Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

miercuri, 6 februarie 2013

Interviu cu fostul mare antrenor de handbal băcăuan Alexandru MENGONI


„…Nu sunt eu omul care să se afişeze pe la uşile cluburilor, să creadă alţii că vreau să le iau locul!”

*Interviu cu fostul mare antrenor băcăuan de handbal Alexandru MENGONI

…Era mai talentat decât Gaţu, cu care juca pe acelaşi post, dar a luat trenul de la Bucureşti şi a adus handbalul în 11 pe malurile Bistriţei…A făcut parte din una dintre cele mai bune echipe ale provinciei handbalistice a anilor 60, Dinamo Bacău…A fost antrenorul pe care Eugen Bartha l-a lăsat în locul său  să ducă gloria Ştiinţei mai departe…A creat 7-le care avea să câştige Cupa Cupelor în 1989, cel mai important trofeu sportiv al Bacăului, la jocurile colective…Autorităţile de atunci au încercat să prezinte o altă realitate, n-au reuşit nici ele până la capăt…Are har, ambiţie, amintiri  şi experienţă cât toţi antrenorii oraşului la un loc…Dacă i s-ar da o echipă pe mână, în doi-trei ani, s-ar bate la titlu…Din păcate, de tot atâţia ani, n-a mai călcat în nicio sală de sport din România, nu l-a mai căutat nimeni…Ignoranţa celor care nu-şi cunosc  şi nu-şi respectă trecutul l-a înfrânt…Sper că nu l-a şi învins.. Numele lui: Alexandru MENGONI!
Leonard POPA

-1962…Până în acel an, handbalul băcăuan înregistrase un singur succes notabil. În 1950, o echipă feminină de handbal în 11, foarte puţin cunoscută astăzi, Locomotiva Bacău, a ocupat locul 4 în ierarhia naţională.  Dumneavoastră aţi luat trenul şi aţi venit cu totul aici.  Puţini ştiu acest episod. Detaliaţi-l vă rog…
-În anul acela, Lascăr Pană făcuse o echipă de handbal la Bacău. Încă se mai juca în 11, dar România era campioană mondială, şi la băieţi şi la fete. In perioada 1956-1964, handbalul românesc a dominat lumea. A trecut foarte uşor de la handbalul în 11, la cel în 7. Nu putea nimeni să i se împotrivească. Eu eram sergent-major şi jucam la Dinamo. Făceam, însă, parte şi din lotul naţional de tineret. Pe postul de conducător de joc, mulţi mă vedeau mai talentat decât Gaţu. Eram mereu adversari cu echipa lui şi îi învingeam fără probleme. Când am plecat la Bacău, Mozer, celebrul handbalist, coleg  la Dinamo, n-a vrut să mă lase. Am ajuns, însă, aici.
-Despre Mozer s-a spus că ar fi fost cel mai talentat handbalist român, mai talentat decât Gruia. Cum era ca om?  Generaţia mea l-a prins foarte puţin. Mi-l amintesc de la Campionatul Mondial din 1967, când stătea stânjenit pe banca de rezerve…Deşi am  luat bronzul atunci, nu s-a bucurat nimeni. Mersesem în Suedia în postura de campioni mondiali, titlu obţinut în 1964. Competiţia se disputa din 3 în 3 ani…
-Mozer, pe lângă faptul că era un handbalist extraordinar, era şi un mare hâtru. Făcea o grămadă de glume. Prin 1960, am inaugurat un teren în aer liber la Călăraşi şi am jucat lotul de tineret, din care făceam şi eu parte, cu lotul naţional de seniori. Ei aveau porţii duble la masă, noi mai puţin, dar pe teren, eu le-am dat o grămadă de goluri. Noaptea, în dormitor, după ce am adormit extenuat, Mozer mi-a pus gheaţă în pernă…M-am trezit strănutând, dar acela a fost ca un botez…Hans Mozer juca inter şi a fost campion mondial cu echipa în 1961 şi 1964. La ediţia din 1964, desfăşurată în Cehoslovacia, a fost golgeterul turneului cu 32 de goluri.  Practic, lui i se datorează acel titlu mondial.
-Aţi venit, aşadar, la Bacău…Ce echipă avea Dinamo atunci, vă mai amintiţi?
-Era o echipă care, în ciuda schimbărilor repetate, cu handbalişti care veneau şi plecau peste noapte, rămânea mereu în primele locuri, după Steaua, Dinamo Bucureşti şi Timişoara. La Bacău, erau mulţi tineri, Anca, Negovan, Isaur, Betendorf…Majoritatea provenea  de prin Banat, unde erau mulţi etnici germani. Aceştia au introdus handbalul România. Când am câştigat primele titluri mondiale la fete şi la băieţi, Federaţia germană şi-a trimis oamenii la Bucureşti, să vadă care e secretul performanţei. Când au văzut că avem o singură sală omologată, Floreasca, s-au ruşinat. Ei cu infrastructura sportivă, noi cu talentul nativ. Nu ne puteau face faţă. Ne năşteam cu handbalul în sânge…
-Da, cred că aveţi perfectă dreptate, dacă e să citim loturile naţionale de atunci, la fete şi la băieţi, ai impresia că sunt selecţionate germane: Tellman, Redel, Kunst, Hnat, Irene Ghunter, Maria Scheip, Mora Windt, Magda Haberpursch…La Bacău, se consolida, însă, handbalul masculin. Fetele încă nu începuseră marea performanţă. În 1967, se întâmplă însă ceva important în oraş. Formaţia de fotbal Dinamo Bacău reintră în circuitul primei divizii, graţie unui lot de excepţie, dominat de Emerich Dembrovschi, handbaliştii de la Dinamo Bacău ocupă locul 3, în clasamentul primei divizii, cu Papp, golgeterul competiţiei- marcator a nu mai puţin de 100 de goluri-, iar fetele de la Textila Buhuşi promovează în Divizia A.  A fost 1967 anul de graţie al sportului băcăuan?
-Se poate spune şi aşa…La Bacău, toate sporturile  luaseră un avânt puternic. Începeam să contăm tot mai mult în competiţiile naţionale. In 1966-1967, Steaua era pe val. Incă mai jucau Otto Tellman (a murit la începutul anului în curs, în Germania, ţara sa natală, unde se retrăsese după pensionare-n.n.), Bulgaru, apăruse Gruia…Pe stadionul din Parc, unde ne disputam partidele de acasă, a fost un meci de senzaţie. In min. 16, bucureştenii conduceau cu 3-1. Scorul nu trebuie să surprindă. Pe vremea aceea, se penaliza  foarte greu jocul pasiv. Dacă aveai abilitatea să plimbi mingea, puteai sta şi 10 minute în atac. Ei bine, din momentul acela, Steaua n-a mai înscris nici  măcar o dată. Am câştigat meciul cu 6-3! De ciudă şi ruşine, steliştii în frunte cu antrenorul Kunst-Ghermănescu au tăiat-o la gară imediat după meci, prin spatele stadionului, să nu dea ochii cu spectatorii, care veniseră  la meci să-i vadă la lucru şi pe campionii mondiali din 1964…In anul următor, Steaua avea să cucerească Cupa Campionilor, după ce a învins pe teren neutru, în Germania, reprezentanta Cehoslovaciei, Dukla Praga (13-11, la Frankfurt pe Main…Formaţia bucureşteană era antrenată de Octavian Niţescu, cel care, în scurt timp, avea să sufere un infarct fatal, în timpul unui antrenament cu echipa pe Stadionul Tineretului, unul dintre primele decese întâmplate pe un stadion din România-n.red).  Şi cu Dinamo ne-am vândut scump pielea, la Bucureşti. Am jucat pe Velodrom şi, la 6-6, Horobăţ a înscris golul 7 pentru noi, în ultimul minut. Toţi dinamoviştii au sărit pe arbitru să anuleze golul, a fost un scandal enorm. Până la urmă, s-a modificat foaia de arbitraj, la vestiar, după meci, şi rezultatul a apărut 6-6. A fost partida  portarului nostru Puiu Ioil, care a apărat senzaţional, şi al lui Horobăţ, autorul a 5 goluri din 7!
-Ce mai ştiţi de cei doi? Pe primul l-am cunoscut şi eu, era băcăuan, locuia în spatele Pieţii Centrale…Soacra lui deţinuse Cinematograful Flamura Roşie, în centrul oraşului.
-Nu am mai ţinut legătura, am auzit că, la un moment dat, a plecat în Israel.  Horobaţ a murit în mizerie, la Iaşi, uitat de toată lumea, deşi a fost un talent uriaş. Şi acum îmi amintesc ziua în care a venit la Bacău, să se legitimeze la noi. Când a intrat la Abator, unde luam masa împreună cu fotbaliştii, purta bască pe cap şi ne-a întrebat direct: „Mă, care sunteţi handbalişti? Vreau să joc la voi!”…Spre surprinderea noastră, care începuserăm să râdem, Lascăr Pană i-a spus imediat „Hai, vino!”. Îl ştia de pe la Iaşi, unde jucase la un liceu de construcţii. Ce jucător! Avea palmele ca o lopată. Arunca la poartă, de-i sărea braţul din încheietură. Pe atunci, nu erau medicii şi tratamentele de azi. Acum, la cea mai mică accidentare, te şi duci la operaţie în străinătate. Uite-o pe Cristina Neagu de la Oltchim…Pe Horobaţ îl învăţase unul cum să-şi pună umărul la loc şi, după meci, în vestiar, se „opera” singur, fără să crâcnească. L-am văzut de nenumărate ori făcându-şi operaţia asta…
-Aţi fost coleg de echipă şi cu alţii, astăzi, antrenori cunoscuţi…Cu Milovan, de exemplu, şi pe dânsul l-am avut invitat în paginile „Sportului Băcăuan”…
-Milovan era un inter de excepţie. Avea însă o mare pasiune, porumbeii. Dacă îl scăpam în târg, uita de meci. Stătea ore întregi şi îi admira acolo. Şi el era bănăţean, s-a retras acasă, după un timp, devenind un antrenor cunoscut.
-Cum erau antrenamentele cu Lascăr Pană? Era o persoană inflexibilă, cum se spunea?
-Lascăr Pană impunea nişte antrenamente empirice. Ne obliga să alergăm câte 20 de kilometri, de la teren până la Letea şi înapoi. Căuta să-l imite în toate pe Oprea Vlase. Odată ne-am revoltat, am adus paturile de dormit, mulţi dintre noi fiind militari în termen sau în Miliţie stăteam în unităţile Ministerului de Interne- şi le-am aliniat pe teren, ca într-un dormitor. A ieşit scandal, ne-au băgat la arest şi ne-au interogat la Securitate. Lascăr Pană avea pe cineva la Ambasada Greciei şi era  susţinut politic. Întotdeauna i se dădea dreptate.
-În 1968, v-aţi retras…
-Da, terminasem Facultatea şi visul meu era să devin antrenor. In 1969 eram, deja, la CSS Bacău. Antrenam o echipă de junioare, din care cea mai talentată era Diana Lupescu, viitoarea mare actriţă. Juca extremă dreapta, un adevărat lider de echipă. Din păcate, în clasa a 12-a s-a îmbolnăvit şi a fost nevoită să renunţe la handbal. Ar fi ajuns, însă, o sportivă excelentă.
-Aţi tot continuat la CSS Bacău, până aţi ajuns secundul lui Eugen Bartha, la Ştiinţa...
-Prin 1975, directorul Baciu de la DJATM se mută de la Buhuşi la Bacău şi îşi doreşte să facă o echipă mare de fete aici. Îl aduce cu el şi  pe Eugen Bartha, antrenorul pe care îl luase de la Petroşani şi care ocupase cu Textila locul III, în prima divizie (1973-1974). Cu ceea ce se adusese de la Buhuşi şi cu ceea ce aveam eu la CSS Bacău, am creat   o echipă care, în ediţia 1978-1979, a adus titlul naţional la Bacău. Din prima formaţie-campioană a Ştiinţei, le amintesc pe portarul Ioana Beligan-Vasîlca, pe Viki Amarandei-golgetera campionatului, Riţa Florea, Cati Marian, Lili Văcaru-actuala doamnă Tadici, descoperită de mine la o şcoală de pe Câmpul Poştei. Imi amintesc că, în sezonul acela,  pe 2, a venit Constructorul Baia Mare, antrenată de Pilică Popescu, cel care avea să pună  bazele Oltchimului (pe atunci, Chimistul-n.n.), cu jucătoare transferate de la Bacău. În 1979-1980, repetăm isprava, dar în anul următor, Braşovul lui Remus Drăgănescu trece în faţa noastră, iar eu revin la CSS Bacău. In 1985, Bartha se mută la Tg.Mureş şi preiau Ştiinţa alături de Costel Petrea, doi ani, în care recucerim titlul. Urmează, apoi, o altă plecare şi încă o revenire, la începutul lui 1988. Nu stau decât trei luni, întrucât la o deplasare în străinătate, am un conflict cu vedeta echipei de atunci, Mariana Oacă-Tîrcă (actuala antrenoare a formaţiei braşovene-n.n.) şi, la întoarcerea la Bacău, sunt demis, considerându-se că e mai bine să fie sacrificat antrenorul. Imi ia locul Mihai Pintea, care va câştiga, cu aceeaşi echipă, fără să schimbe nimic, Cupa Cupelor…
-Reveniţi, totuşi, pe banca tehnică a studentelor în 1990, după Revoluţie…
-Da, când ne clasăm pe locul 2, apoi, în anul următor cucerim titlul, ultimul din palmaresul clubului, alături de Eugen Cucu (1991-1992, n.n.).
-Urmează celelalte echipe din cariera dvs…, IMU Bacău,Vâlcea, Săvineşti, Buzău,  dar la Ştiinţa nu v-aţi mai întors. În 96-97, aţi pus umărul la câştigarea titlului  şi Cupei cu Oltchim, în 2000-2001-locul al treilea în campionat cu Fibrex…Cele mai frumoase momente cred că au rămas totuşi partidele din Cupele Europene, jucate cu Ştiinţa în anii 80…
-Sunt jocuri care nu se uită. De pildă, duelurile cu sârboaicele de la Radnicki Beograd, la care evolua şi Svetlana Kitic, considerată cea mai bună jucătoare din lume la vremea respectivă….Îmi amintesc că, după meciul de la Bacău, la protocolul organizat la Restaurantul Decebal, s-a organizat şi un concurs de dans, un kazaciok, la care au participat Moriko Torok de la noi şi Svetlana Kitic de la ele…A câştigat  sârboaica, deşi nici Moriko a noastră nu s-a lăsat mai prejos. Apoi, finala de Cupa Campionilor din 1986, cu Spartak Kiev. Se întâmplase după accidentul nuclear de la Cernobîl (26 aprilie-n.n.). Când am jucat meciul retur de acolo, nu cunoşteam proporţiile dezastrului, întrucât în ţară nu se făcuse prea multă vâlvă. Probabil, autorităţilor le era teamă ca nu cumva să nu facem deplasarea. Se considera că o echipă aşa mare ca Ştiinţa nu trebuie să se teamă de o…explozie nucleară!
-Aţi pomenit de Moriko Torok…Vă pun o întrebare dificilă. Cine a fost, în opinia dvs., cea mai valoroasă handbalistă română din istorie? Ea –aşa cum au afirmat mulţi- sau Mariana Tîrcă? Amândouă au jucat la Bacău…
-Moriko era genul de jucătoare care, până nu înscria 15 goluri, nu se liniştea. Era în stare să sară la gâtul arbitrilor să prelungească meciul, numai  ca să-şi facă ea norma…Cred, totuşi, că Mariana Tîrcă a fost peste tot ce a evoluat vreodată în campionatul României…
-Care ar fi formaţia  de vis pe care aţi antrenat-o în toată această perioadă?
-Aceea cu Ioana Vasîlca, Filofteia Daniloff, Mariana Târcă, Lidia Drăgănescu, Lenuş Ciubotaru, Adriana Popa, Laura Lunca, Marilena Petrea, Eva Darvaş…Primeam greu gol şi aveam atacul  orientat  pe diagonală. Atacam mereu oblic, punându-ne adversarele în dificultate. Toate jucătoarele stăpâneau perfect tehnica de aruncare la poartă, toate se apărau exemplar.
-Avansaţi o soluţie pentru ca echipa de handbal feminin a oraşului să revină în prim-planul competiţional…Ce aţi întreprinde imediat, dacă aţi fi antrenorul echipei?
-Aş lua-o de la capăt. Aş căuta tot ce e mai bun şi de perspectivă pe o rază de 100-200 km în jurul Bacăului şi aş face o nouă echipă. Şi acum sunt convins că handbalul se pliază foarte bine pe ceea ce pot face fetele din Moldova. Ele nu evită lupta directă cu adversarul, sunt mai bărbătoase din fire.
-Nu v-a  căutat nimeni să vă propună aşa ceva?
-Nu şi nu sunt eu omul care să se afişeze pe la uşile cluburilor, să creadă alţii că vreau să le iau locul. Nu m-a căutat nimeni nici când s-au aniversat 40 de ani de la înfiinţarea clubului. Am citit în ziare că s-a organizat aşa ceva.
-Dar nu v-a mai văzut nimeni, nici măcar  la sală…
-Nu, pentru că de vreo 4 ani de zile, n-am mai călcat în nicio sală de sport din România. Experienţa de la Buzău, unde am fost ultima dată, a pus capac la toate. O jucătoare care a fost şi pe la Bacău, jumătate de an, suficient timp ca echipa să retrogradeze şi apoi să se desfiinţeze, a făcut tot posibilul să plec de la echipă. Nu-i convenea să se antreneze, iar formaţia să aibă nişte obiective clare. S-a tot plâns şefilor că antrenamentele sunt prea istovitoare, până ce aceştia i-au dat dreptate. N-a durat mult şi echipa a alunecat pe tobogan. Aşa se face antrenorat în România!
-

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu