Follow by Email

Bulgarian

miercuri, 25 iulie 2018

Interviu cu scrimera italiana Mara NAVARRIA (campioana mondiala la spada 2018)


Scrima este viața mea, dar familia este lucrul care hrănește fericirea!”

*Interviu cu scrimera italiană Mara NAVARRIA (campioană mondială și nr.1 mondial la spadă)

Am cunoscut-o pe Mara Navarria- astăzi, spadasina nr.1 a lumii, când încă nu-și începuse ascensiunea fulminantă către vârful ierarhiei, într-un sport în care orice gest- nu doar mișcarea- poate însemna o victorie sau o înfrângere... Vorbesc despre o sportivă care, în perioada junioratului (2002-2003 și 2004-2005) era considerată viitoarea mare stea a scrimei mondiale, dar care, în momentul când cuvintele noastre s-au încrucișat, trecea printr-o etapă sportivă dificilă. În 2012, la Jocurile Olimpice de la Londra fusese doar a 18-a, neștiind că, peste puțin timp, avea să devină mama unui băiețel. Au urmat câteva clasări nespectaculoase la edițiile Mondialelor (7-la Budapesta în 2013, 19-Kazan 2014, 24-Moscova 2015, 29-Leipzig 2017) și toată lumea se gândea că Luceafărul își consumase toată strălucirea de altădată, mai ales că scrimera italiană rămăsese și fără antrenorul său de-o viață, regretatul Oleg Puzanov, decedat în 2015. În 2017 s-a produs, însă, declicul... Mara, fata simpatică și ambițioasă, născută la Udine, care începea scrima de performanță la 10 ani, în cadrul Asociației Gemina Scherma din San Giorgio di Nogaro, a regândit totul de la început, pe îndelete, așa cum știu să o facă doar marii sportivi ai lumii, și la sfârșitul anului o aflăm, din nou, pe prima poziție a clasamentului mondial, la 33 de ani (împliniți în 18 iulie,a.c.)... Ciudat e că scriu aceste rânduri pe care le-aș fi putut scrie și altădată, abia astăzi, când mai sunt câteva minute și Mara va disputa prima sa finală de Campionat Mondial în compania altei legende, Ana Maria Brânză-Popescu.... Dacă vorbele știi să ți le conduci, inima cum să ți-o împarți?!
Leonard POPA

-Mara, am citit undeva că tu ai început să faci scrimă, la 10 ani, datorită unei întâmplări, nu a fost nimic organizat…. Cum a fost? Ce știai tu despre acest sport la vârsta aceea?!
-Am început să fac scrimă, pentru că nu am putut ieși afară cu sania, în zăpadă… Am crescut într-un oraș mic, aflat la jumătatea drumului între Veneția și Trieste. Era o zi de iarnă foarte friguroasă și nu am putut practica “sportul” meu preferat, săniușul, așa că n-am avut ce face și l-am urmărit pe fratele meu, cum se antrena la scrimă. Cu vremea, am început să practic și eu acest sport, iar, astăzi, iată, este pasiunea și munca mea. Nu știam nimic despre această disciplină sportivă, pe care nu o mai văzusem decât la tv, când se transmiteau Jocurile Olimpice…
-Cine ți-a fost prima adversară, mai ții minte?
-Alături de mine, a început să practice scrima și sora mea, Grace, care e cu doi ani mai în vârstă. Cu siguranță, ea a fost unul dintre primele mele adversare. Grace chiar participa la competiții adevărate și mă învingea de fiecare dată…
-Toți frații și surorile tale au practicat scrima?! Îmi închipui că în casa voastră era un adevărat război!
-Noi am fost patru copii și, desigur, între noi a existat puțină rivalitate. Trebuie să recunosc că sora mea, Grace, într-adevăr, ne provoca mereu. Având și ceilalți frați care practicau scrima, sigur, acest lucru era un stimulent suplimentar…
-Să vorbim și despre ceva serios cu care te-ai confruntat în biografia ta sportivă. În 2002-2003 și 2004-2005, tu ai fost cea mai bună junioară a lumii… Locul 1 în topul mondial. E adevărat?
-Da, acei ani au însemnat primele mele glorii sportive. Întâia dată, când am auzit Imnul Italian, la sfârșitul unui duel de-al meu, cântându-se pentru mine… Mă simțeam ca un actor pe scenă, care joacă într-o piesă de teatru! Familia m-a ajutat și m-a sprijinit în tot ceea ce făceam. Chiar dacă la liceu mi-a fost foarte greu, chiar dacă am ratat multe zile de școală și petrecerile cu prietenii, am strâns din dinți și am pășit mai departe. Pot spune că am ratat această parte a vieții, dar acum îi datorez totul!
-În 2005, ai fost a 8-a în clasamentul senioarelor. Se întrezărea un orizont senin, dar după 2006, a urmat declinul… Ce s-a întâmplat?
-În 2005, aveam 20 de ani și m-am mutat la Roma. Am schimbat antrenorul, m-am înscris la Universitate (Științele Sportului- n.red.) și am fost nevoită să mă obișnuiesc să trăiesc singură. A fost o adevărată traumă pentru mine să trăiesc într-un oraș mare, mai ales că eu veneam dintr-un sat mic din partea de nord. Dar nu m-am descurajat, am continuat să lucrez mai mult și într-un mod mult mai profesionist.
-Apoi, a venit regăsirea de sine… În 2016, ai urcat, din nou, în prim-planul performanței, devenind locul 8 mondial. Alt secret al reușitei?
-La sfârșitul anului 2015, a decedat antrenorul meu și a trebuit să fac o alegere. Simțeam că trebuie să schimb ceva în viața și familia mea, deoarece visul olimpic de la Rio se năruise, într-un mod surprinzător. Nu ne-am calificat în proba pe echipe, deși eram considerate printre favoritele competiției. Cred că acesta a fost misterul…
-Îmi vorbești mult despre echipa națională… Păreai, la un moment dat, că te-ai specializat în concursurile de echipă, nu în probele individuale. Ai câștigat o mulțime de medalii cu reprezentativa Italiei. E cu totul altceva să evoluezi pentru echipă decât atunci când o faci pentru tine? Ce este atâta de diferit, dincolo de sistemul de punctaj?
-În general, am obținut mai multe medalii cu reprezentativa, pentru că întotdeauna m-am pus la dispoziția echipei. Dar și pentru că formația noastră, luată piesă cu piesă, este una valoroasă, formată din individualități puternice. În concursurile majore, însă, cum ar fi Europenele sau Campionatele Mondiale, nu am putut urca mai sus de locul 8. Acesta e un paradox mai puțin explicabil.
-Ce te-a determinat să participi în concursurile individuale?
-Succesele individuale, evident! Am câștigat 5 etape de Cupă Mondială, am urcat de mai multe ori pe podium, de trei ori în campionatul Italiei… Aceste reușite se păstrează mereu în memorie. E, apoi, acea concentrare individuală din timpul asalturilor. În întrecerile pe echipe, erorile îți pot fi trecute cu vederea și reparate de coechipere. Când lupți pentru tine, salvarea nu vine de nicăieri, dramatismul e mai mare. Scrima e un sport al concentrării maxime. Prima dată, te gândești cum să parezi acțiunea adversarului, să-i intuiești acțiunile. Uneori, reușești, alteori, nu… Apoi, pe planșă, poți descoperi și ceva distractiv, dar, în același timp, trebuie să-ți impui mereu propriul ritm, pentru ca lucrurile să nu-ți scape de sub control.
-Ești măritată, ai un fiu de 5 ani (Samuele), nu e dificil pentru un sportiv care își impune obiective de top?
-Multe sportive de top sunt căsătorite și unele au și un copil. Faptul că sunt o atletă de performanță, iar obiectivul meu este de a câștiga Jocurile Olimpice nu m-au făcut să renunț la importanța de a avea o familie. Scrima este viața mea, dar familia este lucrul care hrănește fericirea! Recunosc că, uneori, este obositor, dificil, și îți umple capul cu fel de fel de probleme, dar asta e greu pentru toți oamenii!
-Suntem după Cupa Mondială de la Budapesta, unde-iarăși- ai urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, repetând succesul de la Tallinn. Te așteptai la asta? Nu e greu să legi atâtea performanțe de vârf?
-Budapesta este cea mai importantă etapă a circuitului, cea mai frecventată. Obținusem, deja, un argint, în urmă cu patru ani. Acum, mi-am dorit enorm să câștig și această determinare m-a ajutat foarte mult. Am avut în antrenorul meu, Roberto Cirillo, un punct de sprijin major.
-Specialiștii te consideră marea favorită la câștigarea Europenelor și a Mondialelor din China… Deschizi șampania la sfârșitul unui an de excepție?
-Planurile pentru acest an trebuie să continue cu proiectul de pregătire facută cu echipa mea. Cu seninătate și fermitate în tot ce faci, te poți distinge întotdeauna.
-Desigur, ai întâlnit în asalturile de pe planșă și scrimere din România, Ana Brânză-Popescu, Maria Udrea… Cum au fost duelurile cu ele?
-Sportivele din România sunt foarte greu de înfruntat. Este chiar interesant să le întâlnești pe planșă, pentru că, efectiv, pui în evidență spectaculozitatea scrimei. Cu Ana Brânză m-am întâlnit la ultimul Grand Prix al anului 2017, la Doha .. A fost un asalt ciudat, dar, cu siguranță, unul mai distractiv și interesant. 
-Care a fost cea mai amară înfrângere pe care ai suferit-o? Dar victoria care ți-a rămas în minte?
-Nu trebuie să aștepți înfrângerile pentru a învăța ceva nou, dar de la fiecare dintre acestea te alegi cu ceva… Deci, nu există înfrângeri care să te îngenuncheze, doar partide pierdute. Cât despre cel mai reușit turneu, cred că acesta a fost etapa de Cupă Mondială din Estonia. La Tallinn, am simțit cum sabia mea zboară spre obiective rapid, cu o tactică perfectă!
-Care e diferența între școala italiană de scrimă și celelalte consacrate (românească, rusă, chinezească…)?
-Noi, italienii, avem o doză de… nebunie! Agresivi, imaginativi și, uneori, foarte meticuloși. Școala noastră este diferită pentru că suntem noi foarte diferiți. Și apoi, avem un centru federal puternic, unde poți să te perfecționezi, atât fizic, cât și tehnic. Fiecare sportiv are, însă, propria echipă si o rețetă particulară de atragere a performanței.
-Crezi în viitorul scrimei, ca ramură sportivă?
-Aș dori ca acest sport să fie mai cunoscut și mai urmat de tineri. Scrima produce valori la care copiii de azi privesc ca la un vis. Din păcate, această disciplină este extrem de tehnică și greu de înțeles de către marele public. Poate că, având susținerea televiziunilor de sport, s-ar putea depăși aceste obstacole.

PS: la 22 iulie, a.c., Mara Navarria a devenit, pentru prima dată, campioana lumii, învingând-o în finala Campionatului Mondial de la Wuxi (China) pe Ana Maria Brânză, cu 13-9. Anterior, le eliminase, pe rând, pe: Anna Kun (Ungaria), Auriane Mallo (Franța),Katharine Holmes (SUA), Kathrina Lehis (Estonia, campioana europeană în 2018) și Laura Stehli (Elveția).



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu