Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

vineri, 11 aprilie 2014

*Interviu cu prof.Alexandru COMĂNESCU (fost fotbalist la Dinamo Bacău)

Dinamo Bacău din perioada 1958-1962 a fost cea mai valoroasă echipă din istoria oraşului!”

*Interviu cu prof.Alexandru COMĂNESCU (fost fotbalist la Dinamo Bacău)
  

    Un debut fulminant! Puştiul adus de la Agăş, elev la Liceul Bacovia, în aceeaşi promoţie cu Sorin Avram, e sarea şi piperul formaţiei Steaua Roşie (Letea) Bacău, care trage la Divizia B. Joacă atacant central şi marchează gol după gol. În barajul de promovare organizat la Bucureşti, Alexandru (Miki) COMĂNESCU înscrie şi câte 3, în fiecare meci, atrăgând atenţia tuturor. Evident, nu-l vom mai vedea mult la Letea…Trece la Dinamo Bacău, unde tocmai sosise antrenorul Andrei Sepci.Apoi, în 1966, după un periplu studenţesc pe ruta Iaşi-Brăila, îl regăsim la Bacău, în 11-le celebru care reuşeşte promovarea în Divizia A, după acel 5-0 de legendă cu Siderurgistul Galaţi. Primul gol, cel mai rapid din palmaresul lui Dinamo Bacău (min.1 şi 30 de secunde) i-a aparţinut. Aşa cum i-a aparţinut o bună parte din momentele de graţie ale dinamoviştilor băcăuani din perioada 1966-1974…Apoi, Alexandru Comănescu s-a retras la catedră. Discret, ca orice profesor, până la ieşirea la pensie de la Şcoala „Spiru Haret”. Trăieşte, însă, în amintirile altora şi prin foştii săi elevi, unii ajunşi, la rândul lor, sportivi de performanţă (e suficient să  amintim numele lui Sandu Iacob, ultimul mare handbalist băcăuan…). De câţiva ani, fostul fotbalist locuieşte în Bucureşti, acolo unde l-au aflat şi „Retrospectivele” noastre…

Leonard POPA

-Când a fost prima întâlnire cu fotbalul, domnule profesor? Vă mai amintiţi?
-Mai bine zis, prima întâlnire cu sportul...La Şcoala Generală din Agăş, unde eram elev, făceam de toate. Aveam un profesor de educaţie fizică de vreo 2 metri, unul Corbu, care ne învăţa tot ce se putea învăţa la ore, pe un teren de zgură: fotbal, handbal, volei, baschet...In comună, activa şi o echipă de fotbal, Avântul Agăş, participantă în Campionatul Judeţean. De altfel, Agăşul, leagănul copilăriei mele, a fost-alături de Grigoreni, Solonţ şi Slănic- prima comună din judeţ unde se înfiinţase o asociaţie sportivă. Cum stadionul nu era departe de şcoală, mai mereu drumul meu către casă se oprea acolo. Tata era preotul comunităţii, dar n-a avut nimic împotrivă când i-am spus că vreau să devin fotbalist. Mai greu a fost la primele antrenamente, pentru că administratorul de la echipă nu reuşea să-mi găsească ghete pe măsură, nr.43...Dacă jucai în tenişi erai mort, te durea piciorul o săptămână, erau mingi cu şiret...
-N-aţi stat mult la Agăş...Aţi intrat la liceu, la Bacău...
-Da, la Bacovia, actualul Colegiu Ferdinand...Aici, se făceau şi carte, şi sport, la modul cel mai serios. Unul dintre colegii de promoţie era Sorin Avram, care se bucura-deja-de notorietate în rândul colegilor. Toţi îl ştiau de cel mai bun fotbalist al şcolii. Când jucam împotriva lui, mă ambiţionam de două ori mai mult. Cred că asta i-a şi plăcut lui Sorin, care-într-o zi- mi-a spus să merg cu el la antrenament, la Steaua (Letea)...M-am dus şi Cristea Ghica, antrenorul tuturor grupelor, de la pitici până la seniori, mi-a spus să rămân...
-Aşa a început totul...
-Da, acolo, la Letea, pe gazonul acela de poveste. Cred că între iarba de pe Letea şi cea de pe marile stadioane ale lumii nu era nicio diferenţă. Moale ca o saltea, fără denivelări, puteai juca şi pe ploaie, era la fel. Mai târziu, a sosit în “Groapă” şi antrenorul Constantin Anghelache. Ce om! Se vedea că lucrase la Casa Regală...Cine intra pe mâna lui, pe lângă bagajul tehnico-tactic, se alegea cu o ţinută morală deosebită. Pe atunci, Letea, rebotezată din Steaua Roşie, pentru că Gh.Gh.Dej, preşedintele Republicii Populare,  începuse să se detaşeze de Moscova, era- cu adevărat- o echipă muncitorească. Mai toţi dintre jucători erau salariaţi ai Fabricii. Mi-i amintesc pe fraţii Antoneac, Ion şi Miki, pe Ioan Sdrobiş, antrenorul de mai târziu, pe Puiu Solomonescu, Negustoru, dar şi pe viitorii mei colegi de la Dinamo Bacău, Sorin Avram-desigur, şi Mircea Nedelcu. La Letea, pe vremea aceea, era o adevărată şcoală de fotbal. Învăţam, în primul rând, să lovim mingea ireproşabil, exact...Eu, având şi o bună viteză, am fost plasat în atac, extremă, centru...Dar viteza era unul dintre criteriile de selecţie. Cine nu alerga, nu era primit la Letea.
-Cât aţi jucat acolo?
-Două sezoane.Echipa trăgea să promoveze. În meciul decisiv, am căştigat la Bicaz, cu Cimentul. Chiar dacă, după meci, a urmat o bătaie generală cu spectatorii, noi obţinusem dreptul la barajul de promovare în eşalonul secund, care urma să se desfăşoare la Bucureşti, pe Republicii. Am plecat după câteva zile, cu un camion dat de fabrică, şi după 8 ore de drum am tras pe Magheru, lângă Hotelul Union. Când ne-au văzut cei de la Federaţie cum am ajuns în Capitală, cu ce am făcut deplasarea, au început să-l ia peste picior pe Cristea Ghica, antrenorul nostru. “Bă, Gâscane (porecla lui Ghica), aşa vrei tu să intri în Divizia B, cu camionul?!”  Noi ne-am răzbunat, în teren, a doua zi, când am învins Botoşaniul cu 7-1, iar eu am marcat 3 goluri. Ajunsesem în Divizia B şi aveam o echipă competitivă. În primul meci, am întâlnit SNM Constanţa, cu care am încheiat la egalitate, 2-2, iar 11-le de start fusese: Miron-Bulibaşa, Rusu, D.Chiriţă- Arnăutu, Feciorescu-Sorin Avram, eu, Mangalagiu, Pascu şi Antoneac. Formaţia nu a putut fi, însă, menţinută, mulţi jucători au plecat, iar Letea a retrogradat, la sfârşitul campionatului. Alături de Sorin Avram, am ajuns şi eu la tineretul lui Dinamo Bacău, care activa în Divizia A. Era sezonul 1961-1962.
-Altă rânduială...
-Antrenor la echipă venise Andrei Sepci, care era secondat de Onucu Rus. Nu am jucat mult, doar câteva minute la 3-4 meciuri. Eram în lotul de 14 şi îmi amintesc că am debutat la un meci cu Metalul Târgovişte, în deplasare (1-1). Am avut timp, însă, de pe margine, să-i observ pe toţi. Şi ce echipă avea Dinamo Bacău pe atunci:  Bucur (Ghiţă)-Giosanu, Iosif Lazăr, Cincu- Costică Rădulescu, Vătafu- Sorin Avram, Panait, Gram, Ciripoi, Publik! După părerea mea, aceasta a fost cea mai  valoroasă echipă din istoria fotbalului băcăuan, peste Dinamo din perioada 1966-1974, când am ajuns şi eu să joc, efectiv, după revenirea la Bacău. Imaginaţi-vă nişte fotbalişti de 2 metri, care alergau ca nişte atleţi. Anton Publik, de pildă, când dorea să-şi depăşească adversarul direct, îl depăşea prin tuşă, alergând pe zgură. Gram avea un şut imparabil, dacă voia să înscrie 5 goluri, o făcea fără probleme. Şi Ciripoi a fost un jucător extraordinar, păcat că lumea îi uită aşa uşor, astăzi nu se mai ştie nimic despre ei...Şi în afara gazonului erau deosebiţi. Publik scria versuri, lua cursuri de artă dramatică la Şcoala Populară, prilej de amuzament pentru noi, dar în teren erau fotbalişti adevăraţi...La sfârşitul sezonului, echipa s-a clasat pe locul 6, Sorin Avram a plecat la Bucureşti, la Luceafărul, iar eu am luat drumul Iaşului, la CSMS, întrucât devenisem student, iar la Bacău nu era facultate de educaţie-fizică, încă...
-După facultate, v-aţi întors la Dinamo?
-Nu. Am primit repartiţie pe lângă Arad, dar am ajuns la Brăila, să fac cele 6 luni de armată obligatorie. Era în 1965, Teaşcă venise pentru a doua oară la Bacău-care căzuse în B- şi Piticu încerca să-l repromoveze. A jucat cu noi un amical, la Brăila, şi văzând că am marcat un gol, m-a transferat imediat la Dinamo...Deci, în 1966, am revenit acasă.
-A urmat campionatul acela teribil, extrem de echilibrat, care ne-a dus din nou în primul eşalon. Aţi avut o contribuţie majoră...Goluri cu Progresul Braila (1-0), cu Poiana Câmpina (2-1)...V-aţi numărat printre golgeteri. Panait-13 goluri, Dembrovschi-6, dumneavoastră-6, Rugiubei-5...Rămâneţi în memorie, însă, prin
meciul de legendă cu Siderurgistul Galaţi, când aţi deschis scorul în min.1...Fusese un pariu între Eugen Barbu şi Titi Teaşcă...Ştiaţi de el?! Scriitorul  i-a cerut Piticului să demonstreze că e antrenor mare şi echipa să marcheze în min.1!
-Nu, nu am ştiut, acum aflu...Îmi amintesc, însă, că în ultimele 15 minute, nu-mi mai simţeam picioarele de atâta alergătură, iar Piticul se agita pe margine, ţipând la mine să rezist...Era, totuşi, 5-0 !
-Cu Dinamo Bacău aţi parcurs o perioadă frumoasă. Meciuri spectaculoase într-un campionat tot mai puternic, dar a fost şi participarea în Cupa Oraşelor Târguri (fostă UEFA). Aţi jucat în toate meciurile acelea, până ne-au eliminat englezii de la Arsenal, în sferturi?
-Da, în toate. Echipa crescuse în valoare. Spectatorii veneau la stadion în număr foarte mare, 15.000 la fiecare meci, se stătea pe lângă gard. În partidele din Cupa Oraşelor, nici n-au încăput toţi pe stadion. Se urcaseră pe blocurile turn, pe Spital, şi urmăreau meciul cu binoclul. La Londra, cu Arsenalul, şefii de la club ne-au trimis cu 2 dolari şi jumătate de căciulă. Asta era diurna, dar nu mai conta, văzusem jumătate de Europă, din Malta până în Norvegia şi Scoţia.. În meciurile de campionat, aveam salariul-peste ceea ce se câştiga de obicei, pe atunci- şi îndemnizaţie, în funcţie de locul ocupat : 1-4, 5-8, 9-14...Noi, jucătorii, eram ca o familie. Cei mari aveau grijă de cei mai tineri...Rugiubei, Ene Daniel- Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, au fost fotbalişti emblematici pentru Bacău- mai doreau şi ei să bea câte o bere, după meci, dar le era frică de Ghiţă. Dacă îi prindea nea Aristică, îi lua la bătaie, acolo, în restaurant...
-In 1968-69, am terminat pe 5, dar la 2 puncte de locul 2. UTA-campioană...In 1971-1972, locul 6....In 1972-1973, locul 4...In 1973-1974, am retrogradat. Cunoscutul scandal cu Dinamo, dar dvs. aţi jucat doar vreo 4-5 etape. V-aţi retras? Ce se întâmplase cu echipa, de ce a înregistrat reculul acela după ce, ani de-a rândul, a fost sus? In fond, jucătorii erau aceiaşi...
-Cred că echipa obosise, într-o oarecare măsură. Fotbaliştii aceia jucaseră 8 ani împreună, din 1966. A fost şi un schimb de generaţie. Apăruseră Lică Şoşu, Ursache-portarul, Chitaru, Cărpuci, Mioc...În 1974, eu m-am  retras şi am intrat în învăţământ. După scandalul cu Dinamo, Bacăul a retrogradat, mulţi jucători- în frunte cu antrenorul C.Rădulescu-au fost suspendaţi. Dembrovschi şi Mioc au plecat la Poli Timişoara, Ghiţă-care avusese un accident de maşină- s-a retras la Unirea Focşani. Duţan a mai jucat jumătate de sezon, Sinăuceanu a plecat la Piatra-Neamţ. Într-un an, marele Dinamo Bacău din perioada 1966-1972 s-a destrămat. După ce i s-a ridicat suspendarea, antrenorul Costică Rădulescu s-a dus la Botoşani şi mi-a propus să-l urmez. Nu am acceptat, aveam o vârstă şi apoi, ajunsesem profesor la Şcoala “Spiru Haret”. De acolo, m-am şi pensionat. Făceam, însă, şi arbitraj. Ajunsesem până în prima divizie, arbitru de margine...
-Nu aţi regretat? Mă gândesc, totuşi, că o catedră didactică te ţine destul de departe de viaţa stadioanelor şi arenelor sportive...
-Pe vremea aceea, nu era aşa. Sportul de performanţă începea în şcoală, cu profesorul de educaţie-fizică. El făcea prima selecţie şi îndruma elevii, în funcţie de aptitudinile sportive. Ca profesor, i-am avut elevi pe handbaliştii Sandu Iacob şi Păunică. Sandu era foarte bun şi la fotbal, tatăl lui fusese maseur o viaţă întreagă la Dinamo Bacău, dar s-a apropiat mai mult de handbal. În şcoli se organizau fel de fel de întreceri sportive, era imposibil ca un talent să nu fie descoperit. Acum, probabil, nu se mai face nimic. Sportul şcolar agonizează, nu mai interesează pe nimeni.
-Acum, locuiţi în Bucureşti. Mai mergeţi la meciuri?
-Nu. Urmăresc la TV campionatele altora...Nici la Bacău, cât am locuit până acum 5 ani, nu mai ajungeam la stadion. Fostul primar, care era şi patronul echipei, nu a reuşit să convingă oamenii să vină, să-i vadă echipa...
-Naţionala va mai fi prezentă la vreun turneu final?
-Are ceva jucători de valoare. Din nou, într-o grupă cu Grecia şi Ungaria, va disputa meciuri, echilibrate, dar astea sunt cele mai puţin predictibile. Important e cum vor începe, ce vor face în primele două-trei etape...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu