Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

marți, 15 aprilie 2014

Interviu cu fosta gimnasta ucraineana Alina KOZICH (fosta campioana europeana la individual)

Alina a devenit campioană după ce i s-au ascuns culorile
  
Multă vreme ne-am temut de ea. O admiram, o îndrageam- aşa cum trebuie iubiţi toţi marii sportivi ai lumii- dar, ori de câte ori, concursurile o scoteau în calea fetelor noastre, gândeam cu totul altceva…Născută la Kiev, la 16 decembrie 1987, gimnasta ukraineană Alina Kozich a reuşit, în perioada 2004-2008, să adune în jurul său o echipă a Ukrainei extrem de puternică, ameninţând serios ierarhiile dominate de Rusia, România şi SUA…In 2004, Alina a trăit anul său de graţie, realizând cea mai importantă performanţă a carierei: “aur” la individual compus, în cadrul Europenelor de la Amsterdam (Olanda), devansând-o pe compatrioata noastră, Daniela Sofronie(argint), şi locul al doilea în proba pe echipe. Prima convorbire am avut-o în 2010, în perioada Mondialelor, ultima-zilele trecute-când am “prins-o” pe Alina la Kiev, după un sezon solicitant  cu Naţionala Japoniei, din al cărei staff tehnic face parte.

-Alina, dragostea pentru gimnastica artistică ai simţit-o de prima dată?
-Dar de unde…Când eram mică, îmi plăcea foarte mult să desenez. Nu mă ridicam de la planşă decât dacă mi se ascundeau culorile. Nu ştiam nimic despre gimnastică.Eram, însă, foarte vioaie. Fără culori în preajmă, deveneam alt copil. Bunica a înţeles prima că am o energie inepuizabilă, care trebuia consumată sub supraveghere. La 4 ani, m-a luat de mână şi m-a dus la sală. La început, aparatele acelea m-au speriat, cum să mă urc pe bârna aceea lungă şi îngustă fără sa cad?! Când am reuşit să mă caţăr şi am văzut că, totuşi, rămân pe ea, mi-am învins teama.Aşa a început totul!
-N-ai aşteptat mult până au apărut şi primele rezultate…
-Nuuu…”vreo” 10 ani, însă, o dată intrată în joc, am avut rabdare…In gimnastică, rezultatele apar târziu, după ani şi ani de muncă. De aceea, unele fete se plictisesc şi abandonează. Eu, la 13 ani, câştigam Olimpiada Tineretului din Spania. Asta, cred, a fost “scânteia”…
-Incetul cu încetul, ajungem şi la un an de referinţă pentru cariera ta: 2004.
-A fost anul când m-am simţit împlinită, ca sportivă. La Europenele din Olanda am urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, la individual compus, proba probelor. Atunci m-am aflat în luptă directă cu o sportivă de la voi, Daniela Sofronie, pe care am întrecut-o de puţin, în urma exerciţiului la sol, notat mai bine. Tot atunci, însă, le-am depăşit şi pe Zamolodchikova şi Khorkina, clasate pe locurile 3 si 4, gimnastele din Rusia fiind considerate marile favorite.
-Ai pomenit de gimnastele de la noi…Cum te-ai înţeles cu ele? Mă refer la ceea ce se petrecea în afara concursurilor…
-Mereu am apreciat gimnastele din România. Mi-au plăcut tenacitatea şi ambiţia lor. Cel mai bine m-am înţeles, însă, cu Sandra Izbaşa şi Steliana Nistor. Cu ele mai ţin legătura, mai ales prin intermediul internetului.
-Ai renunţat la activitatea competiţională în 2009, ai rămas totuşi în sistem şi după aceea. Nu în Ukraina, însă…
-Da, acum, locuiesc şi muncesc la Tokyo. Sunt coregrafa principala a Naţionalei nipone şi fac ceea ce nu am putut face pentru fetiţele din Ukraina. Oricum, viitorul meu este legat de coregrafie, nu mă văd făcând altceva…
-Când crezi că va apărea, din nou, o selecţionată a Ukrainei capabilă să urce pe un podium mondial sau european?
-Asta-i greu de spus…Iţi fac, însă, o mărturisire. Mă simt oarecum vinovată pentru ceea ce se întâmplă astăzi cu gimnastica din Ukraina, unde nu mai există gimnaste competitive. Toţi antrenorii de valoare au plecat să muncească în alte ţări, din cauza lipsurilor cauzate de o finanţare modestă. E dureros să cauţi performanţa în altă parte decât în ţara ta!
-Cum apreciezi anul sportiv 2011?
-Echipa mea de acum, Naţionala Japoniei, a obţinut biletele pentru Londra, aşa că sunt pe deplin satisfacută.
-Ce aştepţi de la 2012?
-Evident, o evoluţie remarcabilă la Olimpiadă.
-Alina, o vorbă veche românească sună cam aşa: “Omul sfinţeşte locul”…Succes!

mai 2012 (“Sportul băcăuan”)

PS:
-Alina, tot în Japonia te găsesc, după doi ani?
-Da, tot aici, numai că, dacă în 2011, eram la lotul naţional al Japoniei, acum am schimbat locul şi lucrez în cadrul celebrului club Asahi, aflat în proprietatea familiei Tsukahara.
-Ce reprezintă pentru tine acest stagiu nipon îndelungat?
-O acumulare de experienţă în toate, comunicarea cu oameni diferiţi, care au o religie şi o mentalitate diferite. Nu în ultimul rând, am intrat în contact cu o cultură surprinzatoare, cu reguli de viaţă absolut diferite de ceea ce ştiam eu. Este foarte interesant pentru mine. Japonia este una dintre cele mai exotice ţări, cu reguli şi legi greu de asimilat, dar mă străduiesc să le deprind, zi de zi.
-...Noi tendinţe în gimnastică, aşa cum se văd acestea din Ţara Soarelui Răsare? Cu alte cuvinte, e ceva nou sub soare?
-In gimnastică nu exista noi tendinţe sau tehnologii...Munca, antrenamentul, este cea mai importantă tendinţă.
-Nu regreţi anii în care erai o gimnastă îndrăgită de toţi?
-Gimnastul, mai ales fetele, îşi sfârşeşte cariera la o vârstă foarte tânară. E normal să priveşti cu nostalgie spre perioada aceea, dar vine vremea să schimbi stereotipurile şi să înţelegi că acest sport poate fi cel puţin la fel de frumos şi dacă îl priveşti ca adult, pregătindu-i pe alţii să devină gimnaşti.
-Planurile  de viitor s-au mai schimbat?
-Nu, au rămas aceleaşi. Să le transmit din cunoştinţele şi experienţa mea de gimnastă sportivilor pe care îi pregătesc, iar ei să înţeleagă că trebuie să devină nu doar minunate gimnaste, ci şi oameni buni. Pentru asta, am timp liber doar duminica.
-Ce nu-ţi place la zilele pe care le trăim?
-Obţin plăcerea doar din viaţa şi munca mea şi cred că cel mai important lucru pentru o persoană e să fie capabil să se bucure de fiecare zi, deoarece viaţa este minunată!

(aprilie 2014)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu