Interviu cu fosta mare handbalistă băcăuană Eva GAAL MOZSI-JENSEN

“Eugen Bartha cred că a fost cel mai bun antrenor care a existat vreodată în ţară...”

@ Interviu cu fosta mare handbalistă băcăuană Eva GAAL MOZSI-JENSEN

     Suporterii Ştiinţei Maxima nu au avut timp nici de plictiseală, nici de regrete. Fetele care soseau la Bacău le făceau repede uitate pe cele care plecau. Când a descins la echipa de pe malurile Bistriţei (« Floare de pe Bistriţa, Ştiinţa e echipa mea... » ,aşa începea imnul campioanei...), interul târg-mureşean Eva GAAL-JENSEN era o jucătoare, deja, formată, numărându-se printre golgeterele campionatului. Eva avea, însă, şi ceva în plus faţă de un tunar obişnuit. O disciplină tactică extraordinară, o excelentă apărătoare şi o orientare la linia de 9 metri care au făcut să se numere printre cele mai bune   handbaliste văzute vreodată în tricoul studentelor. In cei 6 ani petrecuţi la Bacău, Eva Gaal a adunat nu mai puţin de 6 titluri naţionale (“anul şi campionatul”), bifând şi câteva prezenţe semnificative în lotul naţional. Astăzi, am regăsit-o pe Eva stabilită de mai mulţi ani într-un oraş german fără handbal, prilej de a ne reaminti, însă, un trecut handbalistic niciodată de uitat...

Leonard POPA

-Eva, cum a început totul? Iţi mai aminteşti primii paşi în handbal?

-Eu, când am ales să urmez handbalul, aveam deja 12 sau 13 ani. Pentru sportul de performanţă era, deja, foarte târziu. De ce am ales handbalul şi nu altă disciplină sportivă, poate, vei zâmbi. Acum o mărturisesc pentru prima dată. Şcoala mea din Tg.Mureş era lângă un teren de sport, folosit de echipele de seniori. Am avut o oră liberă şi pentru că nu ştiam ce să fac, m-am dus să văd un meci între Mureşul şi- cred- o echipă din Ploieşti. Din întâmplare, m-am aşezat lângă părintele unei jucătoare. După meci, fata a venit la tatăl ei şi i-a spus să n-o aştepte, întrucât toată echipa se duce la restaurant să mănânce un grătar. Mie mi  s-a făcut brusc foame şi m-am gândit la cât de bine o duc handbalistele. Aşa am ajuns eu să mă înscriu  la handbal, cu gândul la grătar...Inainte de handbal, făcusem gimnastică. Doi ani mai târziu, eram în naţională, mulţumindu-mi  antrenorii de la junioare, pe dnii. prof. Galfalvi Arthur şi Kulcsar Laszlo.

-Ai făcut pasul la Ştiinţa, din postura unei jucătoare consacrate. Numele tău era sinonim cu numele formaţiei din Tg.Mureş. Erai o golgeteră cunoscută, în plină afirmare...

-Nu mai ştiu dacă am fost golgeteră la Tg-Mureş, erau destule jucătoare de valoare acolo, dar în fiecare echipă existau 2-3 handbaliste foarte bine cotate. Se puteau alcătui nu doar o reprezentativă naţională, ci 2-3. Erau, de altfel, România B, selecţionata olimpică...La Mureşul Tg.Mureş am  jucat, însă,  primele  7 sezoane de Divizie A. La Bacău m-a adus Eugen Bartha. La început, n-am prins un loc  în primele 7 şi nu mi-a fost deloc uşor să prind echipa de bază...

-Cine mai era, atunci, la Ştiinţa?

-Nu mai ştiu exact cine era în formaţie...Cred că Ioana Beligan-Vasilca, Laura Lunca, Török Mari, Adriana Popa. Mai târziu au venit Georgeta Cervenciuc, Elena Ciubotaru, Filofteia Daniloff, Doina Copacz, Alice Pfefferkon, Elena Leonte...Atmosfera a fost una foarte bună la Ştiinţa. Am avut un antrenor nemaipomenit, pe Eugen Bartha. Cred că a fost cel mai bun care a existat vreodată în ţară. A ştiut să conducă echipa. A fost un mare pedagog, ştia să vorbească cu jucătoarele, să le motiveze în aşa fel, încât să scoată maximum de la ele. La Bacău, Eugen Bartha organiza totul. Avea relaţii excelente cu toată lumea. Cerea şi i se aproba. Aşa a adunat cele mai bune jucătoare din ţară şi a făcut o mare echipă. Nu ne-a lipsit niciodată nimic. Am avut de toate, iar fetele de la celelalte formaţii ne invidiau. Facultate, locuinţă, mâncare şi bani. Trebuia numai să ne antrenăm şi să jucăm.

-In 1978, ai participat la Mondialul din Cehoslovacia, unde România a ocupat locul 7, deşi în 1975, în URSS, obţinuse locul 4...Ce se întâmplase? Se schimbau generaţiile? A urmat o perioadă lungă de timp în care n-am mai fost în apropierea podiumului...Ştiinţa începea, însă, marea ei ascensiune internaţională. Nu se mai temea pe continent decât de formaţiile iugoslave şi Spartak Kiev. Era Ştiinţa mai valoroasă decât naţionala acelor timpuri?

-Care a fost problema cu echipa naţională atunci nu mai ştiu. Cred că a fost o greşeală de pregătire, nu am gestionat corect momentul acela, deşi aveam o selecţionată foarte valoroasă. Noi ne-am antrenat 5-6 luni înainte de Campionatul Mondial. O perioadă  prea lungă şi la meciuri n-am mai fost în formă.

-După terminarea facultaţii, te-ai întors la Tg.Mureş...

-Nu imediat. După absolvire am mai jucat la Ştiinţa încă 3 ani. De la Bacău, am plecat în 1985, când m-am întors acasă, la Tg.Mureş, urmându-mi şi antrenorul de la Ştiinţa, pe Eugen Bartha.

-După atâţia ani, mulţi petrecuţi în străinătate, în Germania, care e amintirea de suflet care nu s-a stins din perioada Ştiinţei?

-Eu m-am simţit foarte bine la Bacău, au fost multe momente frumoase, dar cel care mi-a rămas la inimă şi mi-l amintesc cu uşurinţă şi astăzi,  cred că e acela când am câştigat prima dată Cupa României. Asta s-a întâmplat chiar în primul an al venirii mele la Ştiinţa, în sezonul 1979-1980...

-La Tg.Mureş, ce a urmat?

-Zece jocuri am fost suspendată. Mureşul a terminat pe locul 7. In anul următor am câştigat Cupa României şi locul 2 în campionat, cu Eugen Bartha pe banca tehnică, dar care devenise foarte bolnav. A venit, totuşi, cu noi la finala de la Craiova unde am bătut Ştiinţa Bacău şi am câştigat Cupa. Un an mai târziu, din păcate fără Eugen Bartha, am obţinut şi Cupa, şi campionatul. Antrenorul Gheorghe Ionescu îi luase, deja, locul lui Bartha...In anul 1989 am părăsit ţara, iar în 1998 m-am lăsat total de handbal. De 22 ani, lucrez la o şcoală generală, ca pedagog-social, şi îmi place foarte mult ceea ce fac.

-Unde?

-Aici, în Wettenberg, la 70 de km depărtare de Frankfurt. De 16 ani, sunt cu soţul meu şi măritată de 8. Pot spune că sunt o persoană împlinită şi fericită, deşi cu handbalul de astăzi nu mai am nicio legătură. De altfel, în oraşul nostru, nici nu mai există vreo echipă de Divizia A. Pot să-ţi spun însă că, şi dacă aş putea da timpul înapoi, nu aş încerca să schimb nimic. La Bacău, am trăit adevărata împlinire handbalistică: de 6 ori campioană naţională cu Ştiinţa şi de 5 ori am câştigat Cupa. Astăzi, handbalul care se joacă e total diferit. Mai rapid, în primul rând, mai multe scheme tactice. Se pune accentul pe grup, nu pe individualităţi. Inainte, o super-jucătoare îţi putea câştiga singură un joc.

-Ştii că Ştiinţa e aproape dispărută...N-o mai vede nimeni. E undeva la mijlocul diviziei secunde...Care or fi cauzele?

-Punctual, nu ştiu...Dar fără bani, nu se mai poate realiza nimic. Jucătoarele trebuie să fie motivate: facultate, un serviciu bun, bani.Tineretul de astăzi are posibilitatea să câştige  totul, nu mai trebuie să lupte cum am luptat noi. Numai să-şi propună asta şi să ştie ce-şi doreşte cu adevărat.

-Cu care dintre fostele jucătoare din ţară mai ţii legătura?

-Cu Doina Copacz, Mari Török şi ştiu-cu ajutorul Facebook-ului, unde sunt celelalte jucătoare. Cu fostele handbaliste de la Mureşul m-am întâlnit în octombrie 2013.

-Fata ta ce face? Cu ce se ocupă? Se apropiase, într-un timp, şi ea de handbal...

-Fiica mea, Zsofia Mozsi, are 31 de ani şi e profesoară de biologie şi istorie, cu un post definitiv. De handbal s-a lăsat, nu mai joacă de vreo 7 ani. A fost foarte talentată, dar nu a avut aceeaşi ambiţie. In august vin în ţară şi poate şi la Bacău. Aş vrea să-i   întâlnesc pe Adriana Popa, pe antrenorul Alexandru Mengoni, pe celelalte fete care mai trăiesc astăzi acolo...