Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

vineri, 20 aprilie 2012

Ĩn umbra Marelui “Dembo”…


Ĩn umbra Marelui “Dembo”…
@ Interviu cu Emerich DEMBROVSCHI, fostul mare internaţional băcăuan



   Emerich DEMBROVSCHI (nume real: Emeric Dembroschi, n. 6 octombrie 1945, Câmpulung la Tisa/ Judeţul Maramureş) este cel mai mare fotbalist pe care băcăuanii l-au avut în mijlocul lor. Atât de mare încât, în perioada anilor ’70, după ce fusese desemnat  cel mai bun fotbalist român la turneul final al Mondialului din Mexic, Dembo ajunsese un brand naţional. 50 la sută din populaţia Bacăului habar-n-avea de numele prim-secretarului de-atunci. Pe Emerich Dembrovschi îl cunoşteau şi îndrăgeau TOŢI. Cu el, fotbalul a intrat într-o nouă eră. Plecarea sa la Timişoara, după 8 ani petrecuţi sub culorile lui Dinamo Bacău, a fost resimţită ca o pierdere imensă. Mai bine s-ar fi schimbat cursul Bistriţei!  Niciodată dupa aceea, fotbalul bacauan nu a mai avut strălucirea de până atunci. ”Bacăul lui Ghiţă şi Dembrovschi”- o legendă  încă vie, care ne încălzeşte şi acum sufletele, în momentele de criză profundă a performanţei. Iată de ce niciun suporter local nu va accepta, în ruptul capului, că Marele Dembo a aparţinut şi altcuiva decât Bacăului. Emerich Dembrovschi este, însă, astăzi, “cetăţeanul de onoare” al Timişoarei, nu (şi) al oraşului pe care tinereţea şi măiestria sa inegalabilă l-au urcat pe soclul fotbalului! O înfrângere neconsemnată a autorităţilor municipale, o vină nemărturisită a fiecăruia dintre cei care l-am cunoscut şi admirat aici. Stadioanele urbei au purtat după ’89 nume care, peste ani, nu vor spune nimănui nimic. Străzi şi arene vor dori, însă, mereu să ne amintească de cel care a dat grandoare şi respect fotbalului băcăuan. Ĩn umbra sa, căutându-i şi acum paşii, aşteptăm întoarcerea Marelui Dembo la Bacău. Deocamdată, ne-au sosit doar cuvintele lui…

-Domnule Dembrovschi, a venit momentul întoarcerii “acasă”, la Bacău…Aici aţi cunoscut marea performanţă, aici s-a născut “omul cu statuie”, chiar dacă mexicanii nu s-au ţinut de cuvânt şi n-au mai construit Aleea Celebrităţilor după Mondialul găzduit în 1970…La Bacău, însă, legenda statuii încă mai circulă, oamenii care v-au văzut jucând  sunt convinşi că ea există, realitatea nu le-o poate scoate din cap. Tot aşa, îmi amintesc că, în vremea copilăriei mele, toţi băietanii din oraş aflasem un “secret” pe care îl cunoşteam numai noi, nici nu mai ştiu de unde.  Aţi avut implantat în picior… un cui de aur! Altminteri, nu se explică de ce se lipea mingea atât de bine de dvs., de ce vă asculta fără să crâcnească… Vă rog să vă reamintiţi, însă, momentul venirii la Bacău. Era în iarna lui 1966, când fostul antrenor de geniu Titi Teaşcă venise să vă vadă la Roman…
-Da,pe vremea aceea, eram militar la Roman şi jucam la Victoria. Marcasem o grămadă de goluri, devenisem golgeterul seriei în care juca şi Dinamo Bacău, deşi primii paşi în fotbal îi făcusem acasă, la Câmpulung de Tisa, ca…portar! Teaşcă auzise de mine, dar pentru că era un individ extrem de neîncrezător în alţii, a pus la cale transferul în mare taină. Mai întâi, a organizat două partide amicale, la Bacău şi la Roman, susţinând că vrea să-l vadă pe un coleg de echipă, pe unul Bohonyi, de loc din Carei. Eu n-am ştiut nimic, mi-am făcut treaba şi am înscris în ambele meciuri, fără să dau o importanţă prea mare faptului. La o săptămână, însă, cum stăteam în curtea unităţii, numai ce mă pomenesc cu aghiotantul generalului care îmi comunică să mă prezint  în faţa superiorilor. Când am intrat în biroul generalului, care tocmai îmi promisese un ceas de aur, dacă promovam Victoria în Divizia A, dau cu ochii de încă o persoană, despre care aveam să aflu că e preşedintele lui Dinamo Bacău, Ichimaş. Generalul, extrem de nervos, mi-a spus  răstit, evident incomodat, să-mi fac bagajele imediat şi să plec la Bacău, însoţit de domnul respectiv. Pe drum, aveam să aflu şi ce se întâmplase. Lui Teaşcă îi plăcea foarte mult de mine şi, fiind prieten cu ministrul Apărării, obţinuse transferul meu peste capul tuturor. Nimic nu-i rezista “Piticului” când îşi punea ceva în minte…
-Şi aşa a început marea aventură băcăuană…
-La 7 ianuarie 1967...Era într-o zi de sâmbătă, când am intrat pentru prima data în club la Dinamo, care pe vremea aceea era situat pe Strada Eliberării (actuala V.Alecsandri-n.n.).Acolo i-am cunoscut, mai întâi, pe Zaharia şi pe Nagel, portarul, apoi a venit şi Teaşcă. După ce m-a prezentat la toţi, m-a anunţat că, a doua zi, duminică, avem meci amical pe “Dinamo” (fostul Stadion din parc, astăzi, desfiinţat), cu Petrolul Moineşti, altă divizionară B. Eu aveam să intru titular încă din primul minut şi am reuşit să înscriu 3 goluri, Dinamo câştigând cu 5-3. După pauză, spectatorii din tribună, obişnuiţi cu gloriile locale, începuseră să-i strige lui Teaşcă, să mă schimbe, să-i vadă la lucru şi pe ceilalţi. Piticul a refuzat, însă, categoric şi, la un moment dat, sătul de atâtea sfaturi, s-a întors către ei şi le-a spus iritat: “Bă, ăsta vă bagă în Divizia A!”…
-Chiar aşa s-a şi întâmplat…După un campionat palpitant, în meciul decisiv, am învins, acasă, cu 5-0, pe Siderurgistul Galaţi, principala urmăritoare. Şi ce meci a fost! In tribună, toată gazetărimea bucureşteană, actorii şi scriitorii, în frunte cu Eugen Barbu…Teaşcă îi mobilizase pe toţi!
-Teaşcă era prieten cu toţi cei din lumea bună. Avea relaţii peste tot. Circula şi un zvon pe atunci. Eugen Barbu, căutând să-l şicaneze, i-ar fi spus “Piticului” că nu poate fi numit antrenor mare decât dacă promovează câştigând, nu oricum, ci cu…5-0, exact cât le-ar fi trebuit gălăţenilor pentru a fi ei în  Divizia A. Aşa o fi fost din moment ce ne tot cerea şi la 4-0 să atacăm  continuu…Eu mi-am facut datoria şi am marcat un gol cum nu  mai văzuse Bacăul de pe vremea lui Dobay, cu un vole –torpilă de la vreo 20 de metri! Vedeti, eu nu am înscris niciodată goluri “ca în curtea şcolii”, la nimereală. Toate au fost rezultatul unor faze muncite…
-Goluri spectaculoase şi extrem de importante…Nici nu stiu la care să mă opresc. La cel cu Grecia lui Domazos când, după 1-1 la  Bucuresti, ne-am calificat la Mondialul din Mexic, la acela din partida cu Brazilia lui Pele şi Jairzinho  (2-3 la Guadalajara, în turneul final din 1970)... Ce gol le-aţi oferit celor  60 000 de spectatori de pe Jalisco!  In ţară, chibiţii l-au  povestit  si repovestit tot anul… Aţi recuperat o minge undeva în preajma propriului careu, aţi combinat cu Radu Nunweiller, balonul a  ajuns pe extremă  la Sătmăreanu, acesta a centrat şi dintr-un mănunchi de jucători, v-aţi înălţat cât tot stadionul, învingându-l pe Felix, portarul brazilian, cu o teribilă lovitură de cap!...La care dintre golurile marcate ţineţi cel mai mult?
-Acele goluri au fost marcate sub “tricolor”şi de aceea au rămas în memoria colectivă.Au fost, însă, şi cele din campionat, de care încă îmi  amintesc cu plăcere. In 1968, am învins pe Dinamo Bucuresti, la Bacău, cu 1-0, printr-un gol înscris de mine, din 11 metri. După meci, Datcu, portarul dinamovist care era şi portarul Naţionalei, m-a întrebat ce am avut cu el că, de nu se ferea din calea mingii şutate de mine, sigur, îi luam capul! Apoi, acel 3-0, cu CFR Cluj, la care jucau prietenii mei de-acum, Romică Petrescu şi Vişan…A fost primul hat-trick realizat. Nu pot uita nici golurile înscrise de la peste 40 de metri, din semicercul de la mijlocul terenului, unul într-o partidă cu Steaua, altul într-un meci cu Rapidul, lui Răducanu…
- Aşa s-a consolidat şi Dinamo Bacău în acei ani de glorie…In 1969, a fost prima echipă românească ajunsă în fazele superioare ale unei competiţii europene, Cupa Oraşelor Târguri, devenită ulterior Cupa UEFA. Au mai existat, înainte, câteva rezultate notabile ale Rapidului şi Petrolului, dar Bacăul a urcat atunci în “sferturi”, într-o întrecere cu o participare mult mai numeroasă, nu doar zonală…Am trecut trei tururi, eliminând pe Floriana La Valetta, Skeid Oslo şi Kilmarnock din Scoţia. Apoi, am jucat cu Arsenalul! Mai ţineţi minte refrenul oraşului? “Hai Bacăul în finală, nu ca cei din Capitală!”. Dumneavoastră, însă, n-aţi mai apucat jocul de la Bacău (0-2) cu englezii…Aţi fost eliminat în ultimul minut al returului cu scoţienii, acasă, după ce aţi marcat ambele goluri (2-0)…Cred că a fost singura  eliminare din întreaga dvs. carieră. Ce s-a întâmplat atunci?
-La ultimul nostru atac, am fost atacat dur de un adversar, care mă cotonogise tot meciul, fără ca arbitrul, un ungur, să intervină în vreun fel, iar eu am ripostat. Am primit imediat “roşu”. Bine că era ultimul minut, iar eu apucasem să înscriu. Bacăul era,deja, în sferturi.In anii aceia, nu ne rezista nimeni pe 23 August, aveam o echipă extrem de solidă.
-…Ghiţă, Mioc, Sinăuceanu, Kiss, Velicu, Vătafu, Comănescu, Duţan, Nedelcu, Rugiubei, Ene Daniel, Pană, Băluţă…, mai apoi Sorin Avram, Florea…Mulţi dintre ei nu mai sunt. Cu cine mai ţineţi legătura?
-Cu Vătafu şi Kiss… Imi sunt-ca şi atunci-prieteni de familie. Mă văd în fiecare an cu ei şi ne amintim împreună multe dintre momentele de atunci.
-Cu Ghiţă cum v-aţi înţeles?
-Ghiţă a fost un om extraordinar- era imposibil să nu te înţelegi cu el, şi unul dintre cei mai mari portari din istoria fotbalului românesc. Păcat că s-a stins atât de repede, în primii ani de pensie. Mai ieşeam şi cu el, după meci, la câte o bere, dar nu-i puteam ţine ritmul. Eu, de felul meu, am fost mai reţinut. Mi-am văzut de fotbal şi familie, n-am fost obişnuit să pierd timpul prin alte părţi. Deşi avea o viaţă particulară tumultuoasă, Ghiţă se refăcea extrem de uşor şi, după o noapte de nesomn, putea apăra fără probleme a doua zi. Dacă nu se accidenta la antrenamente, el ar fi fost, indiscutabil, portarul titular la Mondialul mexican, în 1970…
-La întoarcerea din Mexic, acasă, la Bacău, populaţia v-a ovaţionat pe străzi, ca pe Ceauşescu…Toate echipele mari de la noi, dar şi multe din străinătate, v-au făcut oferte tentante…Le-aţi refuzat pe toate!
-…Mă simţeam atât de bine la Bacău, de ce aş fi plecat?! Am refuzat Steaua, Dinamo…De echipele din străinătate, Anderlecht, câteva din Franţa, nici nu am vrut să aud…Eram patriot, nu puteam să-mi las familia şi ţara, deşi în vremea aceea începuse să se plece “legal” şi la echipele de “afară”, dacă  se îndeplineau unele condiţii, aşa cum a făcut-o, de pildă, Pârcălab- alături de Dobrin, marea absenţă de la Mondialul mexican…
-In 1974, legendara echipă a Bacăului începe să se destrame, după un meci de pomină cu Dinamo (2-1 pe teren, 0-3 la masa verde) sfârşit cu o încăierare generală între jucători, despre care “Sportul Băcăuan” a mai relatat. Este momentul când luaţi o hotărâre importantă. Plecaţi la Timişoara, părăsind Bacăul, unde eraţi adulat de un oraş întreg…
-După meciul cu Dinamo, echipa s-a înjumătăţit prin sancţiunile dictate şi a retrogradat în Divizia B. Era pericolul să nu mai poată rezista nici în eşalonul secund, care pe vremea aceea, era organizat în două serii extrem de puternice. Sincer, n-aş fi vrut să joc în “B”, dar nici să părăsesc Bacăul nu mă lăsa inima… Mă simţeam extrem de îndrăgit şi doream să mă stabilesc definitiv aici. Oficial, s-a spus că am contactat un reumatism, iar medicii mi-au recomandat pentru însănătoşire, zona Banatului. In realitate, cel care mi-a făcut recomandarea era procurorul-sef al judeţului, de origine timişorean. Dânsul mi-a aranjat de fapt să fac tratamentul la Timişoara, unde am fost contactat de oamenii lui “Poli”. Aceştia, în schimbul unor avantaje materiale substanţiale, mi-au propus transferul sub culorile “alb-violeţilor”. Dar, cum vă spuneam, eu ţineam prea mult la Bacău, aşa că, întors acasă, m-am răzgândit, am luat legătura cu cei de la club, cu preşedintele Stratulat, spunându-le toată povestea, dar punându-le totodată, pentru a rămâne, câteva condiţii minime, cu mult sub cele oferite de “Poli”…Nu mi-a dat nimeni nicio atenţie.Mi s-a spus, pur si simplu, că sunt liber să plec. Oamenii de acolo erau interesaţi mai mult să-şi apere propriile scaune, mai ales că, o dată cu retrogradarea echipei, erau anunţate schimbări la vârf, care s-au şi produs, preşedintele clubului devenind C.Costinescu. Apoi, “Poli”a supralicitat, promiţând ajutor concret pentru ridicarea suspendării celor şapte fotbalişti băcăuani implicaţi în incidentele din partida cu Dinamo. De aici şi până la parafarea transferului nu a mai fost decât un pas. Eu am plecat, aşadar,  la Timişoara, fără să se bată toba prea tare, să nu fie inflamată şi mai mult  populaţia locală, şi aşa încordată, iar Bacăul s-a refăcut, printr-un schimb masiv de generaţie în care şi-au găsit loc şi câţiva dintre foştii suspendaţi…Oricum, nu a stat în Divizia B decât un an, după etapa a patra din tur nemaicunoscând înfrângerea. Conflictul cu mai marii fotbalului se stinsese prin transferul meu la Poli
-După plecarea la Timişoara, a intervenit o ruptură sufletească între Bacău şi dvs…
-Nu mi-a plăcut cum am fost tratat după aceea. Ţin minte că, la o petrecere organizată în 1985, şefii clubului au mulţumit tuturor celor care au jucat la FCM Bacău, dar pe mine  m-au sărit! La aniversarea de 50 de ani a clubului, invitaţia mi-a făcut-o paznicul de la stadion, telefonic.Era singurul om de la club pentru care mai însemnam ceva. Evident, am refuzat. Atunci am luat hotărârea să nu mai vin niciodată la Bacău decât oficial, în delegaţii sau cu echipele…Dacă aşa înţelege Bacăul să-şi cinstească valorile, înseamnă că acolo există o problemă…
-Astăzi, sunteţi observator din partea FR Fotbal…Cum se vede fotbalul nostru actual din această postură? Putem face vreo comparaţie cu  generaţia  dvs?
-Comparaţiile nu rezistă, la niciun capitol. Pe atunci, toate echipele aveau jucători de valoare, chiar şi cele considerate “mici”. Oblemenco-golgeterul de temut al Craiovei, Adam de la Cluj, Otto Dembrovschi de la Arad, Libardi de la Jiul-jucători emblematici pentru echipele lor, n-au apucat să joace niciun meci oficial în tricoul Naţionalei. Cei de atunci, când intram pe teren, intram cu un singur gând, să câştigăm. Puncte, nu bani! Astăzi, e invers… Fotbaliştii de acum câştigă enorm. Noi primeam doi dolari diurnă pentru fiecare zi petrecută la turneul final al Campionatului Mondial. Nu ne permiteam nicio îngheţată! In Naţionala lui Angelo Niculescu nu ar fi avut loc nici unul dintre convocaţii lui Piţurcă… Apoi, a dispărut infrastructura- terenurile, maidanurile…de acolo se alegeau viitorii fotbalişti. Acum, copiii sunt atraşi mai curând de fotbalul pe calculator decât de cel adevărat…Nu putem atrage performanţa în felul acesta!
-Nu aţi intrat în politică? Mai nou, se practică, oamenii de sport sunt atraşi de diferite partide, mai ales acum, în preajma unui an electoral…
-Nuuu..Mă enervează politica, se discută mult şi inutil…Acţiunea este înlocuită cu vorba.
-Familia ce vă face?
-Soţia tocmai s-a pensionat după 20 de ani de directorat la Societatea Teritorială Cinematografică, iar băiatul este inginer, aici, în Timişoara, la o companie multinaţională. In general, suntem o familie fericită…Atâta timp cât cei mai mulţi nu m-au uitat înseamnă ca încă e bine…Oamenii nu şi-au  luat gândul de la fotbal cu totul.
-Depinde de ce repere le oferim, domnule Dembrovschi! Dumneavoastră rămâneţi unul dintre ele, în ciuda anilor care trec peste noi…

A consemnat Leonard POPA
.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu