pedagogic Iaşi. Desigur, acolo în Târgul Copoului, aveau să se cunoască şi să întemeieze o familie cei doi tineri…La începutul deceniului 6, voleiul masculin românesc obţinea medalii pe bandă rulantă. În 1960, de pildă, la Mondialul din Brazilia, România a fost marea favorită la câştigarea titlului suprem. Locul 3 obţinut a fost catalogat drept o contraperformanţă, întrucât autorităţile comuniste de atunci dăduseră de gustul gloriei sportive. Toate jocurile de echipă cunoscuseră un avânt deosebit. Chiar şi rugbyul, considerat prohibit în Uniunea Sovietică, după Al Doilea Război Mondial, a avut în Dr.Petru Groza şi Gh.Gh.Dej (şefii statului român, predecesorii lui Ceauşescu) doi apărători înfocaţi, ultimul susţinând menţinerea echipei Griviţa Roşie (Dej fusese muncitor la Atelierele Griviţa), care a devenit campioană europeană, în 1964 (Gh.Gh.Dej a decedat în 1965). Foarte bine organizat, voleiul românesc atrăgea la meciurile din cele două eşaloane, mii de spectatori. In 1966, înainte de absolvire, Virgil Moşescu a fost contactat de Viitorul Bacău, echipă care tocmai promovase în Divizia A şi urmărea să transfere jucători valoroşi, pentru a se menţine în primul eşalon. Antrenor era prof. Vasile Ghenadi, iar echipa aparţinea Trustului de Construcţii, al cărui director, Aurel Rusei, era mare iubitor de volei. Aşa a ajuns şi Margareta Moşescu în oraşul lui Bacovia, întrucât o dată cu transferul soţului i s-a propus să ocupe un post la catedra de atletism a facultăţii, aflată şi ea în plină dezvoltare instituţională. Mosescu a fost jucător la Viitorul până în 1974, după care prof. Ghenadi i-a făcut  propunerea să preia echipa de volei fete care promovase şi ea în Divizia A.  În 1975, gruparea feminină băcăuană era formată exclusiv din studente ale facultăţii locale, din lotul cu care s-a realizat promovarea făcând parte: MARIANA ZAHARIA, BÂLU AURA, BÎLC IOANA, LUCICA ZOIA, GRIGORESCU KETI, AMORĂRIŢEI NICULINA, IORGA ADRIANA, PAULINA TURICĂ şi LUIZA ZAHARIA. Virgil Moşescu a alternat perioadele în care a antrenat, atât la băieţi (fiind şi jucător activ), cât şi formaţia feminină. Cu timpul, echipa a suferit modificări în componenţă, odată cu absolvirea unora şi cu admiterea altora. Cea mai "veche" jucătoare rămăsese Niculina Amorăriţei, dar au început să apară şi câteva sportive talentate, formate la Şcoala Sportivă, ca Blănaru, Voiculescu, Liliana Holeiciuc (de la Suceava), Daniela Buhlea, Jeni Panait-Ichim  (Rm. Sărat)…
In 1981, Virgil Mosescu, în acte profesor la Şcoala Generală Nr. 16 Bacău (antrenoratul era doar un hobby), este chemat la lotul naţional de volei feminin, să antreneze împreună cu Sandi Chiriţă. La prima reprezentativă, profesorul băcăuan a activat până în 1987, când şi-a rupt tendonul ahilian şi a fost obligat să se opereze.
Fiind plecat perioade lungi la lot, de pregătirea echipei băcăuane s-a ocupat Vasile Ghenadi, în timp ce Margareta Moşescu a asigurat pregătirea fizică a jucătoarelor. E adevărat că la finele sezonului 1985-1986 Ştiinţa Bacău a retrogradat, dar în următorul an a revenit în Divizia A. Primele tentative de plecare din ţară ale familiei Moşescu datează din 1981. Aflat cu echipa naţională în Grecia, lui Virgil  i s-a propus să rămână acolo, urmând ca după aceea să se rezolve pe căi diplomatice problema soţiei şi a celor doi copii ai lor. Cunoscând ce păţeau cei rămaşi acasă, Virgil Moşescu  a declinat oferta de imigrare. Abia în 1985, când aceasta s-a repetat, Margareta a depus actele de repatriere la Ambasada Greciei din Bucureşti, răspunsul de acceptare venind abia în septembrie 1989.
In ianuarie 1988, soţii Moşescu au mers să-şi depună actele de plecare definitivă din ţară şi la Securitatea din Bacău, ceea ce, din punct de vedere profesional, i-a fost fatal lui Virgil, căruia i s-a desfăcut imediat contractul de muncă din învăţământ, fiind considerat necorespunzător, deşi în luna decembrie fusese premiat pentru activitate didactică deosebită! Astfel, fostul antrenor al Ştiinţei şi al lotului naţional a renunţat la toate şi a fost angajat, ca muncitor necalificat, la Trustul de Costrucţii Bacău, unde a lucrat până la plecarea în Grecia, la 7 noiembrie 1989.  Demn de remarcat că relaţiile familiei cu organele statului român au continuat să fie oarecum bune, chiar  şi în această situaţie delicată. Mai mult, la ultima prezentare în faţa  comisiei de emigrare (aşa era regula) soţii Moşescu au fost întrebaţi direct ce îşi doresc pentru a renunţa la demersul lor...Virgil a fost, însă, categoric, spunând că  nu se mai întoarce nimeni din drum...
Au ajuns în Grecia cu trenul, la Atena, unde locuia şi sora tatălui Margaretei. Acolo trăiesc şi astăzi cei rămaşi în viaţă, întrucât inima lui Virgil a ales să rămână definitiv în Bacău, în Cimitirul Central, la 11 decembrie 1999... Decesul său a fost mult comentat în presa vremii, acesta survenind în cantina Universităţii din Bacău, de care fusese invitat pentru a sărbători o aniversare a clubului studenţesc. Interesant e că moartea neaşteptată a profesorului Virgil Moşescu a fost a doua dintre cele trei întâmplate în sala respectivă. Prima dramă s-a petrecut în 1995 când, acolo, a murit înţepat de o viespe, rectorul Universităţii Bacău, Tiberius Căliman... In 2003, în aceleaşi loc, avea să se stingă, victimă a unui infarct, şi prof.univ.dr.ing. Ştefan Anghel de la Universitatea "Eftimie Murgu" din Reşiţa, participant la cea de-a XXIII-a ediţie a Seminarului Naţional şi Internaţional de Organe...Până la deces, Virgil Moşescu a lucrat doar ca antrenor, întrucât limba greacă, pe care n-a reuşit s-o stăpânească, i-a fost mereu o barieră...După un stagiu pe lângă antrenorul  naţionalei elene, cu care se confruntase în trecut de-atâtea ori, Virgil, împreună cu Margareta, au antrenat grupe de copii între 5-12 ani, în cadrul unei academii de volei, sâmbăta şi duminica dimineaţa, în timp ce seara pregăteau o echipă de seniori. In februarie 1992, în timpul unui meci de volei, Virgil Moşescu a suferit un  infarct şi edem pulmonar, fiind internat de urgenţă în spital. Abia atunci s-a descoperit că, de fapt, inima lui este foarte bolnavă, că, de fapt, suferise nenumărate infarcturi de care nimeni nu a avut habar, astfel că în vară a fost supus unei operaţii pe cord cu 3 bay-passuri. In acest context, a venit şi recomandarea medicilor să renunţe la sport şi orice fel de efort, dar pentru o persoană veşnic activă cum era profesorul Moşescu măsura n-a fost una benefică, întrucât temperamentul său vulcanic, astfel îngrădit, a avut şi mai mult de suferit. Margareta a continuat să lucreze la o şcoală din Atena, ca profesor de educaţie fizică, diploma sa fiind recunoscută de ministerul competent. In calitate de absolventă de liceu cu limba de predare greacă, dânsa nu a fost nevoită să susţină un examen lingvistic. In ţară, au revenit prima dată în 1996, pentru a cumpăra o casă de vacanţă, lângă Buhuşi, verile călduroase  fiind greu de suportat de către Virgil. Profesoara Margareta Moşescu rememorează cu amărăciune:”In octombrie 1998, ne reîntoarceam în ţară, la casa pe care o achiziţionasem, după ce soţul meu trecuse pentru a treia oară peste un edem pulmonar şi i se interzisese să mai lucreze.  I s-a propus un transplant, de care nici nu a vrut să audă. Spunea mereu că vrea să plece cu inima cu care l-a lăsat Dumnezeu. In acelaşi timp, mi-am depus şi eu actele de pensionare, căci îndeplineam condiţiile pentru pensie redusă, neavând vârsta cerută... Da, Virgil a fost un om exigent, corect, însă exigent, în primul rând cu el, şi apoi cu ceilalţi. Cu fetele a fost dur, dar şi performanţa cere sacrificii. Dacă le întrebaţi, o să vă spună ele ...Poate, de aceea, acum când au ajuns ele însele pe post de profesor, îl apreciază pe cel care a fost dur cu ele. Despre domnul Florin Grapă, care i-a urmat la echipă lui Virgil, numai cuvinte de laudă! A ridicat voleiul băcăuan pe culmi şi mulţi ar fi mândri să aibă un aşa antrenor la echipa lor. A avut tot respectul nostru, de fapt rezultatele vorbesc de la sine. Regrete, nu... Nici un moment nu am regretat nimic, doar faptul că Virgil s-a grăbit să plece, totuşi, atâta de repede, din mijlocul nostru şi al sportului pe care l-a iubit”. La rândul ei, fosta mare voleibalistă băcăuană Eugenia ICHIM, care trăieşte de mai mulţi ani în America, la Rochester Hills, Michigan, îşi aminteşte: Amintiri am multe cu Virgil Moşescu, cu bune şi rele...A fost extrem de drastic, însă a fost profesorul vieţii mele...L-am urât şi l-am iubit! Sunt multe amintiri  legate de acei ani, nici eu şi, cu siguranţă, nici Dana Buhlea-Queva nu le vom uita. Doamna Margareta, o doamnă deosebită, a fost mereu un liant între noi şi exigentul antrenor...”.
...Soţii Moşescu au doi copii ,,care sunt la casa lor, cu ocupaţiile lor, fiecare făcând ceea ce i-a plăcut. De la fată, avem doi nepoţi, un băiat de 20 de ani, student în anul trei la economie agrară şi o fată, care este elevă în anul doi la liceu, dar care....este jucătoare de volei, libero, şi joacă atât la echipa de junioare, cât şi la echipa mare, fiind foarte apreciată. Poate că Virgil, bunicul ei, de acolo de sus, o vede şi o ajută. Sunt mândră de copiii şi nepoţii mei, iar acum în 2014, aşteptăm un nou membru în familia noastră...Din partea băiatului, târziu, la 47 de ani, dar aşa a fost voia CELUI DE SUS. Pentru fetele noastre din teren, pentru Jeni (Eugenia Ichim-n.n.), am o admiraţie deosebită, a muncit mult şi s-a realizat. La fel, pentru toate jucătoarele care au trecut pe la echipă, multe dintre ele fiindu-mi şi studente. Fiecare are câte ceva, care a lăsat amintiri adânci în sufletul meu....Anul trecut, m-am întâlnit cu două promoţii, din 1973 şi 1983, aceea a Marilenei Grigoraş. Ne-am bucurat cu toţii, iar în acest an avem întâlnirea cu absolvenţii din 1974, dar şi aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea facultăţii din Bacău. Eu mai am încă una...50 de ani de la absolvirea facultaţii. Sper să le pot onora pe toate!”-ne-a mărturisit profesoara Margareta Moşescu.
   Uneori, prea grăbit cu anii pe care îi poartă pe umeri, voleiul băcăuan uită că are dreptul la istorie. Filele îngălbenite îi dau, însă, măreţia de astăzi. Margareta şi Virgil Moşescu sunt numele cu care Bacăul s-a înălţat la fileu, deschizând calea marilor performanţe de mai târziu.

Leonard POPA

vineri, 10 ianuarie 2014

Interviu cu fosta mare voleibalistă Cristina PÎRV

“Voleiul mi-a dat totul, mi-a format caracterul de învingător, de lider...”

*Interviu cu fosta mare voleibalistă Cristina PÎRV

La 16 ani ajunsese, deja, cea mai bună jucătoare din ţară. Imbrăcase doar cu doi ani în urmă tricoul lui Dinamo, venind din Turda natală...A activat câţiva ani în campionatul României, fără ca nimeni de aici să ştie că aveau în mijlocul lor, nu doar pe cea mai valoroasă voleibalistă română a tuturor timpurilor, ci pe una dintre sportivele care aveau să dea strălucire, timp de un deceniu şi jumătate (s-a retras din activitate în 2006) voleiului mondial. A trebuit să vină primul său transfer (1991), în cel mai puternic campionat din lume, în Italia, pentru ca toţi cei de acasă să tresare la numele ei, aşezat din ce în ce mai des în fel de fel de topuri continentale. A avut, apoi, Brazilia la picioare, aşa cum i s-a întâmplat lui Hagi în 1994, cu America celui mai frumos Mondial fotbalistic din istorie. A câştigat titlurile cele mai râvnite, a ţinut prima pagină a ziarelor şi revistelor, a fermecat o lume întreagă.  Cristina Pîrv (n. 29 iunie 1972) nu este, însă, în România, nici măcar maestru emerit al sportului...Pagina sa de Wikipedia e scrisă în 4 limbi: italiană, portugheză, poloneză şi franceză. Nu şi în limba română...Mâhnit, îmi amintesc un vers din Ioanid Romanescu, marele poet ieşean (uitat şi el), care ne guvernează, parcă, destinul pe aceste meridiane: “Din lipsă de marmură, ducem lipsă de eroi”...In sufletul si amintirea cronicarului, nu doar ale celui de aici,  Cristina Pîrv continuă să fie, însă,  o statuie. Din păcate, a cuvintelor. Sau, poate, din fericire...
Leonard POPA

-Cum aţi ajuns la volei? Ce anume-sau cine-v-a convins să vă apropiaţi de acest sport?
-Am început voleiul la 8 ani la şcoala din Turda, unde învăţam, cu profesorul Lazăr care m-a selecţionat. Făceam însă, în paralel, atletism. Eram bună şi la acest sport. Mai târziu, am câştigat proba de 800 m pe judeţ şi trebuia să merg la finala pe ţară, dar am renunţat şi am ales voleiul. A fost o alegere definitivă. Mi-a plăcut întotdeauna sportul de echipă. Profesorul  Lazăr îmi spunea mereu că un mare jucător de volei trebuie sa fie un foarte bun atlet şi ne punea tot timpul să concurăm cu cei de la atletism.
-După un an de juniorat la Turda, aţi trecut la Dinamo, unde aţi jucat 5 sezoane…Care era atmosfera în voleiul românesc în acei ani? Ce aţi purtat în suflet din acea perioadă?
-Pe vremea aceea, Dinamo  era cel mai puternic club din ţară. Îmi amintesc că avea 11 titluri câştigate şi era singurul club la care vroiam să merg să joc. Aveam doar 14 ani, dar ştiam ce vroiam. Mama nu dorea să-mi strice viitorul, iar tata şi profesorul Lazăr nu vroiau sa plec. Considerau că eram prea mică, fără experienţă de joc şi de viaţă. Ajunsă la Dinamo, fiind mezina echipei şi din provincie, trebuia şi puteam să-mi demonstrez valoarea numai prin fapte. Mă antrenam mult mai mult decât toate celelalte jucătoare, dar nu pentru că mă punea cineva. Făceam totul cu ambiţie şi pasiune, întrucât eu vroiam să fiu cea mai bună. De aceea venisem in capitală, nu? După antrenamentele cu echipa, rămâneam în continuare, să mă antrenez cu băieţii de la club, numai pentru că la ei fileul se înălţa cu 19 cm. A fost o perioadă bună pentru dezvoltarea mea, ca sportivă şi adolescentă. Domnul antrenor  Dimofte mi-a dat şansa să joc în primul eşalon la 14 ani şi jumătate şi a avut încredere în mine.  De atunci, am fost meci de meci titulară.
-Evenimentele din 1989 au adus şi oportunităţi pentru sportivi...V-aţi început marea carieră în Italia. Mai întâi, aţi jucat 5 ani, la PV San Lazzaro, Volley Fano şi Virtus Reggio Calabria. V-aţi impus atenţiei încă de la început. E şi cazul altor voleibaliste care au ales să-şi continue activitatea în afara României.
-Inseamnă că şcoala românească de volei chiar producea în vremea respectivă...Aproape toate sportivele de valoare, nu numai voleibalistele, s-au transferat în anii aceia.
-Ce a însemnat pentru dvs. prima etapă italiană?
-In 1988, când am participat cu naţionala României la CE din Italia, am fost declarată cea mai bună atacantă şi mi s-a propus să cer azil politic, să ramân în Italia, dar nu am vrut, gândindu-mă că odată o să ajung acolo legal şi aşa a fost. In 1990, am fost aleasă cea mai bună jucătoare la CE din Austria şi imediat, în 1991, a venit propunerea pentru un transfer în Italia. In vremea aceea, aveam mai multe oferte şi din alte ţări precum Grecia, Franţa, Spania,  dar Italia era visul meu, avea cel mai bun campionat din lume. Pe atunci, erau multe talente în România. Cred că sportul, în general, era mult mai mult prezent în viaţa oamenilor, mai valorizator, şi aveai mai multe şanse să te realizezi în viaţă. Italia era locul şi campionatul cu cele mai bune jucătoare din lume. Vroiam şi eu să fiu acolo, dar nu oricum, ci să mă număr printre cele mai bune!
-A urmat transferul în Brazilia...Alte meridiane, altă mentalitate şi, desigur, altă şcoală de volei. V-aţi acomodat repede? A fost, totuşi, perioada în care alternaţi campionatul italian cu cel brazilian...Nu mai ştia nimeni unde sunteţi legitimată, cu adevărat...Cum de reuşeaţi să faceţi faţă atâtor solicitări? Primăvara jucaţi în Brazilia, toamna vă găseam în campionatul italian...
-Transferul meu in Brazilia a fost cea mai bună alegere, din punct de vedere profesional. Totul era diferit, oamenii, clubul şi stilul de joc. In Italia se punea mare accent pe jocul meu numai în atac, pe punctele pe care le realizam. In Brazilia, nu. Am avut norocul să merg la cel mai bun club de acolo, Minas Tennis Club din  Belo Horizonte şi să am un excelent tehnician, pe Chico Santos, care m-a făcut sa înţeleg şi să cresc în toate zonele careului, nu numai în atac. Eu întotdeauna am fost o jucătoare completă, dar gândul meu era doar la atac. Consideram că doar punctele realizate rămân pe tabelă. Antrenorul Santos a fost fundamental în progresul şi perfecţionarea mea ca jucătoare. In toţi cei 4 ani cât am jucat în Brazilia am fost declarată cea mai bună atacantă a competiţiei, iar în 2002 am câştigat campionatul cu 25.000 de spectatori în tribună! "Torcida", adică fanii, erau şi sunt şi astăzi la fel, fanatici şi călduroşi. Îmi solicitau fire de păr pentru colecţia lor, clasele mele, tricoul, tenişii, genunchierele şi tot ce îmi aparţinea. Devenisem o muză, eram idolatrizată, ajunsesem în prim-planul mass-mediei, mă adoptaseră total... Imediat, am primit şi titlul de “Cetăţean de Onoare” al oraşului Belo Horizonte. Voleiul a fost viaţa mea şi eu am tratat totul extrem de profesionist, prin muncă, dăruire şi multe renunţări.
-In paralel, eraţi convocată la naţionala României, fiind considerată cea mai valoroasă voleibalistă din ţară...Reprezentativa prindea mai mereu turneele finale, dar nu reuşeam să trecem de o anumită ştachetă....Ce anume ne lipsea? Valoarea, lipsa de experienţă  sau de omogenitate, majoritatea fetelor jucând la echipe din străinătate?
-Asta a fost şi pentru mine o enigmă... De aici a pornit şi neînţelegerea mea cu cei de “sus”. Nu eram deloc de acord cu ce se întîmpla. Valori aveam, dar ne lipseau profesionalismul şi mentalitatea de a nu te mulţumi cu puţin. Pregătirea la competiţii era cum era, fără cap şi fără coadă. Nu se urmărea nimic, în mod special.
-La un moment dat, s-a tot spus şi scris în ţară că dvs. refuzaţi convocările la naţională, pentru a putea evolua în alte naţionale-fapt care s-a dovedit inexact. Aţi jucat doar pentru România...Cât era adevăr şi cât speculaţie?
-Nu admiteam să vin la lot, să merg la CE sau CM şi să fim din nou ciuca bătăilor. În toate campionatele în care am jucat eram cea mai buna voleibaistă, dar când ajungeam la naţionala noastră intram în anonimat. La lot nu se făcea nimic. Eu îmi realizam pregătirea fizică,  îmi aduceam programul urmărit la club, iar la naţională eram întrebată ironic "dacă merg cumva la Europenele de atletism sau de haltere"...Nu erau niciun fel de logică şi profesionalism în  pregătirea efectuată la lot. Mă luptam mereu pentru schimbarea pregătirii, a antrenamentului tactic şi tehnic, dar demersurile mele n-au avut niciun ecou. In 1999, mi s-a propus de către Bernardinho (antrenorul selecţionatei braziliene-n.r.) să mă naturalizez, să joc la Olimpiadă pentru Brazilia, dar am refuzat. M-am gândit şi am pus în balanţă câţi ani am îmbrăcat tricoul României, mândria mea de româncă, şi nu am acceptat. Chiar dacă România şi persoanele de mai sus nu m-au valorizat... Nici până acum nu sunt nici măcar Maestră Emerită a Sportului în România şi nu am fost invitată-sau măcar pomenită-  vreodată, la sfârşit de an, în topul celor mai buni sportivi ai ţării. Este un mare of de-al meu, dar asta este viaţa. Nu eşti răsplătit întotdeauna în aceeaşi măsură. Nu toate sentimentele investite ţi se întorc cu aceeaşi intensitate. Am obţinut medalii cu România, sunt prima jucătoare a ţării care a câştigat o cupă europeană (Cupa CEV, cu Asystel Novara, în 2003-n.r.) şi titlul de cea mai bună jucătoare a competiţiei...In toate ţările unde am jucat,  mi-am trecut în palmares titluri peste titluri, am dus numele României peste tot... În ţară, nu am beneficiat de nicio recunoştinţă.
-Aţi obţinut titluri în ţările în care, la vremea respectivă, se juca voleiul cel mai spectaculos, Italia şi Brazilia. Dar, parcă, şi în Franţa... Poate că nici astăzi nu s-a schimbat ierarhia, deşi aici eu aş menţiona neapărat, în acest context, şi Rusia, şi SUA, dar şi ţările în care s-a investit enorm în ultima perioadă, Azerbaidjan, Turcia...Asta e reţeta succesului, banii?  Ce ar mai trebui în plus?
-Brazilia, Turcia, Polonia, Italia au campionatele cele mai tari din lume. In USA este doar un campionat universitar. Peste tot se investeşte în mentalitate, în felul de a vedea azi voleiul, în antrenori, în modul de a pregăti echipa, din punct de vedere tactic şi tehnic. Se investeşte mult şi în participarea la competiţii importante, în tinerele talente şi în junioare.
-Cum este organizat voleiul feminin în Brazilia? Văd că şi celelalte ţări din jur -Argentina, de pildă- au început să aibă o tresărire de orgoliu, contând tot mai mult în competiţii...
-In Brazilia este un campionat puternic, cu multe valori locale şi cu puţine straniere,  deşi după părerea mea ar trebui să se investească în străine, nu mai mult de  2 pe echipă. Se joacă şi în campionate regionale, cum ar fi campionatul carioca sau paulista, în timp ce fetele de la naţională sunt prinse în fel de fel de competiţii. Se pune mare bază pe copii şi juniori, pentru  ca tot timpul să existe generaţii noi. La noi, această atitudine  lipseşte total. Nu se mai face sport în România cum se făcea pe vremuri. De aceea performanţele sunt tot mai puţine.
-Cum se vede România de pe acele meridiane îndepărtate? Ştiu că mai ţineţi legătura cu câteva dintre fostele –unele şi actuale !- voleibalistele din ţară...
-In Brazilia se ştie de mine, de Nadia şi de Hagi. Mulţi nu ştiu nici acum unde este România pe hartă. Când le spun la unora că sunt din România, mă întreabă dacă sunt din Roma... Da, mai ţin legătura cu Luminiţa Trombiţaş, ne cunoaştem de mai bine de 30 ani, cu Iuliana Nucu, cu Daniela Mincă. Noroc cu Facebook-ul, dar şi cu celelalte binefaceri ale tehnicii moderne...
-In campionatul României au început să apară tot mai multe straniere. Aproape că nu este echipă care să nu beneficieze de serviciile unei jucătoare din afară. E o soluţie în vreme de criză? La noi, umblă şi o vorbă. Dacă vrei să câştigi campionatul, îţi trebuie jucătoare străine...Iar calitatea celor sosite în competiţia internă a crescut, de la un an la altul.
-Dacă numărul este de maximum 2,  cred că este foarte bine. Calitatea voleiului poate să crească şi în felul acesta. Se pot importa mentalităţi, se pot îmbunătăţi condiţiile...Una peste alta, prezenţa stranierelor este un fapt  pozitiv. Cred că asta le poate mobiliza mai mult şi pe fetele noastre.
-Astăzi, care mai sunt legăturile dvs. cu voleiul? Care sunt amintirile care vă revin în minte cel mai arzător, din întreaga dvs. carieră? Dar regretele?
-Voleiul este şi va fi viaţa mea. Aş dori să mă implic mai mult în acest sport, pentru  creşterea lui valorică. Voleiul mi-a dat totul, mi-a format caracterul de învingător, de lider, de perseverenţă, de trecerea barierelor. Mi-a adus o situaţie economică bună, mulţi prieteni şi, nu în ultimul rând, cei doi copii ai mei, Nicoll şi Patrick (tatăl copiilor este cel mai valoros voleibalist al tuturor timpurilor, legendarul Gilberto Godoy Filho- “Giba”, fostul soţ al Cristinei-n.r.) Cu mare plăcere, îmi aduc aminte de finala din 2002 disputată la Belo Horizonte, în faţa a 25.000 de spectatori, când am câştigat campionatul, iar eu am fost aleasă cea mai bună jucătoare.  Toţi fanii strigau "PÎRV, EU TE AMO!" Până şi mama mea, care era în tribună, a leşinat de emoţie. A fost ceva de neuitat... Cel mai mare regret este că nu am participat cu România la nicio ediţie olimpică.
-Vă vedeţi în rolul unui antrenor? In România, se tot caută fără succes un antrenor pentru naţională. Mai nou, s-a apelat la un argentinian...
-Nu mă văd antrenoare, dar aş dori mult să lucrez în administraţia unui club de volei. Cred că naţionala noastră are mare nevoie de un antrenor bun.
-Una dintre colegele dvs. de generaţie, Luminiţa Trombiţaş, şi acum e activă, făcând lucruri deosebite cu echipa din Blaj. Am admirat-o la Bacău în această toamnă, când echipa ei s-a impus neaşteptat...Nu vă “molipseşte” această longevitate sportivă? Mulţi care v-au întâlnit în ultimii ani spun că şi acum aţi face faţă sportului de performanţă, în ciuda problemelor de sănătate peste care aţi trecut, în momentul retragerii. Aţi fost frecvent comparată cu Hagi. Suporterii ar fi extrem de încântaţi să vă vadă din nou...
-Luminiţa este un exemplu şi sunt foarte bucuroasă de performanţa ei la Blaj. Are o mentalitate de învingătoare. Numai caracterele puternice o au. Şi ea a jucat mult timp în străinătate.  Am avut destule oferte să mă întorc în teren, dar-repet- cred că locul meu acum este într-o administraţie,  undeva unde experienţa, mentalitatea şi numele meu să poată contribui la dezvoltarea  sportului, a voleiului, în special. Este o mare mândrie pentru mine să fiu comparată cu Hagi. El a fost şi este recunoscut în România, eu nu.  Puţini mai ştiu cine este sau cine a fost Cristina Pîrv...
-Copiii ce fac? Au vizitat vreodată România? S-au apropiat de volei sau au ales altceva?
-Fetiţei, lui Nicoll (n.2004-n.r.), îi plac mai mult modelingul şi televiziunea, dar acum face şi atletism. Băiatul, Patrick (n.2008-n.r.), face capoeira, muzică şi fotbal, şi spune mereu că va fi cel mai bun jucător de fotbal din lume! Ambiţia asta o au, însă, toţi copiii de aici.
-Prin urmare, ce aşteptaţi mai mult, acolo, în Brazilia, Mondialul de Fotbal sau Olimpiada?
-Cred ca amândouă competiţiile vor fi minunate. Prin sport, societatea progresează, îşi formează modele, reţine exemple, suferă şi se bucură. Eu aştept, mai întâi, fotbalul şi apoi Olimpiada. Păcat ca România nu s-a calificat la turneul final de aici. Sper şi mi-ar plăcea nespus de mult să fiu alături de România măcar la Olimpiada de la Rio...
-De curând, naţionala noastră a mai ratat o prezenţă într-un turneu final. La Mondialele de anul acesta din Italia, nu vom ajunge, deşi au fost speranţe justificate. Nu am reuşit să ne impunem într-o grupă cu Turcia, Ucraina şi Cipru...
-Îmi pare nespus de rău că România nu s-a calificat la Mondiale. Din 2002, nu am mai izbutit această performanţă. Bănuiesc, însă, că antrenorului şi fetelor le-a fost foarte  greu să se omogenizeze în numai 2 săptămâni, având un obiectiv aşa de important. Echipa şi jucătoarele ar fi trebuit să stea mult mai mult timp împreună. Dar trebuie investită încredere şi mers înainte!