“Sportul Băcăuan” pe meridianele lumii: CIPRU
Larnaca-oraşul în care îţi
aminteşti de zăpadă
După aproape două ore de zbor liniştit, avionul decolat
de pe Otopeni aterizează pe aeroportul din Larnaca. Ora târzie (22.00) face ca
singurul autobuz spre oraş (431) să nu mai fie disponibil. La ieşirea din
aeroport te aşteaptă, însă, o mulţime de taxiuri. Întreb pe primii doi
taximetrişti întâlniţi cât mă costă un drum până la hotelul unde am rezervarea
şi primesc, invariabil, acelaşi răspuns: 15
euro. Când să-l întreb şi pe al treilea, aud câteva vorbe româneşti: „nu mai întreba degeaba, ne-am vorbit între
noi, toţi luăm 15 euro…”. Astfel sfătuit, nu mai insist si urc în prima
maşină, alături de un şofer de vreo 30 de ani. Pe drum, încerc să-l impresionez
cu câteva cunoştinţe din istoria Ciprului. La un moment dat, îl întreb dacă e
dificil să trec „dincolo”, în Ciprul de Nord (Kibris), singurul „zid al
Berlinului” care a mai rămas într-o Europă tot mai unită. „Nu te-aş sfătui să o faci, my
friend, mă avertizează omul.Te arestează turcii. Eu am făcut doi ani de
închisoare, pentru că am ajuns acolo, să-mi văd nişte prieteni…”. Nu mai
îndrăznesc să întreb nimic. În faţa hotelului, dau să plătesc, întind o
bancnotă de 20 euro, dar tânărul nu are rest. Intru la recepţie şi solicit două
bancnote de 5, contra una de 10…Recepţionera, o lituaniancă frumoasă, pe care
aveam să aflu a doua zi că o cheamă Laura,
dă din umeri a neputinţă. Până la urmă, mă hotărăsc să plătesc taximetristului
20 de euro…Când îi întind banii, acesta mă priveşte derutat şi mă întreabă, de
două ori, dacă sunt convins că vreau să-i dau 20 de euro…Imi vine să zâmbesc,
gândindu-mă că în ţară, toţi şoferii de taxiuri ar fi considerat asta un fapt
cât se poate de normal…In fine, ne cazăm, fără prea mare bătaie de cap. Laura
îşi aminteşte că înainte de a face rezervarea am purtat câteva discuţii pe net
despre hotelul care, pe dinafară, arată mult mai bine decât în interior. Nu
regret, însă, nimic, suntem în Cipru, ţara care m-a fascinat prin istoria şi
legendele sale extraordinare despre Afrodita, zeiţa frumuseţii, născută din
spuma mării, în apropiere de Paphos, (oraş situat în vestul insulei, la peste
100 de km de aici,dar pentru a-l vedea, nu mă costă decât 7 euro dus-întors, cu
autobuzul).
Dimineaţă, fac cunoştinţă şi cu
celelalte fete de la recepţie, care aveau să ne fie un adevărat ghid pentru
oraş: Boriana (o bulgăroaică extrem
de amabilă din Varna, care nu ezită să afirme că noi, românii şi bulgarii,
suntem la fel) şi Maria, o cipriotă cu mamă rusoaică.
Cameristele, două la număr, sunt românce, femei trecute de prima tinereţe, una
din Piteşti, alta din Baia-Mare… Şi dânsele ne vor fi de real folos, întrucât
ne vor îndruma către locurile unde se mănâncă bine şi ieftin…Iau si primul contact
cu plaja. O frumuseţe străjuită de palmieri uriaşi. Un singur lucru cu care mă
obişnuiesc mai greu: nu e o plajă de nisip. In Larnaca, nu există aşa ceva.
Doar pământ reavăn, lustruit de valurile nopţii, când fluxul e mai puternic.
Fiecare are, însă, şezlongul şi umbrela lui. Nici vorbă de aglomeraţiile de pe
plajele româneşti. Mediterana este extrem de primitoare. Liniştită şi foarte
caldă. E abia ora 8.30, dar cred că temperatura a sărit de 30 de grade.
La prânz, aflu câteva bunătăţi
culinare ale Ciprului. In primul rând, halloumi,
brânza tradiţională cipriotă, numită şi “brânza care scârţâie”, întrucât atunci
cand muşti din ea, chiar asta se întâmplă! Este diferită de tot ce cunoşteam
despre acest sortiment, pentru ca începe să se topească numai la temperaturi
înalte, aşa că trece printr-un proces de pregătire neobişnuit: se caramelizează
la suprafaţă, devenind moale şi catifelată. Se prepară din lapte de oaie şi foarte puţin lapte
de capră. Se presupune că reţeta originală provine de la triburile de beduini
din Orientul Mijlociu, dar dovezile atestă ca ea a fost atestată în Cipru, înainte
de secolul 16.
Descopăr şi ziarele cipriote,
multe şi viu colorate. Majoritatea
costă în jur de 2 euro. Nu e mult într-o ţară unde salariul mediu ajunge la 1500
de euro. Care criză?! Românul, ca orice străin ajuns cu serviciul aici, o
percepe mai mult decât localnicul, dar nu s-ar da întors acasă. “E
frumos, linişte-avea
să-mi spună o vânzătoare dintr-un magazin alimentar situat în centrul oraşului. Inainte de scandalul
bancar, câştigam 800 de euro, lunar.Acum, doar 600. Soţul meu lucrează în
construcţii, ia mai bine, 70 de euro zilnic...” Femeia e din Rm.Vâlcea, unde ar vrea să-şi
deschidă o fermă de porci. Acelaşi
lucru mi-l confirmă şi cameristele de la hotel. Nu câştigă foarte mult, dar mult
mai bine decât acasă la Baia-Mare...De ce s-ar mai intoarce? Acasă e scandal, oamenii nu se mai înţeleg
între ei, nu sunt locuri de muncă, e o ţară unde stresul cotidian te
macină încetul cu încetul...
Spre seară, răsfoiesc şi presa
sportivă cipriotă. Constat că multe publicaţii dintre acestea se vând la pachet
cu cărţile de istorie (5 euro), ceea ce mă entuziasmează. Alături de lunarul “Real
Sports” (32 de pagini, un pic mai mare decât formatul A4 al “Sportului
Bacauan”), găsesc în ţiplă o carte despre Războiul greco-turc din 1974,
în urma căruia a fost divizată insula. Autor: Kostas Chr.Tzortzis. Din câte îmi dau seama, întrucât nu cunosc
decât alfabetul grecesc, e un jurnal de campanie din perioada 20 iulie-8
august, anul respectiv. Pun totul în legătură cu ceea ce ştiam încă din
copilărie, când urmăream Revista “Lumea”, care relata pe
larg-în serial- conflagraţia cipriotă. O organizaţie paramilitară, Eoka
2, condusă de generalul Grivas, milita pentru destituirea lui Makarios
şi enosis
(unirea cu Grecia). Turcilor nu le-a convenit şi au invadat insula.
Arhiepiscopul Makarios, preşedintele de atunci al Ciprului, a fost nevoit să
plece în exil (grecii îi anunţaseră decesul, pentru a crea haosul). Până la
urmă, prin intervenţia ONU şi a marilor
puteri (Anglia, în primul rând, care deţine două baze militare în insulă, la
Dhekelia şi Akrotiri) conflictul se rezolvă prin împărţirea Ciprului, în cel
grecesc (a aderat la Uniunea Europeană în 2004, dar a respins unificarea cu partea
turcească) şi cel turcesc (Ciprul de Nord, Kibris, recunoscut doar de Ankara).
Din ziarele de sport, înţeleg că noul sezon fotbalistic debutează pe 31 august
şi că la ultimele Jocuri Mediteraniene, desfăşurate în luna iulie la Mersin, în
Turcia, Ciprul a obţinut 7 medalii: 2 de aur prin atletele Eleni ARTYMATA (200 m ) şi Nektaria PANAYI
(lungime), 2 de argint (ştafeta feminină de 4X100m şi trăgătorul de tir
Georgios ACHILLEOS) şi 3 de bronz prin aceeaşi Eleni ARTYMATA (100m), Kyriaki
KOUTTOUKI (Taekwondo, cat. U 49
kg ) şi Anna IOANNOU (Rowing). Sportul nr.1 în insulă
rămâne, însă, indiscutabil, fotbalul, mai ales după ce Apoel-eterna rivală a
Omoniei (un duel Steaua-Dinamo)-a
reuşit în urmă cu doi ani să acceadă până în sferturile de finală ale Ligii Campionilor.
Aveam să-mi întăresc convingerea asta, încă o dată, la taverna Moby
Dick, de pe ţărmul mării, unde se adunaseră mai mulţi suporteri ai
Omoniei. Auzind că sunt din Bacău, unul dintre clienţi a ţinut să-mi spună ca Omonia
tocmai a eliminat echipa din Baku, în actualele preliminarii ale Ligii. Spre
dezamăgirea lui, i-am replicat că Bacăul e în România, nu în Azerbaidjan, unde
Baku e chiar capitala! Bineînţeles, n-am scăpat prilejul să-i amintesc că, de
fapt, Omonia a fost eliminată tocmai de o echipă românească, Astra Giurgiu,
după 1-1 la Ploieşti şi 2-1 la Nicosia...Nu s-a supărat nimeni, ba mai mult, în
timp ce ne sorbeam din cupă berea locala Leon
(la concurenţă cu cealaltă bere tradiţională, Keo), cineva a conchis că “aşa e fotbalul!”, iar altul mi-a
reamintit că primii fotbalişti români care au activat în insulă au fost Constantin
Frăţilă (golgeterul României în sezonul 1963-1964) şi Mihai
Mocanu, ambii în anii 70, la Omonia
(pe vremea aceea, campioana Ciprului juca în prima ligă elenă, fapt care nu s-a
mai întâmplat după războiul din 1974).
După 1989, mulţi fotbalişti români au ales să-şi continue cariera în Insula
Afroditei (Narcis Răducan, Trică,
Mihalcea, Domokos, portarul C.Munteanu...).
După patru zile, mă mut la un alt
hotel, în plin centrul Larnacăi, unde aveam să dau peste preţuri mult mai mici la toate articolele,
majoritatea comparabile cu cele din ţară. Chiar şi meniul restaurantelor e mai
diversificat. După sarmalele şi ardeii umpluţi zăriţi în galantare, înţeleg că
România a exportat pe piaţa muncii şi bucătari. Noua mea reşedinţă, Hotelul
“Sunflower”, are un manager care pare trecut de 80 de ani, dl.Andreas Philippou. Un om foarte amabil,
care are răbdare să-mi lămurească toate nedumeririle. Fata de la recepţie,
Margarita, o cipriotă oacheşă, mă îndrumă către toate obiectivele turistice din
oraşul natal al lui Zenon,
fondatorul filozofiei stoice (cea mai mare parte a vieţii a locuit, însă, în Grecia;
a murit la 98 de ani, când s-a sinucis pentru a demonstra că viaţa e un bun absolut indiferent). Evident, îmi
propun să vizitez urgent Biserica
Sf.Lazăr (Agios Lazarus)-considerată cea mai veche din Europa, şi să mă
fotografiez la statuia lui Makarios (primul preşedinte al insulei, după căpătarea
independenţei în 1960; în tinereţe a militat pentru unirea cu Grecia, fiind
deportat de englezi un an pe Insula Seychelles; a murit în 1977, când i-a luat
locul Spyros Kipriannou-vizitat de N.Ceauşescu; două dintre bulevardele
centrale ale oraşului poartă numele lor) un monument impresionant, situat
în faţa unei şcoli centrale. La Agios Lazarus ajung într-o altă zi, spre slujba de seară.
Evenimentele povestite în Biblie despre Lazăr, înviat după 4 zile de prietenul
său, Iisus Hristos, m-au impresionat întotdeauna. Legenda biblică spune că,
persecutat, Lazăr părăseşte Iudeea şi se stabileşte în Cipru, la Kition
(denumirea antică a Larnacăi de astăzi), unde ajunge arhiepiscop-prin binecuvântarea
apostolilor Paul şi Barnabas, în anul 45 d. Chr. Potrivit tradiţiei
bisericeşti, Lazăr avea 30 de ani, când a fost trezit din moarte de Christos şi
a trăit alţi 30 de ani în Kition (Larnaca), murind în anul 63 d.Chr., la 60 de
ani. După cea de-a doua moarte a sa, trupul i-a fost înmormântat exact pe locul
unde se găseşte astăzi biserica bizantină. Rămăşiţele Sfântului Lazăr au fost
descoperite mai târziu (ulterior, furate) într-un sanctuar din bisericuţa
existentă la acea dată, sub următoarea inscripţie: “Lazăr, mort 4 zile şi prieten al
lui Christos”. Biserica, aşa cum ne apare astăzi, a fost construită în
secolul al IX-lea (aprox.890 d.Hr.), de către împăratul Bizantului, Leo al
VI-lea, zis “Inţeleptul”.
Un alt
monument care atrage atenţia turiştilor prezenţi în Larnaca, foarte aproape de
faleză, este fortul turcesc,
construcţie impunătoare realizată de otomani în 1625, când stăpâneau insula,
pentru apărarea localităţii împotriva piraţilor. La scurt timp, însă, fortul
avea să fie folosit drept închisoare, iar astăzi găzduieşte un muzeu medieval.
Intr-o
altă zi, în timp ce urcam spre etajul al patrulea unde eram cazat, Margarita,
fata de la recepţie, îmi vede vraful de ziare cipriote pe care le cumpărasem şi
mă întreabă dacă ştiu greceşte. Neconfirmând, îmi spune să caut la chioşc un
ziar tipărit în limba română. Intr-adevăr, a doua zi, aveam să-l descopăr într-un
stand stradal. Publicaţia, în 32 de pagini, se numeşte simplu, ROMÂNIA,
ziarul românilor din Cipru. Apare bilunar şi costă 1,70 euro. Redactor-şef: Veronica IVANOV. După ce parcurg prima
pagină, realizez că sunt un norocos, întrucât în perioada 1-30 august, redacţia
îşi anunţă vacanţa şi numărul următor va apărea abia în 31 august, de Ziua Limbii Române. Dintre titluri, îmi
sar în ochi “Şedinţa şcolii româneşti din Cipru”, articol din care spicuiesc:
“...S-a stabilit ca anul şcolar 2013-2014 să înceapă pe 14 septembrie
2013.Perioada vacanţei de Crăciun va fi 22 decembrie 2013-10 ianuarie 2014. Vacanţa de Paşte 13-25 aprilie, iar
vacanţa de vară va începe pe 15 iunie 2014. In ceea ce priveşte programa analitică,
s-a stabilit că ABECEDARUL va fi predat pe parcursul unui an şi jumătate pentru
aprofundarea cunoştinţelor şi asigurarea unei baze solide la învăţarea limbii
române. Durata Şcolii
Româneşti se prelungeşte cu încă un an. Astfel, în funcţie de cereri, se va
crea clasa a cincea, an în care elevii îşi vor aprofunda cunoştinţele de limba
română, îmbogăţindu-le cu mai multe ore de istorie şi geografie a României. Manualele de curs vor fi cele
editate de Editura Aramis, autori: Tudor Piţilă şi Cleopatra Mihăilescu...”
Subiectul principal al discuţiei l-a
constituit implinirea a 10 ani de la înfiinţarea Şcolii Româneşti din
Cipru-prima şcoală românească a diasporei române. La pagina 13, un alt articol incitant, continuarea
unui serial: “Exilul românesc la mijloc de secol XX”. Mai există o pagină
sportivă (nesemnată şi neactualizată), câteva de publicitate şi una literară,
în care se publică poeziile unei românce din Paphos.
Plaja centrală, celebra Finikoudes,
este superbă, ascunsă în spatele unor palmieri. Are, însă, aceeaşi problemă, lipseşte
nisipul. Acesta e
prezent doar în zona terenurilor de beach-volei.
Larnaca
dă impresia, prin labirintul de străzi în care îşi pierde trecătorii neavizaţi,
unei metropole. In realitate,
e un oraş cu o populaţie de 72 000 de locuitori (statistica din 2010). Când,
după 7 zile, am urcat în singurul autobuz care face legătura cu aeroportul,
pentru întoarcerea în ţară, prin geamul maşinii am zărit ceva uimitor: conturul
lacului sărat din Larnaca, complet secat în perioada verii. In locul apei, care
apare doar 3 luni pe an, în timpul iernii, observ o pată mare, albă, de parcă
cineva ar fi împrăştiat acolo tot varul din lume. Din decembrie până către
martie, locul se umple însă de mii de păsări migratoare, dintre care cele mai
atrăgătoare rămân flamingii, prin culoarea roz a penelor ce le-a adus titlul de
cele mai frumoase vieţuitoare ale văzduhului...Si asta, reţineţi, se întâmplă,
în fiecare an în miezul iernii de la noi! Fără să vreau, îmi reamintesc
discuţia purtată cu Maria, una dintre fetele de la recepţie, pe care am întrebat-o,
într-o dimineaţă, dacă a văzut vreodată zăpada...Mi-a răspuns zâmbind, convinsă
de adevărul cuvintelor că nu, dar şi-o aminteşte, din
povestirile mamei născute la Moscova...Da, zilele petrecute in Larnaca, la
aproape 40 de grade celsius, m-au făcut
să înţeleg de ce iarna e cel mai urât anotimp şi cea mai frumoasă poveste...”Mi-am
amintit de zăpadă”, ca să mă exprim plastic cu titlul unei culegeri de
povestiri publicată de Sorin Titel în 1973...
Leonard POPA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu