Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

marți, 8 aprilie 2014

Interviu cu Laura BADEA-CÂRLESCU (campioană olimpică la floretă, Directorul Academiei Olimpice Române)

“Intotdeauna mi-a plăcut să spun adevărul...”

...Laurei Badea-Cârlescu îi datorăm asaltul suprem al speranţei. Marile victorii ale floretei româneşti obţinute de Laura Badea par desprinse din romanele lui Alexandre Dumas...Titlul de la Olimpiada de la Atlanta nu ar fi fost posibil fără acea încrâncenare din semifinală, când marea  noastră sportivă a avut în faţă imposibilul şi a ieşit învingătoare. A fost condusă de campioana olimpică din 1992 cu 6-0 şi 13-7, dar de fiecare dată a avut tăria să revină. O lecţie de viaţă! Distinsa directoare de astăzi a Academiei Olimpice Române rămâne în inimile noastre precum un simbol al tenacităţii şi al mândriei. In fracţiunea de secundă în care trebuia să-şi decidă următoarea mişcare pe planşă şi să ţină sub control adversarul, Laura Badea te făcea, mai presus de toate, să iubeşti. O sportivă, un sport, o ţară întreagă...
Leonard POPA

-Este adevărat că aţi început cu atletismul, la Rapid?
-Iniţial am început să practic scrima, la Clubul Sportiv şcolar Nr.1, în urma unei selecţii făcute la şcoala generală unde învăţam. După o săptămână-două, o antrenoare de la clubul Rapid a făcut selecţie pentru atletism. M-am numărat şi eu printre cei selecţionaţi. O perioadă am cochetat cu ambele discipline sportive, deoarece mi se păreau interesante– într-una aveam de înfruntat un adversar, în cealaltă timpul.
-Ce întâmplare teribilă a făcut să vă schimbaţi traiectoria sportivă? Cum aţi ajuns la scrimă? Bănuiesc că atunci când aţi ajuns, prima dată, la sala de scrimă nu numele  marilor noastre scrimere (Olga Szabo, Ecaterina Stahl...)  de dinaintea dvs. v-au atras...Era mai uşor pentru o fată să fie îndrumată către handbal, volei sau gimnastică...Ce anume a fost hotărâtor?
-Inainte de scrimă am cochetat cu handbalul la şcoală. Aveam profesori de educaţie fizică şi sport foarte devotaţi meseriei. La ora de educaţie fizică şi sport dădeam norme de control, făceam gimnastică acrobatică, fetele jucau handbal, iar băieţii fotbal. Când am început scrima nu m-au atras numele celebrelor floretiste, de altfel nu cunoşteam nimic despre istoria acestui sport. Am fost atrasă de romanele lui Dumas şi de poveştile despre scrimă ale doamnei antrenoare Rodica Popescu. In mica sală de scrimă din Tineretului le-am cunoscut pe doamnele Maria Vicol (cea care m-a preluat ulterior) şi Ana Pascu. In timp, am descoperit frumuseţea acestui sport sau mai bine zis a acestei arme – floreta, dar şi istoria scrimei în România. Am avut privilegiul să lucrez cu cei mai renumiţi antrenori de scrimă care şi-au lăsat amprenta asupra evoluţiei mele ulterioare. Ce anume a fost hotărâtor? Nu ştiu… Cred că destinul şi familia. Mi-a plăcut handbalul, dar şi gimnastica. De multe ori mergeam la sala de gimnastică doar ca să urmăresc evoluţiile fetelor la diferite aparate (copil fiind, îmi doream să fiu asemeni Nadiei). Urmăream meciurile echipei naţionale de handbal şi îi admiram pe Vasile Stângă şi Cezar Drăgăniţă.
-V-au plăcut romanele lui Alexandre Dumas, filmele cu muşchetari, le-aţi amintit... 
-Da. Am citit aproape toate romanele lui Dumas: Cei trei muşchetari, Laleaua Neagră, Vicontele de Bragelonne, După 20 de ani etc. Imi plăcea să mă lupt, să am un adversar... Filmele de capă şi spadă mă fascinau.
-Când a apărut primul succes din şirul celor 22 de titluri naţionale şi 18 Cupe ale României? Vă mai amintiţi prima finală?
-Da, mi-o amintesc perfect. Aveam 17 ani şi participam la Cupa României– seniori. Am avut un parcurs foarte bun în grupe şi aşteptam cu nerăbdare asalturile de pe tabloul final. Imi doream să am o evoluţie de excepţie, să fiu remarcată şi apreciată de antrenorii lotului naţional. Ştiam că este greu, dar nu imposibil. Aşa că m-am mobilizat şi am concurat fără trac, fără greşeală. Finala a fost împotriva unei sportive din Satu Mare, Emoke Musznay. Am câştigat! Eram atât de fericită, dar şi dornică de a ajunge acasă, ca să împărtăşesc bucuria cu parinţii mei. A fost primul pas spre marea performanţă.
-Când a fost întâia ieşire în competiţiile internaţionale?
-Cred că în anul 1985, în Bulgaria. A fost o experienţă plăcută pentru mine şi antrenoarea mea, Maria Vicol. M-am clasat pe locul al doilea, fiind învinsă de o colegă mai experimentată, Alina Moţea.
-Anul 1996 este un an de referinţă în palmaresul dvs....Atunci, la Atlanta, aţi devenit campioană olimpică. Eraţi, însă, campioana mondială din 1995 (Haga). Ce era mai dificil de obţinut, aurul mondial sau cel olimpic?
-Cel mai greu a fost să devin campioană olimpică. Titlul olimpic este cel mai râvnit. Este visul oricărui sportiv de performanţă. Campionatele Mondiale se pot desfăşura în fiecare an, Jocurile Olimpice se desfăşoară o dată la patru ani. Mi-a fost greu pentru că trebuia să îmi apăr titlul mondial câştigat cu un an înainte. De multe ori este mai uşor să câştigi decât să te menţii…
-Deschid caietul cu amintiri şi citesc din însemnările făcute la întrecerea olimpică  de floretă de la Atlanta...Turul 1: Vezzali-Mi Kyung 15-12, Bianchedi-Wang 15-10, Vezzali-Velitchko 15-10, Trillini-Georgieva 15-8....Sferturi: Vezzali-Marsh 15-10, Trillini-Xiao 15-7...nici măcar nu consemnasem rezultatele dvs! Mizam pe italience...In semifinale, însă, am notat tot, minut cu minut...A fost pentru prima dată când floreta m-a ţinut cu sufletul la gură. Toată familia se adunase în faţa televizorului. Deci, Vezzali-Modaine-Cessac 15-7, după care aţi urcat pe planşă cu Trillini (campioana olimpică din 92!): 0-6...Ce aţi simţit la scorul ăsta?
-Nemulţumire. Ştiam că pot mai mult, că asaltul nu era pierdut dacă reuşeam să găsesc o soluţie optimă. Il vedeam în spatele planşei pe antrenorul meu, în tribune pe susţinătorii mei şi mă simţeam ruşinată că nu pot mai mult. Incercam să mă adun, să mă concentrez, să fiu rea.
-A urmat 1-6, apoi-o deznadejde totala- 7-13!.. Ce a urmat frizează SF-ul! Tot era finala comentată în direct de Alexandru Mironov, ministrul de atunci al Sportului. Aţi făcut 7 puncte consecutive, 14-13! Ce explicaţie au miracolele acestea? E ca şi cum, la fotbal, în ultimul minut al prelungirilor, cineva conduce cu 1-0, apoi, pierde meciul cu 2-1...La ce vă gândeaţi înainte de ultimul asalt?
-Intr-adevăr, 7 tuşe consecutive. Nu eram la prima abatere. Un alt exemplu ar fi în 1994, la Campionatul Mondial de la Atena, în proba pe echipe, în penultimul asalt, unde am reuşit să revin de la 4-0 pentru Vezzali (scor final 5-4). Pentru cei din afara planşei era imposibil, pentru mine era o întrecere cu mine.  La ce mă gândeam? Intr-o fracţiune de secundă gândurile mele se îndreptau spre familie, antrenori, colegi şi la visul meu de a deveni campioană olimpică. Muncisem enorm şi eram la un pas de medalia de aur. Familia, munca depusă şi Bunul Dumnezeu m-au luminat şi mi-au dat putere să continui să visez.
-De unde atâta concentrare şi mobilizare? De la cine aţi moştenit aceste calităţi? Calităţile se moştenesc sau se obţin prin muncă la antrenamente? Ce anume îţi dă această tărie?
-Cred că le-am educat prin mii şi mii de ore de antrenament, prin modelare şi compeţiile la care am participat. De felul meu sunt tenace, am moştenit asta de la tatăl meu. M-a învăţat de mică să fiu o luptătoare. Niciodată nu am renunţat la visurile mele. De când mă ştiu, am muncit foarte mult, m-am mobilizat în momentele dificile şi am făcut tot ceea ce a depins de mine. Tăria ţi-o dau încrederea, stăpânirea de sine, aportul divinităţii şi al celor din jurul tău.
-Cu Vezzali, a fost o finală echilibrată, în prima parte, 1-1, 3-3...după care v-aţi desprins,  15-10...Ce aţi făcut imediat după câştigarea finalei olimpice? Care sunt primele gânduri ale sportivului care obţine titlul suprem?
-Da, o finală destul de echilibrată. Un asalt dificil, dar pe care simţeam că am să-l câştig. Ea era montată pentru asaltul cu Trillini. Nicio clipă nu s-a gândit că ar putea să lupte cu mine. Porneam din start cu un atu.  Ce am făcut după câştigarea finalei olimpice? Imi aduc aminte că am fost înconjurată de colegi, antrenorul meu– Tudor Petruş şi reprezentanţi ai federaţiei. Am fost ovaţionată, dar cel mai mult m-am bucurat că visul devenise realitate. Inca un vis împlinit (după cel de campioană mondială). Primele gânduri s-au îndreaptat către parinţii mei (unul care stătea în faţa televizorului, celălalt mă privea din ceruri), către oamenii care m-au ajutat, care au crezut în mine şi m-au susţinut. Dar cel mai frumos moment a fost când mi s-a decernat medalia şi s-a intonat imnul, când imaginea mea era suprapusă pe drapelul României. Nu cred că pot exprima în cuvinte sentimentele, trăirile pe care le-am avut. A fost minunat! Unic!
-O floretistă de valoare se descoperă sau se formează? Inspiraţia sau meşteşugitul? Care sunt calităţile pe care trebuie să le aibă în vedere cei ce îşi doresc o carieră în floretă?
-Antrenorul trebuie să-i descopere calităţile, pe urmă să o formeze din punct de vedere tehnic şi tactic şi să descopere omul din spate sportivului– să aibă o comunicare foarte bună cu el. Scrimerii trebuie să fie inteligenţi, ambiţioşi, tenaci, muncitori, creativi, rezistenţi la efort şi la stress, îndemânatici şi cu un psihic echilibrat.
-V-aţi retras în plină glorie...In 1995 şi 1996 aţi fost declarată “Cea mai bună sportivă a României”...Au mai urmat două cicluri olimpice. Când a fost ultimul concurs?
-In 2004 am participat la ultimele competiţii: Campionatele Europene din Danemarca şi Jocurile Olimpice de la Atena. La prima competiţie am reuşit să devin dublă medaliată cu aur (individual şi cu echipa). La Olimpiadă m-am clasat pe poziţia a V-a...
-Au existat si regrete în cariera de sportivă? Care a fost cel mai mare?
-A existat un regret, dar nu unul foarte mare. Faptul că nu am câştigat o medalie la Jocurile Mondiale Universitare (la individual).
-De ce nu aţi îmbrăţişat cariera de antrenor? Sunteţi mai aproape de sport la Academia Olimpică Română?
-O perioadă de 2 ani am fost antrenoare la Clubul Sportiv Şcolar Nr. 3 Steaua (era necesar pentru a-mi da definitivatul). Inclusiv in perioada sarcinii am antrenat. Este o meserie care cere dăruire totală, cunoştinţe multiple, timp şi energie. In momentul în care am devenit mamă, mi-am dat seama că vreau să îmi petrec mai mult timp cu fetiţa mea– să-i urmăresc evoluţia, să fiu acolo când are nevoie de mine. Asta m-a determinat să mă îndrept către COSR.  Am îndeplinit funcţia de director al Departamentului Educaţie Olimpică, Sport Şcolar şi Universitar timp de 7 ani. De 3 ani sunt Directorul Academiei Olimpice Române, iar de 2 ani consilier al preşedintelui COSR. Sunt foarte aproape de sport. Imi place ceea ce fac.
-Scrima romanească nu a dezamăgit niciodată şi ne păstrăm în partea superioară a ierarhiilor, şi la fete, şi la băieţi...Cum de reuşim, care sunt calităţile care ne impun, în raport cu ceilalţi?
-Este o perioadă foarte bună pentru scrima românească. Incepând cu Jocurile Olimpice de la Melbourne, din 1956 (medalie de argint – Olga Szabo), scrima românească a obţinut rezultate de excepţie. Sportivii, alături de antrenori şi echipa managerială, muncesc foarte mult, se dăruiesc şi se motivează pentru fiecare competiţie. Incearcă, şi reuşesc de cele mai multe ori, să găsească soluţiile optime pentru a obţine performanţe notabile.
-Prin anii 70-80, scrima începuse să pătrundă şi în şcolile generale...Apoi, proiectul a fost abandonat, ce s-a întâmplat?
-Nu ştiu ce să vă spun. Antrenorilor le este mai greu să pătrundă în interiorul şcolilor pentru a face selecţia. Acum există cluburi private la care pot fi înscrişi copiii contra unei sume lunare. Poate că acesta este viitorul sportului.
-Ce este mai important în sportul de pe planşă, să ştii să te aperi sau să ataci?
-Depinde de tine, dar foarte mult de adversar. Este bine să stăpâneşti acţiunile necesare pentru ambele faze. Să găseşti acţiunea corectă de atac atunci când adversarul este nepregătit (să-l surprinzi) sau să foloseşti procedeul corect pentru a te apăra atunci când eşti atacat. 
-Fetiţa dvs., Maria, v-a moştenit dragostea pentru sport?
-Nu prea. Ii place să facă sport (schi, patinaj, înot, badminton), dar nu într-un cadru organizat. Este înclinată spre pictură, muzică, actorie şi limbi străine.
-Cum se vede astăzi viitorul scrimei noastre? Sunteţi optimistă?
-Sunt foarte optimistă. Intotdeauna vor exista copii care să-şi dorească să devină campioni. Dar, la fel de adevărat, este faptul că încă există antrenori devotaţi şi ambiţioşi care îşi doresc să descopere viitorii campioni. Este vorba de o echipă.
-Ce scrimere/ scrimeri  aţi apreciat şi apreciaţi în mod deosebit?
-In primul rând pe antrenoarele mele: Rodica Popescu şi Maria Vicol. Pe urmă pe dna. Olga Szabo, Ecaterina Sthal, Elisabeta Tufan şi Reka Szabo. Dintre trăgătoarele străine o apreciez pe Trillini pentru frumuseţea asalturilor disputate, iar pe Vezzali pentru rezultatele de excepţie.
-Mai este posibil un nou titlu olimpic pentru scrima românească?
-De ce nu?! Rezultatele obţinute până acum îi recomandă pentru câştigarea acestui titlu. Depinde de ei, de zi şi de şansă.
-Ce întrebare nu v-a fost pusă niciodată? Dar cea la care aţi ezita să răspundeţi?
-Nu ştiu. Am răspuns la atâtea întrebări, încât nu ştiu dacă am omis vreuna. Nu aş ezita să răspund. Intotdeauna mi-a plăcut să spun adevărul...




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu