Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

miercuri, 3 aprilie 2013

Interviu cu fostul mare fotbalist roman Ion PARCALAB


Săgeata din Carpaţi”, darul de nuntă al lui Ceauşescu pentru Franţa
*Interviu cu fostul mare fotbalist român Ion PÂRCĂLAB


...A ajuns la putere o dată cu Nicolae Ceauşescu, în 1965, când a fost desemnat cel mai bun fotbalist român, primind GLOBUL DE ARGINT, pe Republicii, fiind ovaţionat de 30 000 de spectatori, capacitatea maximă a stadionului. A fost cel mai iubit fotbalist român din prima parte a anilor 60. A trebuit să se nască o generaţie întreagă de fotbalişti talentaţi  (generaţia Guadalajara), pentru ca alţii să-i ia locul în inimile suporterilor. Poate că Nicolae Ceauşescu n-a uitat niciodată asta şi în 1970, după Turneul Final al Mondialului din Mexic, i-a dat voie să plece în Franţa, să joace la o echipă din cel mai "comunist" oraş francez, Nimes. Acolo, alături de un alt conaţional (Florică Voinea), a făcut furori, formaţia clasându-se pe locul al doilea intr-un campionat dominat de marea echipă Olimpique Marseille...Şi acum siteurile formaţiei franceze sunt pline de numele şi fotografiile lui. Ion Pârcălab (n. 5 noiembrie 1941, Bucureşti) rămâne, nu numai primul fotbalist român care a jucat în campionatul francez, nu doar simbolul naţionalei din obsedantul deceniu 6, ci una dintre marile legende ale fotbalului românesc care n-au dreptul la uitare…
                                                   
Leonard POPA

-Aţi început cariera de jucător la UTA? La începutul anilor 60, acolo vă reperează arhiva…
-Nu, domnule, am fost juniorul lui Dinamo, acolo am învăţat ABC-ul fotbalului. La Arad, la Flamura Roşie UTA, cum se numea pe atunci, am fost împrumutat 3 ani, să mă “călesc”. În 1961 m-am întors, deja, la Dinamo.
-În 1959-60, Bacăul juca în Divizia A, sub conducerea antrenorului Titi Teaşcă. La Dinamo Bacău, erau câţiva fotbalişti de mare valoare Publik, Ţârcovnicu, Ujvary, Gram…A fost un tur extraordinar, în care băcăuanii n-au pierdut în deplasare, decât în penultima etapă, la Constanţa, terminând pe 3…Amintesc cronicile că atunci am învins şi campioana, Petrolul, cu 3-1 la Ploieşti, când Publik a marcat toate cele 3 goluri! Tot în turul acela senzaţional, ne-am aşezat la un moment dat  pe primul loc, după ce am câştigat şi la Bucureşti, cu Dinamo (2-0)…La Bacău, toată lumea se gândea la…titlu, dar a venit UTA şi ne-a adus cu picioarele pe pământ. Am pierdut cu 2-1, aţi fost în teren, înfrângerea şi destrămarea visului nostru de preamărire vi se datorează în mare măsură…Aşa este?
-O, da, cum să nu-mi amintesc jocul acela? A fost ca o scânteie pentru întreaga mea carieră. S-a jucat toamna, prin noiembrie, pe o ploaie câinească. La UTA, antrenor era  Cibi Braun. Vedeta noastră, recunoscută peste tot în ţară, era Petschowski, căpitanul formaţiei şi al naţionalei, ajuns la 38 de ani. Eu aveam doar 17, nu-mi dădea nimeni nicio atenţie. De altfel, după primele 5 minute, băcăuanii conduceau, deja, cu 1-0, printr-un gol înscris de Ţârcovnicu. Mă gândeam că luăm patru, dar dintr-o dată, spre surprinderea mea, toate baloanele preluate de Petschowski au început să mă caute pe mine. Nu realizam ce se întâmplă, când marele jucător mi-a strigat să fiu atent că joacă numai pe dreapta, partea mea. L-am ascultat şi am făcut ceea ce ştiam mai bine. Am demarat brusc cu viteza a patra, lăsând în urmă  toţi adversarii. Uneori, îi depăşeam folosindu-mă de tuşă, aruncam mingea în faţă şi îi ocoleam alergând pe zgură. Până la pauză, am marcat două goluri, cu care am câştigat partida, răsturnând calculele băcăuanilor. Îmi amintesc că la voi apăra Faur.
-Aţi pomenit de Petschowski, altă legendă a fotbalului nostru…Nici despre el nu se mai aud multe. Pe vremea aceea, poveştile circulau mai uşor. Cică notorietatea fotbalistului ardelean ajunsese atât de mare, mai ales în Franţa, unde ajungeau escrocii din Ungaria şi România care se dădeau drept celebrul fotbalist. Francezii, creduli, scoteau pe loc din buzunar mii de dolari, numai să-i determine pe respectivii să joace în formaţia lor. Până să apuce să înţeleagă şmecheria, ăia dispăreau cu banii!
-“Ceala” a fost un fotbalist emblematic pentru toată perioada respectivă. A jucat în  naţionala Ungariei sub numele de Perenyi, câştigând titlul cu CO Oradea, apoi, după Război, pentru naţionala României. În 1952, a devenit primul nostru fotbalist recompensat cu titlul de Maestru al Sportului şi, totodată, primul fotbalist român convocat la o selecţionată mondială, alături de alte stele fotbalistice ale lumii. Dej îl aprecia enorm şi i-a conferit Ordinul Muncii. În 1961, când eu am revenit la Dinamo, el s-a lăsat de fotbal. Era respectat şi ascultat de toţi. Ar fi putut ajunge un bun antrenor, dar  din păcate, în 1968, a decedat. Nu avea decât 47 de ani…
-N-aţi mai stat mult la Arad, la sfârşitul anului următor, în 1961, v-aţi întors la Dinamo şi aţi început marea carieră fotbalistică. A urmat convocarea la naţională, participarea la Olimpiada de la Tokyo, în 1964…Eraţi în echipa aceea cu Datcu-Greavu, Nunweiller, Hălmăgeanu, Jenei, Dan Coe, Sorin Avram, Constantin, Ion Ionescu, Koszka, Creiniceanu, Pavlovici, Petru Emil…, condusă de Silviu Ploeşteanu, antrenorul de legendă al Braşovului. Fotbalul românesc prinsese consistenţă. Peste ceea ce demonstrează astăzi! A fost o Olimpiadă reuşită, dar care a trezit numeroase regrete. Ne reamintim?
-Da, am avut o generaţie fotbalistică foarte bună, care a fost baza celei pe care s-a construit în anii 80-90. Liderul era considerat Constantin, golgeterul campionatului trei ani la rând, în perioada 1961-64. Ca să ajungem în Japonia, a trebuit mai întâi să depăşim în primul tur Danemarca. Am câştigat în deplasare cu 3-2, dar am pierdut returul de la Bucureşti cu acelaşi scor, după ce fusesem conduşi cu 3-0, astfel că a trebuit să jucăm un baraj de departajare pe teren neutru, la Torino, în Italia. Acolo am învins în prelungiri, prin golul lui Mircea Sasu, în min.117, 2-1, aşa că am disputat o dublă manşă decisivă cu Bulgaria. Constantin a jucat excepţional atunci, iar noi ne-am impus cu 2-1 la Bucureşti şi 1-0 la Sofia. Aşa am ajuns la Olimpiadă.
-Dar ne-am descurcat şi acolo…
-Am fost repartizaţi într-o grupă cu Germania Estică, Mexic şi Iran. În primul joc am întâlnit Mexicul, considerată favorită, dar  noi am câştigat cu 3-1, două goluri marcându-le eu. Cu nemţii am făcut un 1-1 favorabil ambelor echipe, iar pe iranieni i-am învins cu 1-0, reuşita aparţinându-i lui Pavlovici, care a prins un turneu excelent. Meciul cu cântec  s-a desfăşurat în sferturi cu Ungaria lui Ferenc Bene, cel  care la nici 20 de ani avea să devină fotbalistul cu cele mai multe goluri înscrise la o Olimpiadă, 12…Cu noi, însă, ungurii au avut mari probleme. La 1-0 pentru ei, cu 5 minute înainte de final, am obţinut un penalty. Creiniceanu a vrut să execute el, însă, nu l-a lăsat Constantin, întrucât numai el se ocupa de astfel de lovituri la naţională. Golgeterul nostru a aşezat mingea la punctul cu var relaxat, şi-a luat elan, dar a tras slab în dreapta, de unde portarul maghiar a scos cu vârful degetelor. Pe fondul căderii noastre psihice, ungurii ne-au mai marcat un gol în ultimul minut (2-0), dar ei aveau să câştige finala (2-1 cu Cehoslovacia-n.n.), iar noi am luat parte la turneul de consolare, pentru locurile 5-8…Au urmat alte două jocuri, 4-2 cu Ghana şi 3-0 cu Yugoslavia, când eu am marcat un gol. Deci, în final, am ocupat locul 5, ceea ce însemna o poziţionare în primele 10 echipe ale lumii! Nu era puţin lucru. Până în zilele noastre, nu am coborât niciodată mai jos de locul 20 în lume.
-Puţine se mai ştiu astăzi despre această performanţă. Poate, a fost umbrită şi de eşecul cu naţionala în preliminariile Mondialului din 1966…
-N-a fost o participare dezastruoasă în preliminariile respective. Am învins totul acasă (2-0 cu Portugalia lui Eusebio, 1-0 cu Cehoslovacia şi 3-0 cu Turcia-n.n.), dar n-am adus nici un punct din deplasare, pierzând neaşteptat în Turcia, acolo unde ceilalţi se impuseseră (1-2 în Portugalia, 1-3 cu Cehoslovacia, 1-2 la Ankara-n.n.). Toate partidele s-au disputat într-un singur an, 1965.
-1965? Anul în care aţi ajuns la putere, o dată cu Ceauşescu! În 1965, aţi fost desemnat cel mai bun fotbalist român în ancheta Federaţiei şi a “Sportului Popular”…
-Da, în anul acela am primit Globul de Argint, trofeul care recompensa pe cel mai bun fotbalist român al anului. Trofeul îl am şi acum acasă, mi s-a acordat pe Republicii, în faţa unei asistenţe record de 30 000 de spectatori!
-Au urmat preliminariile Europene din 1968. În perioada aceea, v-aţi ales cu un supranume: “Săgeata Carpaţilor”!
-Am jucat în grupă cu Italia, Elveţia şi Cipru…Rezultatele se cunosc, dar mai ales cel negativ, înfrângerea de la Zurich, 1-7 cu Elveţia. Noi, însă, am făcut două partide bune cu Italia, deşi pierdute. După meciul de la Bucureşti, 0-1, Helenio Herrera, care mă ştia şi de la partida cu Interul din Cupa Campionilor (2-1 la Bucureşti-n.n.) antrenorul “azzurilor”, m-a numit “Săgeata Carpaţilor” şi aşa mi-au spus toţi de atunci, până am ajuns în campionatul francez…
-Staţi puţin, mai avem până acolo. Nu aţi fost în graţiile lui Angelo Niculescu, la Turneul Final al Mondialului din 1970. In mod normal, trebuia să vă număraţi  printre componenţii acelei formaţii. Ce s-a întâmplat?
-Pentru turneul final, România s-a pregătit cu două echipe, ceea ce astăzi pare de neconceput. Lotul A era condus de Angelo Niculescu, iar Lotul B de Valentin Stănescu. Ambele echipe au fost trimise peste Ocean, pentru acomodare, urmând să facem joncţiunea ulterior.Eu eram la România B. Când ne-am întâlnit, Angelo i-a cerut lui Stănescu 3 jucători, pe Gornea, portarul de la UTA, pe Ghiţă, portarul Bacăului, şi pe Tătaru. La primul s-a renunţat, Ghiţă s-a accidentat la antrenament, aşa că a rămas doar Tătaru.
-Dar dvs.?
-Angelo Niculescu nu prea folosea extremele. În locul meu, a intrat Dembrovschi, ca extremă falsă. Rolul său a devenit, însă, imediat unul de coordonator, poziţie din care a făcut un turneu final excepţional. Cu adevărat, a fost cel mai bun fotbalist român din Mexic. Victoria cu Cehoslovacia (2-1) se datorează, în primul rand, inteligenţei sale tactice, ca să nu mai pomenim de infiltrările sale ofensive, de golul cu Brazilia…Eu aveam, deja, 29 de ani. Angelo era, totuşi, un antrenor care nu suporta să fie contrazis sub nicio formă. Nu-i dădea jucătorului niciun fel de libertate în teren. Dacă făceai altfel decât îţi spunea, deveneai duşmanul lui de moarte. Dacă m-ar fi oprit, m-ar fi ţinut pe bancă. Cea mai mare greşeală a lui rămâne, însă, nefolosirea lui Dobrin. Cu el în teren, englezii, campioni mondiali pe vremea aceea, nu ar fi avut nicio şansă. Ii înnoda, nu altceva! S-a tot spus că-i plăcea  să mai bea câte un şpriţ…A făcut-o şi după aceea, la Piteşti, asta nu l-a împiedicat să devină simbolul generaţiei sale. Toate marile echipe europene şi l-au dorit, începând cu Real Madrid. La stilul lui de joc, nici nu trebuia să alerge în teren. Trebuia doar să paseze, aşa cum a făcut-o tot timpul,  cu ochii în pământ.
-…Şi în Franţa cum aţi ajuns? Aţi fost unul dintre cei nouă jucători români lăsaţi de Ceauşescu să joace în străinătate în anii 70. Vă ştiam pe de rost, ca pe o poezie. Datcu, Jenei şi Constantin-în Turcia, Frăţilă şi Mihai Mocanu-în Cipru, Ion Ionescu-în Germania, la Aachen, Lupescu (tatăl lui Ionuţ Lupescu-n.n.)-în Austria, dvs. şi Florică Voinea în Franţa…
-În iunie 1970, Nicolae Ceauşescu a vizitat Franţa la invitaţia prietenului său, preşedintele  Georges Pompidou. Acesta a vrut să-i arate un oraş comunist sută la sută, Nîmes, unde comuniştii francezi câştigau întotdeauna  alegerile cu 98 la sută din voturi. La întâlnire, a participat, bineînţeles, şi primarul  oraşului, mare amator de fotbal, care i s-a plâns că echipa o duce greu, că va retrograda…Atunci a înţeles, probabil,  Ceauşescu  importanţa pe care trebuie să o aibă fotbalul în comunism. Dacă primarul unui oraş în care comuniştii câştigă alegerile cu 98 la sută se interesează de fotbal înseamnă că nu-i lucru de glumă! Ca să-şi dea importanţă, cică, Nicolae Ceauşescu  i-ar fi spus demnitarului francez  că nu-i nicio problemă, îi salvează el echipa, îi dă doi jucători de la Steaua şi Dinamo, cu care, nu numai că se va salva, dar va câştiga şi campionatul, şi cupa, şi tot ce-şi doreşte, pentru a-i bucura pe toţi oamenii muncii din Nîmes, astfel că la viitoarele alegeri aceştia  vor vota sută la sută cu comuniştii! Şi cum, la Bucureşti, urma să se dispute finala Cupei României, între Steaua şi Dinamo, francezii au venit să vadă meciul. La sfârşitul partidei (2-1 pentru Steaua-n.n.), au solicitat cei doi jucători, nr.7 de la Dinamo, adică pe mine, şi nr.9 de la Steaua- Florică Voinea. Ceauşescu şi-a menţinut promisiunea, iar noi am ajuns la Nîmes, pentru un contract de vreo 7000 de dolari pe sezon, din care cu  4000 mi-am luat un Ford Escort, la întoarcerea în ţară.
-A fost dificilă acomodarea în Franţa?
-Ştiam ce aveam de făcut pentru a fi pe placul francezilor. Voinea a debutat cu o etapă înaintea mea, eu la o săptămână după el, pentru că trebuia să mai dau jos câteva kilograme, într-un meci contra formaţiei din Metz. Într-o etapă de campionat, am jucat cu Sochaux acasă. La pauză, eram conduşi cu 3-0. În vestiar, a intrat extrem de supărat primarul, dar noi l-am liniştit imediat. Nu-i nimic, întoarcem rezultatul, asta se întâmplă des în România, i-am spus noi. Francezul a plecat şi mai nervos, convins fiind că ne batem joc de dânsul, dar în repriza secundă, Florică Voinea a înscris 4 goluri şi noi am câştigat meciul acela cu 4-3! De atunci, nu ne-a mai scos nimeni dintre titulari, am jucat mereu, în toţi cei  trei ani petrecuţi acolo. In primul an, ne-am salvat de la retrogradare, iar în al doilea am fost cât pe-aci să luăm titlul, pierzându-l în faţa celor de la Marseille, acasă, după un 1-3 greu digerabil. In fiecare sezon, jucam şi în competiţiile europene, în Cupa Oraşelor Târgurilor.
-Citez de pe siteul clubului câteva referinţe despre dvs.: “Ion Pârcălab- jucător  foarte rapid, s-a impus repede, devenind idolul celor de pe Stadionul Jean Bouin. 3 ani de deliciu, de driblinguri neiertătoare, de ridiculizare a adversarilor. A fost supranumit “Piccolo” de public.Intr-o seară de octombrie, în 1972, l-a spulberat pur şi simplu pe adversarul direct, fundaşul internaţional Rostagni, inflamând tribunele în cele 90 de minute ale jocului. De atunci, a devenit inamicul public nr.1 pentru adversari. Din păcate, o accidentare gravă- ruptură la tendonul lui Achille- l-a făcut să nu mai poată continua performanţa. In iunie 1974 s-a întors în România, după ce la 3 ianuarie i se organizase un jubileu de către conducerea clubului…”. Domnule Ion Pârcălab, de ce nu aţi rămas în Franţa definitiv?
-Nu ştiu. Acum, îmi pare rău că nu am făcut-o. Atunci gândeam altfel. Deşi eram la nici o sută de kilometri de Coasta de Azur, eu abia aşteptam să iau vacanţă, să se încheie campionatul, să ajung la Mamaia, pe litoralul nostru. Acolo mă opreau toţi oamenii pe stradă, mă recunoşteau şi întorceau privirile înspre mine toţi trecătorii…Am fost, însă, după 1989, de mai multe ori în Franţa, cu familia. La Nîmes am fost înconjurat cu aceeaşi simpatie. În 2012, au sărbătorit 40 de ani de la cucerirea titlului de vicecampioană naţională, iar eu şi Florică Voinea am fost invitaţi speciali. Din păcate, n-am putut să onorez  invitaţia, a fost numai Florică. După plecarea noastră de acolo, Nîmes nu a mai obţinut niciodată asemenea performanţe, acum e undeva prin divizia secundă.
-Domnule Pârcălab, să recapitulez: 38 partide jucate la Arad- 13 goluri, 194 meciuri pentru Dinamo Bucureşti-53 de goluri, de 83 de ori în tricoul lui Nîmes Olimpique-20 de goluri, 38 de selecţii la naţională-5 goluri…Se poate face vreo comparaţie cu  fotbaliştii de astăzi?
-Tehnic, nu. Fotbaliştii de astăzi nu excelează la acest capitol. Şi în lume sunt rarităţi. Fotbalul a evoluat doar ca viteză de joc. Mingea circulă mult mai repede. Urmează nişte automatisme, a dispărut fantezia de odinioară. Fotbalul de astăzi nu e mai frumos, e mai eficient.
-Naţionala României? Ne calificăm la Mondiale?
-Selecţionata lui Piţurcă joacă slab. A luat punctul acela norocos la Budapesta. Cred, totuşi, că vom ajunge la baraj, putem câştiga la Bucureşti partidele cu Turcia şi Ungaria. Mai departe de baraj nu ştiu dacă putem trece. Ar fi, însă, ceva extraordinar să ajungem la un turneu final organizat de Brazilia.
-Dinamo?
-Cu vechii conducători nu te puteai gândi la nimic. Nici nu ştiu cum de au ajuns la Dinamo, cine i-a adus şi pentru ce. Acum, cu noul patron, dl.Negoiţă, s-ar putea concepe altfel viitorul.
-Gânduri către Bacău?
-Să promoveze cât mai repede. A fost echipa cu care Dinamo a avut cele mai bune relaţii. Ne-a şi ajutat de multe ori. Mulţi fotbalişti bucureşteni au ajuns să-şi continue cariera acolo. Şi eu, cine ştie, dacă nu plecam în Franţa, era posibil să ajung la Bacău. Dacă nu acolo, la Jiul…Cam acestea erau traseele, le cunoaşteţi foarte bine.


2 comentarii:

  1. E bine ca isi mai adduce aminte cineva de Sageata Carpatilor,de Tokyo,de Nimes, adica de Ion Parcalab.Ce vremuri si ce fotbal!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. ...eu cred ca la toti care l-am vazut jucand ne este dor de un asemenea jucator...

      Ștergere