Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

miercuri, 25 februarie 2015

Interviu cu dl.prof. Cornel CIOCOIU (fostul „căpitan” al Ştiinţei Bacău)

„Dacă aş fi ştiut atunci că dl. Costinescu a desfiinţat Ştiinţa, nici astăzi nu aş mai fi vorbit cu dânsul!”

Când a decis să se retragă din activitatea de performanţă, la nici 30 de ani, avea în buzunar câteva oferte de la echipe din primul eşalon. Trebuia să spună „da!” şi i s-ar fi oferit pe loc o maşină, idealul material din perioada respectivă, a cărui valoare era de două ori mai mare decât aceea a unui apartament în centrul oraşului…Devenise, cu timpul, imaginea fundaşului central perfect: înalt, cu detentă şi un excelent joc cu capul- ceea ce îl aducea mereu în ipostaza de finalizator. Costică Rădulescu, legendarul antrenor al lui Dinamo Bacău, şi-l dorea enorm  la prima formaţie a oraşului…”Ce cuplu ar face cu Catargiu!” gândea „Baba” (porecla lui C.Rădulescu). A rămas, însă, insensibil la toate tentaţiile, alegând să fie jucătorul-emblematic al unei singure echipe, Ştiinţa Bacău, pe care a iubit-o şi slujit-o exemplar, identificându-se cu ea.  O poveste de dragoste eternă, între un fotbalist şi o formaţie de ligă secundă, curmată doar prin desfiinţarea prematură a acesteia, tocmai prin voinţa celui care o crease. Acesta a fost Cornel Ciocoiu, marea vedetă a Ştiinţei, frumoasa echipă a Bacăului, de la începutul anilor 70…Peste timp, imaginea sa, neîmplinită dacă e să ne gândim la uriaşul talent fotbalistic cu care a fost înzestrat, avea să fie răzbunată prin cariera fotbalistică a unuia dintre cei doi fii ai săi, Cristi Ciocoiu. 
Leonard POPA

-Vi se spunea „Părintele”…Vă asculta tot careul, dar nu era singurul motiv! N-a fost greu, în perioada aceea, pentru un fiu de preot să se apuce de fotbal?
-Pe atunci, era greu orice. Mi-am petrecut copilăria în Letea, leagănul fotbalului băcăuan. Cristea Ghica îşi începea trialurile dimineaţa şi le sfârşea spre seară. Eu mă trăgeam dintr-o familie de fotbalişti. Unchiul meu, Costel Ciocoiu, era un jucător cunoscut în „11-le” Letei. Sorin şi Lucreţiu Avram erau verii mei. De-acasă, mi se insuflase dragostea pentru fotbal şi şcoală. N-a fost deloc greu să aleg fotbalul. Eram înalt, când săream, îi vedeam pe toţi ceilalţi ca din avion. Cristea Ghica, selecţionerul unic băcăuan pe vremea aceea,  m-a ales imediat, alături de un alt viitor fotbalist cunoscut, Cizic, portarul…
-Da, mi-l amintesc, când erau probleme cu Ghiţă, intra el să apere poarta lui Dinamo Bacău. Nu a stârnit, însă, simpatii deosebite…
-La Iaşi, cât fusese student, devenise un portar apreciat. Când s-a întors acasă, la Bacău, a fost interesat mai mult de meserie. A  lucrat ca inginer la Metalurgia, până a decedat, Dumnezeu să-l ierte. A rămas, însă, un foarte bun prieten, pentru toţi cei care l-au cunoscut…
-Liceul? Unde l-aţi terminat?
-La Liceul 3, cu problemele specifice vremurilor acelea. Am prins admiterea, când începuse prigoana împotriva copiilor de chiaburi şi preoţi. În toiul examenelor, au sosit doi indivizi de la Sfatul Popular, m-au urcat într-o maşină şi m-au dus în faţa unei şcoli profesionale. M-au dat jos spunându-mi că aceea e şcoala unde trebuie să înveţe cei ca mine… Până la urmă, lucrurile s-au îndreptat, am ajuns la liceul dorit, dar am rămas cu sentimentul acela de teamă pe care, cu siguranţă, l-au trăit şi alţi copii din familii aşezate, în anii lui Dej. Îmi amintesc că, într-o dimineaţă, mergând spre şcoală,  m-am postat cu alţi copii, în faţa televizorului scos în vitrina „Punguţei cu doi bani”- magazinul celor mici (pe colţ, la intersecţie cu Casa de Cultură-n.red.). Era singurul din oraş, de provenienţă rusească,  şi de la ora 7.30 se transmiteau desene animate cu Mihaela, un personaj foarte îndrăgit. La un moment dat, emisiunea s-a oprit şi cineva copleşit de emoţie a anunţat pe un ton grav că preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române a decedat. Era ziua de 19 martie 1965, când s-a transmis comunicatul despre moartea lui Gh.Gh.Dej. Eu am resimţit asta ca pe o eliberare…
-La Ştiinţa când aţi ajuns?
-La trei ani după ce se înfiinţase echipa, în 1967, când Ştiinţa se pregătea să câştige regiunea, iar Dinamo Bacău revenea în Divizia A, sub comanda lui Titi Teaşcă. În 1969, am promovat şi noi în Divizia B, după un baraj.
-Aţi participat la jocurile acelea de baraj?
-Da. Am jucat la Bucureşti, cu formaţii din Târgovişte, Medgidia şi Plopeni. După primele două victorii, eram promovaţi. Îmi amintesc cu plăcere şi 11-le de atunci. În poartă-Enăchiuc, apoi Boiangiu, C.Ghica, eu şi Corobană-în apărare, Rotaru, Lucreţiu Avram, Mihalache-la mijloc, Margasoiu, Pelea şi Sdrobiş în atac. Am câştigat primele două jocuri şi ne-am asigurat promovarea în Divizia B. În al treilea meci, antrenorul Corneliu Costinescu a trimis în teren numai rezerve şi am pierdut, permiţându-le şi adversarilor să promoveze.
-Intraseţi la facultatea de educaţie-fizică?
-Eram student, dar nu la sport…Am finalizat Bacalaureatul mai târziu, întrucât fiind plecat cu echipa, nu am putut să-l susţin în prima sesiune. Nu mai erau locuri decât la…matematică, aşa că am ajuns student acolo, la sport se ocupaseră. După un an, am reuşit să trec la Facultatea dorită. În final, am făcut ce mi-a plăcut.
-Primii ani ai Ştiinţei în Divizia B au fost ani de „menţinere”…Nu supăram pe nimeni. Au fost, însă, anii aceia furtunoşi, ultimele sezoane din viaţa echipei. În 1973-1974, când Sport Clubul a retrogradat, Ştiinţa Bacău a terminat pe locul 3 în Divizia B, fiind depăşită doar de FC Galaţi şi Gloria Buzău. Puteam mai mult?
-Ştiinţa avea un lot valoros şi începuse să aibă un public al ei. În sezonul acela, la echipă mai erau, în afară de mine, portarul Bîlc, Tănăsache, Jelescu, Săvulea, Pelea („nouarul”), Drăucean, Deheleanu, Pavel Panait, Rugiubei…Îi speriasem pe toţi din serie în anul acela, dar nu cred că s-ar fi putut promova. Bacăul avea echipă în prima divizie, ideea era ca din fiecare judeţ să fie câte una, cred că doar Clujul şi Aradul erau excepţii. Dar nici ele nu rezistau cu două formaţii mai mult de un sezon. 
-L-aţi pomenit pe Rugiubei…E fosta glorie a lui Dinamo Bacău!
-Da. Fusese o încercare de-a lui Corneliu Costinescu de a-l readuce pe linia de plutire. Cu doi ani înainte, fusese golgeterul turului primei divizii. Acum, era o epavă, nu a mai putut face nimeni nimic. Eu eram căpitanul echipei şi îl aveam în „grijă”. Degeaba…A jucat vreo zece meciuri spre final de partidă, dar uitase complet ceea ce îi adusese gloria locală, golul. La sfârşitul campionatului, a dispărut cu totul. A plecat acasă, la Bucureşti, şi nu s-a mai aflat nimic despre el. Alcoolul ne răpise definitiv un fotbalist talentat. Cam aşa au stat lucrurile şi cu Ene Daniel, celebra extremă a lui Dinamo Bacău.
-Îmi aduc aminte că, într-o vreme, la Ştiinţa, jucase şi Rică Volmer, Dumnezeu să-l odihnească! Marca o grămadă de goluri, juca în faţă, apoi, când a ajuns la Sport Club, a fost reprofilat în fundaş central. Mulţi doar aşa şi-l amintesc.
-Da, Rică juca „vârf”, cu Pelea. Când a pierdut din calităţile fizice, a fost retras. Şi mie îmi plăcea la finalizare. Fiind înalt de statură, veneam mereu la cornere şi de aici ieşeau multe goluri. La Ştiinţa, cornerele deveniseră „specialitatea casei”. Eu aveam detentă excelentă  şi o bună lovitură cu capul. Dacă fotbalul s-ar fi jucat numai pe sus, eram de mult în Naţională. Mă repliam, însă, cam greu.
-În campionatul 1974/1975, aţi jucat în serie cu Sport Club- mă rog, ceea ce mai rămăsese din el, după scandalul cu Dinamo, când a şi retrogradat. Atunci a început şi rivalitatea între cele două formaţii?
-Nu. Cred că se întâmplase mai înainte. Sport Clubul avea clasări lăudabile în campionat, locul 6 în 1971-1972, locul 4-în anul următor, dar mai sus nu putea ajunge şi oamenii se cam plictisiseră, orientându-se către noi şi văzându-ne drept echipa de viitor, cu perspective de promovare. O echipă imprevizibilă, aşa cum era Ştiinţa în anii aceia, e mult mai atrăgătoare decât una care îşi atinsese nivelul maxim de performanţă. Când a ajuns cu noi în Divizia B, toată lumea se aştepta s-o dăm la pace, să punem umărul la repromovarea echipei în primul eşalon. N-a fost deloc aşa. În tur, am făcut 0-0, după ce mie mi s-a anulat un gol perfect valabil în prima repriză. În retur, nu au mai riscat, s-a primit un telefon de la Partid şi noi am fost învinşi cu 4-0…
-Începuseră aranjamentele?!
-Da, însă la alt nivel…De obicei, Partidul făcea ordine în toate. În 1971-72, de pildă, tot campionatul, am tras pentru „Sportul Studenţesc”, care a şi promovat de altfel, în prima divizie. Drept recompensă, am primit un turneu în Austria, singurul din istoria echipei.
-În toată această perioadă, de formaţie a răspuns Corneliu Costinescu, viitorul preşedinte de legendă al Sport Clubului, el succedându-i în funcţie lui Roli Stratulat. Cum era cu dânsul, ca antrenor?
-Corneliu Costinescu a avut calităţi de pedagog care l-au propulsat, mai târziu, în rândul celor mai cunoscuţi preşedinţi de cluburi de la noi. La echipă, ne descurcam, însă, mai mult singuri. Odată, în campionat, aveam meci la Piatra Neamţ. Ceahlăul făcuse rost de un vârf de vreo 2 metri şi, la şedinţa tehnică, ne gândeam toţi cum să-l anihilăm. Pentru că eu eram cel mai înalt din echipa noastră, misiunea asta mi-a revenit mie. Trebuia să stau lipit de el şi să încerc să sar înaintea lui, înainte ca mingea să ia înălţime. Când a venit Corneliu Costinescu şi a văzut ce punem la cale, ne-a schimbat imediat tactica. „Lăsaţi-l naibii singur- ne-a spus el, nu vedeţi ce înalt e? Ăsta o să lovească mingea cu capul şi o s-o dea numai peste poartă!”…Ne-am conformat, am pierdut meciul şi ăla ne-a înscris două goluri…
-În 1974-1975, Sport Clubul a terminat pe primul loc şi a revenit în prima divizie. Ştiinţa a fost, însă, mutată la Oneşti, fiind practic desfiinţată. Cum aţi primit vestea?
-Vă fac o mărturisire. Eu abia anul trecut am aflat că la originea desfiinţării echipei a fost Corneliu Costinescu, cel care a condiţionat preluarea funcţiei de preşedinte în cadrul Sport Clubului, numai dacă Ştiinţa va fi transferată la Oneşti. Dacă aş fi aflat atunci, în vara lui 1975, aceste lucruri nici astăzi nu aş mai fi vorbit cu Corneliu Costinescu! Eu eram în armată,  într-o concentrare pe la Brăila, iar varianta oficială a fost că „Aşa a hotărât Partidul!”. Nu a mai comentat nimeni nimic. Cei mai mulţi fotbalişti au urmat echipa la Oneşti. Eu nu am vrut s-o fac. Aveam oferte de la formaţii din prima divizie, de la Petroşani şi Constanţa, dar mi-am spus că, mai bine, trec la catedră, profesor de educaţie-fizică. Am căutat o anumită stabilitate profesională. Am renunţat la fotbalul de performanţă, am mai jucat un timp pe la Letea, dar principala preocupare mi-a fost şcoala.
-Şi nu aţi regretat mai târziu?
-Nu, pentru că mi-am găsit satisfacţia în pregătirea copiilor…Şi, fără să mă laud, chiar am motive de mândrie profesională. Nu ştiu câţi cunosc asta, dar primii paşi în sport pentru două mari campioane de-ale noastre, eu i-am îndrumat. E vorba de Mihaela Melinte, cunoscuta atletă, şi Narcisa Lecuşanu, fosta handbalistă. Ambele au fost elevele mele la Şcoala Nr.1, de unde m-am pensionat. În clasa a 5-a, Mihaela privea ora de sport ca pe o corvoadă, nu venea nici măcar în echipament. Îi plăcea, totuşi, handbalul, dar văzând că la probele de aruncare îmi rătăcea toate mingile de oină, am luat-o de mână şi am dus-o la Sport Club, antrenorului Doru Agachi, care a făcut din ea campioană mondială la aruncarea ciocanului. Cu Narcisa, a fost mai simplu. A practicat handbal încă de la început, până când am recomandat-o antrenorului Cucu, la CSŞ Bacău. Calităţile sale erau evidente pentru oricine.
-Să ne întoarcem, însă, la fotbal…Pe mulţi jucători băcăuani importanţi i-aţi cunoscut direct, pe alţii i-aţi văzut. Care v-au plăcut mai mult?
-La Bacău, au evoluat mulţi jucători foarte buni. Nu e vorba doar de Dembrovschi. Înaintea lui au fost I.Lazăr, Publick, Eftimie, Ţârcovnicu, Ciripoi, portarul Faur-mai talentat decât Ghiţă- şi cel mai bun portar care a existat în fotbalul românesc, Narcis Coman…Am jucat cu câţiva dintre ei, deşi eram junior. Odată, la Botoşani, la un turneu cu lotul de tineret, a venit cu noi şi Kurt Gross, de la echipa mare. Văzând că sunt nerăbdător să intru în teren, mi-a replicat imediat „Măi, băiete, de ce te tot agiţi atâta? În fotbal, cel mai bine e să fii rezervă…Împarţi numai victoriile!”…Dintre fotbaliştii strict băcăuani, născuţi şi crescuţi aici, dacă ar fi să fac un podium, i-aş plasa pe cei trei, în ordinea următoare: 1.Sorin Avram 2.Chitaru 3.Cristi Ciocoiu…Acesta din urmă, nu pentru că e băiatul meu, dar are-cu siguranţă- numărul cel mai mare de jocuri internaţionale disputate ca fotbalist la naţionalele de juniori, tineret şi la Steaua…Sorin Avram, nu încape în discuţie, a fost cel mai important jucător autohton, numai că în vremea sa contactele internaţionale erau destul de rare, din motivele cunoscute. A fost singurul jucător din prima divizie care centra perfect din cădere şi juca la fel de bine şi pe dreapta, şi pe stânga…Din ţară, sigur, mi-au plăcut Dobrin, desigur-Hagi, dar el a plăcut tuturor, Dinu şi, mai ales, Pârcălab…
-Este fotbalul în cădere liberă?
-După părerea mea, da…Uitaţi-vă la câte surprize se înregistrează în preliminariile Europene şi Mondiale. Primii loviţi de criză au fost italienii. Apoi, englezii s-au făcut de râs. Brazilia nu mai e Brazilia, şi ştiţi de ce? Pentru că toţi fotbaliştii ei caută să joace la echipe din Europa! A dispărut farmecul natural al jucătorului brazilian, cu tehnică încântătoare. În ţară, n-am avut o Copacabana, dar  nu mai sunt maidanele, fotbalul de cartier, care au fost adevărata noastră academie fotbalistică. Acolo nu te puteai prezenta fără să ai ABC-ul moştenit de acasă, lovirea mingii, pasarea ei…Nu te alegea nimeni, stăteai pe margine şi îi vedeai pe ceilalţi.
-Ce-i de făcut la Bacău, ca să revenim în prim-plan şi să refacem o tradiţie? Bacăul dă impresia că se află mai mereu, în ultimul timp, în căutarea tradiţiilor de tot felul…
-La Bacău, dar poate nu numai aici, ar trebui  un parteneriat 50% - 50%, între Asociaţia Oamenilor de Afaceri şi Primărie. Abia atunci formaţia de fotbal va fi percepută ca fiind a oraşului. Peste tot unde s-a întâmplat ca frâiele echipei să fie date unei singure persoane,  s-a greşit, iar proiectul a eşuat…S-a întâmplat şi la noi, dar şi la alţii. Nimeni nu a vrut să sprijine fotbalul dezinteresat, toţi care s-au vrut patroni de echipă au urmărit un scop strict personal.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu