Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

joi, 10 ianuarie 2013

interviu Lidia BUTNARASU (fosta mare handbalista a Stiintei Bacau)



“Nu vreau să-mi aduc aminte cum au reuşit interesele să distrugă o  aşa echipă mare!”

*Interviu cu Lidia BUTNĂRAŞU-LIVADARU, fosta mare handbalistă a Ştiinţei Bacău


   Lidia Butnăraşu (n.24 octombrie 1967) a păşit în lumea marei performanţe sportive, răsărind ca un crin dintre ciulinii Giosenilor, poate, şi pentru a-i contrazice pe cei care susţineau că legendara echipă a Ştiinţei Bacău din anii ‘80 s-a bazat pe jucătoare importate prin abilitatea lui Grigore Olteanu (preşedintele de atunci al clubului) ori  şarmul şi priceperea antrenorului Eugen Bartha. Lidia a fost cel mai important inter creat, nu doar şlefuit, la Bacău! Ea nu a venit singură de la Gioseni, ci urmată, de-a lungul timpului, de alte două nume de rezonanţă ale formaţiei studenţeşti, sora sa, Lucica, şi buna ei prietenă Eugenia Jitaru. Toate trei au avut parte de girul şi ochiul de geniu al regretatului profesor Marcel Păunică, cel care le-a avut eleve, într-o şcoală care nu avea nici măcar un teren de sport! In perioada de graţie a Ştiinţei, Lidia Butnăraşu a fost una dintre principalele guri de foc ale Bacăului, secondând-o cu brio pe Mariana Oacă-Târcă, în partidele din cupele europene ale anilor 80, ori punându-şi semnătura pe trofeul adjudecat de băcăuance  în Cupa Cupelor 1989, după o dublă manşă de vis cu formaţia sovietică Kuban Krasnodar (22-19 şi 22-22). Astăzi, Lidia BUTNĂRAŞU-LIVADARU este o persoană respectată în San Sebastian (Spania), oraşul său de reşedinţă, imaginea ei glorioasă rămânând, însă, acasă, la Bacău, ca un port-drapel al Ştiinţei de odinioară.
Leonard POPA

-Doamnă Lidia Butnăraşu, aţi nimerit direct în linia întâi…La mijlocul anilor `80, Ştiinţa Bacău era-deja- o mare echipă. Se adunaseră vreo 5 titluri naţionale, dar preşedintele Grigore Olteanu şi antrenorul Eugen Bartha îşi doreau mereu mai mult. Ţinând cont că, la vremea respectivă, ţările nordice şi Vestul nu contau decât pe Republica Democrată Germană, putem spune că, în partea asta a Europei, şi aici la Bacău (!), se vedea cel mai bun handbal feminin din lume! Veneau sârboaicele, cu Svetlana Kitic, sovieticele cu Turcina-astăzi, un respectabil preşedinte de club, la Kiev…Dar eu vă întreb, aşa cum o fac cu toată lumea, cum au fost începuturile? Cine v-a adus la handbal?
-Eram elevă, la Gioseni, şcoala nu avea teren de sport, dar avea un profesor tânăr, entuziast, care urma să ajungă un nume important pentru handbalul masculin băcăuan. E vorba de regretatul Marcel Păunică. Nu jucase handbal de mare performanţă, mai mult fotbal, la o echipă de prin judeţ, dar la şcoală îşi făcea treaba conştiincios. Practic, el m-a descoperit…
-Aţi urmat parcursul obişnuit în vremea aceea, fiind legitimată la CSŞ...Cine vă era antrenor? Manoliu? Dacă nu era el, sigur, era Cucu…Cu băieţii, se ocupau Sergiu Popovici, Dumnezeu să-l ierte, şi Gheorghe…Nu se mai pomeneşte  nimic, astăzi, de nici unul…
-Când am fost legitimată la CSŞ Bacău,  în 1982, la recomandarea lui Marcel Păunică, antrenor era prof. Eugen Cucu. Într-adevăr, la CSŞ Bacău, lucrurile erau tratate foarte serios. Asta s-a văzut mai târziu, când eficienţa muncii de acolo avea să se regăsească în rezultatele echipelor de senioare. Să nu uităm că, la vremea respectivă, la Bacău, exista şi un campionat judeţean puternic, unde ajungeau mai toate fetele crescute la CSŞ…
-A urmat trecerea la echipa de senioare, la Ştiinţa...Care era atmosfera la echipă? Mai plecaseră dintre marile valori, Moriko Torok-cea mai valoroasă handbalistă română din toate timpurile, Eva Gal, Doina Copocz…, dar veneau mereu altele şi altele, iar  titlul nu era în pericol. Rămânea la Bacău, surpriza era când mai pierdeam câte un meci prin deplasare… De obicei, îl pierdeam ca să le luăm adversarelor  jucătoarele cele mai bune în sezonul următor!
- In 1985, am terminat junioratul devenind  campioană naţională cu echipa de junioare I. Trecerea la echipa mare a fost destul de dicilă, mai ales că în formaţia Ştiinţei  erau adunate cam toate valorile handbalului românesc, Ioana Vasâlca, Laurica Lunca, Filofteia Danilof, Mariana Oacă, Eva Darvaş, Georgeta Cervenciuc…Antrenorul Eugen Bartha dădea, însă, şi o şansă tinerelor. Îmi amintesc că, în anul acela, echipa juca în Cupa Campionilor (actuala Ligă a Campionilor-n.n.), fiind eliminată în sferturile de finală,  numai datorită unui singur gol, primit în ultimul minut de joc, la Belgrad, cu Radnicki, echipa Svetlanei Kitic, considerată atunci cea mai valoroasă handbalistă a lumii (22-19 la Bacău  şi 22-26 în deplasare-n.n.). Atmosfera era, însă, bună. În anul următor, deşi Eugen Bartha s-a întors acasă, la Tg.Mureş, Ştiinţa a câştigat Cupa şi campionatul. Ba mai mult, sub comanda noilor antrenori, Alexandru Mengoni şi Costel Petrea, am ajuns în finala Cupei Campionilor, după ce am eliminat pe Polisens Stockholm (34-18 şi 21-18), Iskra Partizanske (29-22 şi 17-23) şi Buducnost Titograd (30-23 şi 31-30). În ultimul meci, am întâlnit marea  echipă a Uniunii Sovietice, Spartak Kiev, poate, cea mai bună formaţie de club a tuturor timpurilor, şi, fireşte, am pierdut, după un meci foarte strâns, la Bacău (22-23 şi 23-29). Cu sovieticele, aveam să ne întâlnim, din nou, în semifinalele aceleiaşi  competiţii, anul următor, când am fost eliminate, tot după două jocuri echilibrate (17-20 şi 24-28). Apoi, pentru al treilea an consecutiv, în ediţia 1987-1988, cu antrenorul Alex.Eftene pe bancă, ne-am întâlnit încă o dată şi, din nou, am ratat promovarea (24-26 şi 23-27). Insă, la Cerkasîi, unde am jucat meciul din deplasare, noi am condus în permanenţă, chiar şi la 4 goluri diferenţă, până prin minutul 50 al partidei, când arbitrii au reuşit să întoarcă definitiv scorul în favoarea echipei antrenate de Igor Turcin. Îmi amintesc că, în meciul respectiv, am marcat 4 goluri, fiind a doua golgeteră a Ştiinţei, după Mariana Oacă-Târcă…
-În sezonul următor, 1988-1989, n-am mai luat campionatul…Invincibilitatea Ştiinţei căpătase o breşă. Am câştigat, însă, ceva mult mai preţios, Cupa Cupelor! Aţi fost în teren…
-Da, sunt amintiri de neuitat. Antrenori deveniseră Mihai Pintea şi Costel Petrea. Am ajuns în finală,  eliminând pe rând, formaţiile din Turcia, Republica Democrată Germană, Ungaria şi Bulgaria, cam tot Estul european. În finală, am jucat-inevitabil- cu o formaţie din fosta Uniune Sovietică, Kuban Krasnodar. Am câştigat la Bacău cu 22-19 şi am făcut 22-22 acolo. Ne-am întors acasă cu trofeul, iar în oraş a fost sărbătoare!
-Mai ţineţi minte echipa de atunci? Cine mai era în lot?
-Cum să nu?! Ioana Vasîlca, Eugenia Jitaru, Marlena Petrea, Eva Darvaş, Adriana Popa, Filofteia Danilof, Georgeta Cervenciuc, Gabriela Antoneanu (Manea), Elena Ciubotaru, Emilia Luca, Laurica Lupuşor-Lunca, Angela Brânduşoiu, Marinela Petrea…
-Cu cine mai ţineţi legătura astăzi?
- Cu fostele mele colege m-am reîntâlnit pe Facebook, cu Mori (Maria Torok-Duca), Edit (Torok-Matei), cu Eva (Darvaş-Covrig)... Cel mai mult ţin legătura, însă, cu prietena mea, fostul portar la Ştiinţei Bacău, Angela Şuştac Brânduşoiu…
-Aţi avut la echipa Bacăului mai mulţi tehnicieni care, în vremea aceea, se creşteau unii pe alţii, ca într-o familie cu mai mulţi copii…Cum era Eugen Bartha, ca antrenor?  Altul mai important, care să fi realizat atâtea pentru handbalul băcăuan şi într-un interval atâta de lung, nu am mai avut. Treaba făcută de el la Bacău o compar mereu cu aceea făcută de  Titi Teaşcă şi Costică Rădulescu, creatorii lui Dinamo, echipa de legendă a fotbalului local. Nici despre el nu se mai spune mare lucru, deşi, la un moment dat, Sala Sporturilor îi purta numele…Nu ştiu a cui a fost ideea să se renunţe la denumirea aceasta, dar a fost o idee proastă, a unuia care, sigur, nu i-a  cunoscut  activitatea..Ca şi cu stadionul. Multă vreme a purtat fel de fel de nume, nesemnificative pentru sport, dar nu s-a gândit nimeni să-l denumească Emerich Dembrovschi, geniul nostru fotbalistic, ca să nu i-l  mai schimbe nimeni, niciodată…
- Eugen Bartha, ca antrenor şi persoană, a fost foarte important pentru mine. Dumnealui a venit acasă la părinţii mei şi i-a convins să mă lase să fac handbal de mare performanţă. Aşa a  procedat în cazul multor  jucătoare, avea o putere de convingere uluitoare.
-Dar Grigore Olteanu? Cum de reuşea să aducă la Ştiinţa atâtea jucătoare de valoare? La Revoluţie, deşi la Bacău nu s-a aruncat nici măcar cu o piatră, unii din interiorul clubului l-au dat jos, spunând că e comunist. Aşa era moda atunci. Vroiai să scapi de unul, strigai pe stradă după el “Bă, comunistule!”…Cât de OK a fost treaba asta, s-a văzut la vreo doi ani după aceea, când echipa a dispărut în anonimat.
-Domnul Grigore Olteanu a însemnat foarte mult pentru Bacău, mai ales pentru handbal. Era unicat…
-Ce a urmat după plecarea de la Bacău? Se ştie că aţi urmat fluxul deschis de alte foste jucătoare ale Ştiinţei către noul pol al handbalului feminin românesc, Chimistul (devenit, ulterior, Oltchim-n.n.)…Dar după aceea? La un moment dat, reapăruseţi în lotul Bacăului, apoi pe la Piatra…
- In 1992 am plecat la Rm. Vâlcea, unde am jucat până în 1994. Rezultatele sunt cunoscute: cupe europene, campionat şi cupă. Imi doream să fiu mămică şi în 1995 ianuarie, s-a născut Lucian Alexandru. În luna august, am plecat în Germania la Borussia, Dortmund, unde am jucat până în 1998. Satisfacţii sportive? Cupa Germaniei în 1997, jocuri în cupele europene, iar  in campionat, mereu în primele pozitii. In 1998, m-am întors în România şi am jucat la Piatra Neamţ. In 1999 am plecat în Italia, la Siracusa, cu care am ieşit campioană a  Italiei în 2000. Ca orice sportiv, îmi doream să particip la Jocurile Olimpice, mai ales că eram la sfârşit de carieră sportivă. Dumnezeu m-a ajutat şi am reuşit să particip cu naţionala  la Jocurile Olimpice de la Sydney (2000). In 2001 am jucat, din nou, la Piatra Neamţ, unde era antrenor profesorul Alexandru Mengoni, de care mă legau începuturile carierei. M-am accidentat la genunchi, am fost operată, dar am ales să devin a doua oară mămică, de data aceasta a unei fetiţe pe nume Iasmina Sorina. In 2002 am plecat în Spania, cu soţul meu, Sorin Livadaru, şi copiii, ţară unde locuim şi în ziua de azi.
-Ce mai reprezintă handbalul pentru dvs.? Copiii ce fac? V-au urmat exemplul sportiv?
-Am iubit şi iubesc handbalul, nu pot sta deoparte. Antrenez la diferite şcoli din San Sebastian. Copiii mei au făcut mai multe sporturi, dar nu aşa de intens ca mine. Fac sport la un nivel mai mic, însă şi asta este foarte important pentru sănătatea lor.
-Aveţi o soră, Lucia...Şi dânsa a jucat la Ştiinţa. Ce face în prezent?
-Lucia este în Italia . Dansa a fost formata la Bacau, dar a jucat mai mult la Valcea...
-In încheiere, o întrebare care ascunde suficientă revoltă şi amărăciune…Cum de a fost posibil, dnă.Lidia Butnăraşu, să dispară o echipă atât de mare precum Ştiinţa deceniilor 7 şi 8? Cine a fost de vină? Sistemul creat în 89 sau nimicnicia unora din  birourile clubului?
- Nici nu vreau să-mi mai amintesc, dle Popa. Nu vreau să-mi aduc aminte cum au reuşit interesele să distrugă o  aşa echipă mare! Unii dintre vinovaţi trăiesc, alţii s-au dus, Dumnezeu să-i ierte şi pe ei…Sunt multe de vorbit. Poate, când ne vom vedea la Bacău… Ok?



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu