“America este ceea ce vrei TU să faci din America să fie!”

“America este ceea ce vrei TU să faci din America să fie!”

*Interviu cu  prof.Adrian MUNTEANU (antrenor de fotbal, SUA)    

    

    Mereu simțim bucuria, când întâlnim români care reușesc să se afirme, din punct de vedere profesional, pe meleaguri străine...Unul dintre aceștia este profesorul Adrian MUNTEANU, ai cărui pași adolescentini au trecut și prin Bacău, acesta fiind absolventul Liceului de Fotbal (clasa regretatului Lucrețiu Avram). De câțiva ani buni, Adrian Munteanu antrenează echipe de fotbal universitare în îndepărtata și atât de selectiva Americă, devenind un nume despre care se vorbește tot mai des, cu respect și mândrie...O facem și noi, aici, în premieră, prin intermediul „Sportului băcăuan”.

Leonard POPA

-În urmă cu vreo 15 ani, erați elevul Liceului de Fotbal din Bacău...Ce vă mai amintiți din perioada respectivă?

-Am terminat Liceul Sportiv din Bacău în anul 1995, la grupa domnului antrenor Lucrețiu  Avram, într-o generație care a avut rezultate de excepție la nivel de juniori. Din acea generație făceau parte Zlati, Grăpinoiu, Ignătescu, Jaleru, Mihalache- jucători care la vremea respectivă erau selecționați în loturile naționale de juniori, sau cum erau numite atunci UEFA 95 și UEFA 96. Sunt multe amintiri care mă leagă de acea perioadă, însă, iubeam să merg în fiecare zi la antrenament. Încercam să absorb tot ce puteam de la antrenorul nostru, Lulu Avram, un om extrem de pasionat și priceput. De asemenea, nu lipseam de la nici in meci al echipei Selena Bacău. Fiind născut în Bârlad și locuind la internat, țin minte turneele de minifotbal care se jucau în incinta internatului și care erau extrem de competitive. O mulțime de aminitiri plăcute și, în același timp, lecții de viață care mă fac să mă gândesc mereu cu drag la acea perioadă.

-După absolvirea Liceului, ați plecat la Sibiu. Ați continuat să jucați fotbal acolo? De ce nu ați rămas la Bacău?

-Intenționam inițial să merg la Facultatea de Sport din Iași sau la Academia de Educație Fizică din București. Întâmplarea a făcut ca, răsfoind un număr al Evenimentului Zilei, să văd postate toate facultățile din țară, cu toate opțiunile. Facultatea Lucian Blaga din Sibiu avea Colegiu de Antrenori, secțiunea fotbal. Erau numai 10 locuri, știam că va fi extrem de dificil examenul, dar am avut ambiția să muncesc și să încerc să intru acolo. Am intrat al șaptelea pe listă iar, în timpul probelor practice de fotbal, mi s-a propus să joc la Univ. Mecanica Sibiu, formație care, pe vremea aceea, evolua în Divizia D, iar mai apoi a promovat în Divizia C. Am continuat să joc 3 ani acolo, în timpul studenției, echipa fiind  formată din studenți ai colegiului de sport plus alți jucători cu experiență, care trecuseră pe la Inter Sibiu, Șoimii IPAS și alte echipe.

-Cum ați ajuns în America? Cum v-ați acomodat acolo?

-După terminarea colegiului, am revenit în orașul natal, unde am jucat o perioadă scurtă la FEPA 74 Bârlad. Eram pregătit să fiu profesor de educație fizică, când am aflat de un program numit Camp America, care îți permitea să lucrezi, pe perioada verii, într-o tabără din State. Mi s-a părut interesant și am aplicat pentru poziția de antrenor de fotbal. Am fost acceptat, mi s-a oferit un contract și pe 16 Iunie 1999 am plecat. Am ajuns într-o tabără de 500 de copii din statul Maine, unde am lucrat 9 săptămâni. Acesta a fost primul meu contact cu America și totul era nou pentru mine. Nu am avut un plan pus la punct dinainte. Când contractul s-a terminat, am ajuns în New York, unde am cumpărat un ziar românesc și am căutat imediat ceva de muncă. Am ajuns în orașul Reading din statul Pennsylvania și întâmplarea a făcut să găsesc o comunitate de români. Printre altele, exista o înțelegere fermă între noi ca, în fiecare duminică, fie soare, vânt, ploaie ori  zăpadă, să ne adunăm în parc, să jucăm fotbal. Erau mai mulți români care, fie crescuseră aici, fie veniseră mai târziu din România si au jucat fotbal la nivel de juniori. Am făcut o echipă de fotbal de sală și ne-am înscris într-un campionat. Norocul meu a făcut ca managerul acelei săli să mă vadă jucând și să mă întrebe dacă aș fi interest să dau probe la o echipă profesionistă de aici. Am fost încântat de idee și, după problele de joc, mi s-a spus că sunt acceptat. Era în anul 2000 și, ținând cont de faptul că, după Campionatul Mondial din 1994, SUA a înființat o ligă profesionistă, mi-am spus că e o șansă pentru mine, deși fotbalul la nivel profesionist nu era încă foarte dezvoltat. În același timp, am început să antrenez și o grupă de copii Under 14, după care am antrenat timp de 2 ani și o echipă de liceu, în paralel cu grupa de copii. Acestea au fost primele mele experiențe, ca antrenor. Era mult diferit față de ce știam eu din România. În primul rând, aici, toate cluburile sunt private, așa că părinții trebuie să plătească pentru ca copiii să poată juca. Părinții investescfoarte mult timp și bani în copii.  Am avut șansa să dau de fotbal imediat ce am ajuns aici. Am antrenat echipe de liceu, multe grupe de copii, de 5 ani antrenez  echipa de fete și, din toamnă, am preluat și echipa de băieți a aceluiași colegiu...www.psuberksathletics.com e adresa de web a facultății...Acolo, la secțiunea soccer, sunt toate echipele mele.

-Vă rog să detaliați ultimul succes cu echipa pe care o antrenați, cea de fotbal feminin...Ce reprezintă acest campionat universitar? SUA e o forță a fotbalului feminin mondial...

-Acesta este al nouălea sezon în care antrenez echipa de fete a Colegiului Penn State Berks. Ca sa detaliez un pic, fiecare universitate de aici are un program atletic. Acest program cuprinde echipe de diferite sporturi, atât masculine, cât și feminine. Sunt 3 Divizii care nu au nimic de-a face cu sistemul de promovare sau retrogradare. Sunt diferențiate în funcție de mărimea facultății și de disponibilitatea acestora de a acorda burse financiare studenților care fac parte din echipe. De exemplu, la Divizia întâi, se acordă 14 burse întregi de echipă. O bursă întreagă înseamnă că acoperă toate costurile facultății plus mâncare și cazare. Majoritatea echipelor au în jur de 30 de jucători, așa că antrenorul decide cum împarte bursele. Sunt jucători care nu primesc nimic, sunt care primesc 50%, 25%, etc. Apoi, Divizia a doua este limitată, în ceea ce privește posibilitatea de acordare a burselor și au fonduri mai puține. Atleții, în general, primesc burse mici. Iar, în Divizia a treia, este strict ilegal să dai atleților burse pentru performanța sportivă. Toate diviziile sunt guvernate de o asociație non-profit denumită NCAA (National Collegiate Athletic Association). Colegiul unde antrenez eu este în divizia a treia.  Dificultatea intervine atunci când recrutezi sportivi și încerci să îi convingi să vină la echipa ta. Neavând posibilitatea de a le oferi burse, de obicei, sunt tentați să aleagă o școala care le poate acorda. Numai în Divizia a treia, sunt în jur de 470 de echipe feminine, în toată America! Ultimul succes realizat cu echipa mea îl reprezintă calificarea la turneul național, unde ajung cele mai bune 64 de echipe din State. Sunt 43 de conferinte și câștigătoarea fiecărei conferințe se califică automat. În plus, mai sunt alese de un comitet încă 21 de echipe care primesc un fel de wild-card, în funcție de rezultatele avute în campionat. Acesta este al patrulea an consecutive, când ne calificăm și este o experiență deosebită să ajungi acolo. În finala jucată în ultimul meci din conferință, am înscris când mai erau 32 de secunde, în a doua repriză de prelungiri! Tocmai am aflat că ne deplasăm în Ohio și vom juca în primul tur din faza finală cu echipa colegiului Carnegie Mellon din Pittsburg, care este momentan pe locul 24 din America. Sper ca acest lucru să lămurească un pic felul cum funcționează campionatul universitar de aici.

-Aveți stire de sportivi români care să fie studenți la Universitățile americane și, în paralel, să-și continue activitatea de performanță?

-Da, întâlnesc destul de des, mai ales în echipele de fotbal, copii români care joacă la diferite universități. Mă bucur mult când vâd alți conaționali. Majoritatea sunt fie născuți aici, din părinți români, fie veniți de mici copii și crescuți aici. Și, ca peste tot în lume, cunoscătorii de fotbal mereu întreabă de Hagi, când aud că ești din România.

-Mai este America de astăzi o atracție, un miraj pentru lumea largă?

-Grea întrebare... America este ceea ce vrei TU să faci din America să fie! Într-adevăr, este o țară a tuturor posibilităților. Însă, fără muncă, nu poți realiza nimic aici. Nu este o destinație pentru cei care își propun un trai facil, cu pauze lungi și dese...Ca să ai succes, în orice domeniu, două ingrediente sunt neapărat necesare: munca și pasiunea!  Din punct de vedere al nivelului de trai, cred că America încă este țara cu unul foarte ridicat. Este o societate de consum și totul pare că se întâmplă în viteză. La început am avut probleme cu acomodarea la acest stil de viață. După ce m-am integrat, mi-am făcut prieteni, a fost mai ușor. O lume de peste tot încă dorește să ajungă și să trăiască aici.

-Ce anume din tara va face sa va fie dor?

-Din țară, în mod special, îmi este dor de familie și prieteni. Părinții locuiesc acolo, însă au avut posibilitatea să vină aici, în vizită. Mi-e dor de un meci al Universității Craiova de pe vremea lui Balaci, Cămătaru și Ștefănescu. Dar, din păcate, nu mai există... Mi-e dor de locurile unde am copilărit..Mi-e dor de zilele lungi de vară, când băteam mingea în fața blocului până se făcea întuneric. Un lucru care lipsește aici este fotbalul de stradă. Totul este in sistem organizat și asta cred că anihilează toată creativitatea copiilor la o vârstă mică. Americanii se tot întreabă de ce nu pot produce un număr 10 și cred că ăsta e unul din motive. Cu toate că am făcut 17 ani de când sunt aici, încă numesc România acasă!

-Românii din America au posibilitatea să se regăsească și să se bucure reciproc de realizările lor?

-Este o lege nescrisă. Ne întâlnim de 2 ori pe săptămână la fotbal de sală. În ultimii 9-10 ani, nu-mi amintesc să fie o dată când să nu fi jucat. Țin minte că, la început, când am venit aici, am colindat toată America la turnee de fotbal organizate de comunitățile de români. Am fost la Las Vegas, Sacramento, Miami, Chicago, Detroit... Și acum se mai țin aceste turnee, însă noi am îmbătrânit un pic și nu mai ținem ritmul. Au fost momente deosebite. Să poți organiza și participa la un turneu de fotbal românesc, la mii de kilometri distanță de casă. Sunt și biserici românești, unde se organizează și alte evenimente. Știu că în luna mai, în New York City, se organiza ziua României, pe Broadway Street. Îți mai trece un pic din dorul de casă…

-Care sunt planurile dvs. de viitor?

-Pe termen scurt, mi-aș dori ca anul ăsta să ajungem cât mai departe la turneul național. La sfârșitul sezonului, vom pierde 4 jucătoare importante, care termină colegiul și, pentru ele, mi-aș dori mult să avem un sezon cât mai lung. Mă simt bine unde sunt acum și mi-aș dori să putem continua succesul pe care l-am avut în ultimii 4 ani. Niciodată nu se știe ce îți oferă viitorul. Într-o zi, sper să am oportunitatea să antrenez în cadrul unui club profesionist!