*Interviu cu Ana Maria ECATERINESCU, antrenoare-jucătoare la Latsia Nicosia, echipa campioană a Ciprului (fostă jucătoare la Oltchim Rm.Vâlcea şi SCM Craiova)

“Handbalul de acasă e ca un vis pe care  nu mi l-am îndeplinit…”

*Interviu cu Ana Maria ECATERINESCU, antrenoare-jucătoare la Latsia Nicosia, echipa campioană a Ciprului (fostă jucătoare la Oltchim Rm.Vâlcea şi SCM Craiova)

  

    Unul dintre numele diasporei sportive româneşti care atrage atenţia este cel al antrenoarei Ana Maria Ecaterinescu. Aflată de mai multe sezoane competiţionale în frumoasa Insulă a Afroditei, fosta jucătoare a Oltchimului şi a Craiovei colecţionează toate trofeele handbalului cipriot. Anul acesta, echipa pregătită de dânsa, Latsia Nicosia, a reuşit să-şi schimbe tricourile de campioane dobândite de-a lungul timpului, cu altele noi. O dovadă că priceperea şi pasiunea îţi pot aduce performanţa, indiferent de meridianul spre care te aruncă valurile vieţii.
Leonard POPA

-Pentru cei ce nu-şi mai amintesc, sunteţi născută în Rm.Vâlcea (17.08.1983), unde aţi şi jucat în primii ani. Cine v-a pus mingea în mână?

-Da, m-am născut la Rm Vâlcea. D-nul Berbecaru i-a sugerat tatălui meu să ne dea la handbal, pe mine şi pe sora mea, şi, aşa, la vârsta de 9 ani, am început să practic handbalul, un sport de care m-am îndrăgostit şi care mi-a adus multe satisfacţii. Am avut norocul de a o avea antrenoare pe dna. Maria Torok, o mare jucătoare, pe care o admiram şi care ne-a învăţat toate tainele acestui sport.  Datorită ei, am învăţat tot ce ştiu. Ulterior, a fost ca a doua mamă pentru mine. Am jucat toată perioada junioratului la Vâlcea. Am câştigat multe titluri şi medalii cu Oltchim. Am avut norocul să participăm şi la 2 turnee în străinătate, ceea ce ne-a făcut să căpătăm şi mai multa experienţă. Nu aş putea să nu-l menţionez şi pe dl Roşca, care m-a cooptat la junioare 1, eu fiind încă junioară 2. Dumnealui mi-a dat încredere şi mi-a arătat altă faţă a acestui sport (jucând centru, mi-a explicat limpede că nu trebuie să joc doar pentru colegele de echipă si că trebuie să o fac şi pentru mine). Pot spune că,  datorită dumnealui, am avut o perioadă foarte bună în cariera mea sportivă. Nu zic că totul a fost roz, deoarece am fost urmărită şi de multe ghinioane. La doar 17 ani, am avut prima operaţie de menisc, după care, în doar 2 ani, au urmat şi altele, pentru ligamente încrucişate…,  şi asta la amândouă picioarele. A fost o perioadă grea, din punct de vedere medical. În fiecare an, suportam câte o operaţie, având 6 în total, 3 la un picior şi 3 la celălalt.

-La 19 ani (2002), eraţi la Craiova… Câte sezoane aţi jucat acolo?

-La 19 ani, într-adevăr, am plecat la Craiova. Am un mic regret, deoarece puteam rămâne la echipa de senioare a Oltchimului, dar am vrut să urmez o facultate diferită, nu aceea de Sport, cum făceau toate handbalistele. În paranteză fie spus, am terminat Facultatea de Calculatoare-Tehnică de Calcul. Am jucat pentru Daewoo Craiova, unde antrenor era dl. Burcea, o perioadă destul de lungă, până în 2008. Dacă îmi aduc bine aminte, era o echipă cu care se dorea promovorea în Liga Naţională, dar obiectivul nu s-a concretizat. Apoi, în următorii ani, până în 2010, când am plecat din ţară, am jucat la SCM Craiova, echipa cu care am şi promovat în primul eşalon.

-Când a venit primul contract afară?

-Primul ofertă afară a venit în jur de 20 sau 21 de ani, din Franţa. Din păcate, exact atunci, m-am accidentat şi, iarăşi, a  trebuit să suport o operaţie, iar contractul nu s-a putut concretiza. Am mai avut o altă propunere, în 2008, chiar înainte de a merge la SCM Craiova, tot din Franţa, unde am şi fost la probe, dar cei de la Daewoo nu mi-au dat liber de contract, deşi după câteva luni s-au  desfiinţat, iar eu am semnat cu SCM…

-Cum aţi ajuns în Cipru? Din câte ştiu, au fost mai multe perioade “cipriote”.  Întreruperi şi reveniri… În 2012, aţi fost din nou în lotul Craiovei, la SCM…

-În Cipru, am ajuns, întrucât fostul meu soţ avea aici o fostă elevă, care juca, iar cei de la  echipă aveau nevoie de un centru şi un antrenor. El m-a convins să vin în Cipru, eu dorind să rămân la Craiova şi să joc în Ligă. Au fost 2 sezoane la Spe Strovolou, după care am vrut să revin acasă, la SCM. Din păcate, nu s-a putut şi am rămas în insulă. Dar, surpriză, SPE s-a desfiinţat şi atunci, împreună cu majoritatea colegelor, am mers la Aradippou, unde am jucat un an. În perioada aceea, a fost prima dată când am îndeplinit dublul rol de jucătoare-antrenoare, iar echipa s-a clasat pe locul 2 în campionat şi a jucat finala de Cupă.

-Ce însemna handbalul cipriot la vremea respectivă? Mai erau jucătoare de la noi?

-Când am ajuns eu aici, handbalul cipriot era la un nivel mai ridicat ca acum, având în vedere că existau şi bani, iar mai toate echipele aveau jucătoare străine. La SPE, de pildă, majoritatea eram românce, dar mai evoluau două poloneze, o sârboaică, o grecoaică şi o bulgăroaică. În campionat, mai jucau şi alte românce. Îmi aduc aminte de două surori de la Mediaş,  cu care jucasem la senioare, şi de alte două fete din Iaşi, care veniseră împreună cu antrenoarea. 

-Aţi jucat şi în Feroe?!

-Da, am jucat şi în Faroe, un an, datorită dlui. Ionel Gheorghe, care m-a contactat şi m-a dorit la echipa dânsului de acolo. Am trecut, deci, într-un campionat mai tare decât cel din Cipru, cam cu acelaşi număr de echipe, 5 sau 6, cu acelasi sistem competiţional, dar mult mai dur.  A fost un sezon bun pentru mine, dar vremea şi faptul că nu prea aveai ce face acolo m-au determinat să plec, deşi  se dorea rămânerea mea la echipă.

-Acum, care e sistemul handbalistic în Cipru? Am înţeles că, fiind puţine echipe, acestea joacă de mai multe ori între ele…

-Handbalul feminin din Cipru se desfăşoară numai la nivelul primei divizii, întrucât sunt doar 5 echipe în momentul acesta. Se joacă de câte 4 ori, fiecare cu fiecare, apoi, urmează meciurile de Cupă, stabilite prin tragere la sorţi. Joci cu echipa care pică de 2 ori, iar apoi cu câştigătoarea din celelalte 2 meciuri. Anul acesta, fiind numai 5 formaţii, s-ar putea ca una să meargă direct în finală. La începutul campionatului, se joacă Supercupa între cele 2 finaliste ale Cupei.

-Actualmente, sunteţi antrenoare-jucătoare la Latsia, campioana en-titre şi, foarte posibil, câştigătoarea şi în acest sezon. Cum a fost actualul campionat? Aţi avut emoţii că nu veţi putea repeta performanţa de anul trecut, tilul şi Supercupa?

-Ca şi în sezonul trecut, sunt antrenoare-jucătoare, la Latsia Nicosia. Anul acesta, a fost mai facil campionatul, pentru că la echipa noastră au venit jucătoare noi (jucătoare cu care mai jucasem, în anii anteriori, la Spe sau Arradipou), iar echipei cu care ne batem mereu în campionat i-a plecat jucătoarea-antrenoare, de care depindea foarte mult. După Supercupă, câştigată uşor, am ştiut că nu vom avea prea multe probleme anul acesta. Sperăm să câştigăm şi Cupa,  nu numai Supercupa şi campionatul, ca în sezonul trecut.

-Este handbalul feminin cipriot în progres? Am putut urmări jucând câteva handbaliste autohtone, cu potenţial. Mă gândesc la Alexandra Konstantinidou, la Vaso Ioannou din echipa dvs., dar şi la Eleni Zinonos şi Margarita Efthimiou, de la Aradippou, la Ellina Lito de la Atheniou…

-După părerea mea, handbalul de aici se degradează pe zi ce trece şi asta din cauza faptului că nu sunt sprijinite cluburile de către Federaţie. Este părerea mea, poate, împărtăşită de multă lume, dar nici nu s-a îndrăznit să se facă vreo schimbare. Când au fost alegerile, totul a fost dirijat politic. După cum vedeţi, Ciprul participă  doar cu naţionala masculină de seniori în competiţii. Numai anul trecut s-a făcut o naţională de fete născute în 97. În general, fetelor nu li se dă nicio şansă şi e greu să le atragi către handbal, când ele ştiu-sau li se spune- că nu au niciun viitor în performanţa sportivă.

-Mai sunt handbaliste române în campionatul cipriot?

-În momentul de faţă nu, în afară de mine şi Geanina Gradu, de la Aradippou.

-Care e statutul unei handbaliste în Cipru? Totul se practică doar la nivel de amatori?

-Da, fetele muncesc sau sunt studente şi fac antrenamente după orele de serviciu. Din păcate, asta face totul foarte dificil, deoarece, de multe ori, pot sau nu, să participe la antrenamente.

-Cum se acomodează o handbalistă din România la ceea ce îi oferă handbalul în Insula Afroditei? Proveniţi, totuşi, de la şcoala românească de handbal, unanim recunoscută în lume. Ce anume vă determină să rămâneţi optimistă în ceea ce desfăşuraţi- handbalistic vorbind- în Cipru?

-Cum m-am adaptat? A fost un pic mai greu, din cauza mentalităţii de aici. Eu aveam multe aşteptări de la mine şi mi-a fost greu să văd delăsare sau chestii din acestea cu serviciul la colegele de echipă. Hai să zicem că în primul an a fost cât de cât ok, întrucât eram mai multe românce, cu acceaşi mentalitate,  dar apoi… greu, întrucât nu poţi convinge jucătoarele autohtone să facă pregătirea pe care o făceam noi. Acum, m-am mai obişnuit, dar nu înseamnă că şi  pot accepta asta. Cel mai mult şi mai mult îmi pare rău că văd acelaşi lucru la copiii de aici, iar asta pleacă şi din mentalitatea de acasă. Nu prea mai sunt optimistă, în ceea ce priveşte handbalul din Cipru, dar iubesc atât de mult acest sport, încât îmi este greu să renunţ la el, chiar dacă este aşa cum este.

-Mai aveţi timp să aruncaţi câte o privire şi către handbalul de acasă? Cum se vede acesta de la 2000 de km?

-Handbalul de acasă e ca un vis pe care  nu mi l-am îndeplinit, adică de a rămâne în ţară şi  să joc. Întotdeauna mă uit la meciurile de acasă, ori de câte ori am ocazia, şi îmi pare rău să văd că echipa mea de suflet s-a destrămat. Sper, totuşi, ca Vâlcea, încet-încet, să construiască o echipă din ce în ce mai bună. E păcat că sunt aduse prea multe jucătoare străine la noi, când România a avut- şi are- o pepinieră handbalistică foarte bună. Din ce am văzut, avem multe jucătoare tinere şi talentate, de ce să nu li se dea credit şi să fie încurajate?

-Cum vă vedeţi viitorul profesional în acest moment?

-Probabil, voi mai juca un an-doi, pentru că mai pot.  Mă voi axa pe antrenorat, mai mult la nivel de junioare. Îmi face plăcere să împart cunoştinţele mele fetiţelor care vin la handbal şi vor să înveţe. Din păcate, vin tot mai puţine, pentru că nu avem cum să le motivăm.  Există, însă, şi fetiţe care iubesc acest sport, iar  eu pe acestea chiar le promovez la meciurile mai uşoare ale senioarelor, pentru a le motiva prin joc. Ca o concluzie, sper ca, în viitorul apropiat, să fie o schimbare şi  pentru handbalul feminin de aici...