Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

luni, 4 martie 2013

Interviu cu fostul fotbalist internaţional Lică MOVILĂ (Sport Club Bacău, Dinamo Bucureşti…)


“Acum este exact situaţia din 1990, când nu mai avea nimeni  pe nimeni…”

*Interviu cu fostul fotbalist internaţional Lică MOVILĂ (Sport Club Bacău, Dinamo Bucureşti…)

…E prin 1977, toamna. Pe „23 August”, meci anost, noroiul sare mai artistic decât mingea. Tribunele cască. La un moment dat, unul cu trompeta, celebrul Pantelimon, strigă: „Băgaţi-l, bă, pe Movilă!”. Vreo zece mii de oameni tresar. Cine-i Movilă?! Antrenorul n-are ce face şi-l introduce în teren.Un tânăr bine făcut, despre care ştiu că a debutat la începutul campionatului, într-o partidă cu Argeşul, la Piteşti (2-5). Nu-i trebuie decât vreo 5 minute şi începe să croşeteze la mijlocul terenului. Are gabaritul unui haiduc din Insula Brăilei, dar e ca un vârf de lance. Adversarii îi fac loc, de parcă ar fi vorba de starostele Bacăului. Lică Movilă are personalitate, trage toată echipa după el ca o locomotivă, pasează, toacă adversarii mărunt, până îi enervează definitiv. Tribunele se scoală la viaţă. Când ajunge la 30 de metri, nu mai stă pe gânduri. Plesneşte mingea s-o spargă. Portarul îi ia frica. Bâlbâie toate mingile şutate de el. Ţipă la centrali mereu: „Ieşiţi, ieşiţi!”. Aşa a început Lică Movilă (n.21 octombrie 1961) ascensiunea fotbalistică la Sport Clubul Bacăului, după anii de juniorat la echipa Liceului de Fotbal, clasa antrenorului Mihai Petrovici…Bacăul şi-a dorit mult un astfel de jucător. Până la urmă, n-a avut ce face. Lică le-a plăcut prea mult celor de la Dinamo, unde avea să cunoască marea aventură, alături de celebra echipă care va elimina Hamburgul şi va juca semifinala Cupei Campionilor, cu Liverpool, în 1984.
Leonard POPA

-Când a fost primul şut în minge, Lică?  Unde a început povestea?
-Cred că atunci când am văzut primul meci la televizor…Atunci am înţeles pentru totdeauna că mingea se loveşte cu piciorul. Glumesc, desigur. În Brăila natală, jucam fotbal toată ziua. Locuiam în acelaşi cartier cu Tilihoi, viitorul jucător al Craiovei. Eram o grămadă de băieţi, făceam echipele imediat.
-Nu te-ai săturat tu doar cu ceea ce îţi ofereau maidanele Brăilei…În 1975, ai venit la Liceul de Fotbal din Bacău.
-Era singurul Liceu de Fotbal din ţară la vremea aceea. Era mai greu să aflăm de existenţa lui, că apoi toţi băieţii vroiam să venim la Bacău. Suna tentant, nu (?), liceu de fotbal…Am nimerit într-o clasă cu alţi viitori fotbalişti, Ghioane, Viscreanu, Fâşic…Antrenor mi-a fost Mihai Petrovici, iar director Varodin.
-În 1975, după ce am revenit în Divizia A, la Sport Club a fost un schimb masiv de generaţie. Mulţi jucători din garda veche s-au retras de la echipă. Duţan, Băluţă, Margasoiu…Era vremea când politica de club s-a orientat către promovarea pepinierelor locale. Nu mai veneau steliştii şi dinamoviştii în retragere, ci absolvenţii de la Liceu şi cei formaţi la centrul de juniori al clubului. Aşa a fost posibilă apariţia în echipă a lui Puiu Antohi, Chitaru, Vamanu, Agachi, Costel Solomon, Tiberiu Ilie…Tu ai sosit mai târziu…
-Da, am debutat în Divizia A în 1977, la un joc în deplasare cu Piteştiul. La prima echipă, erau Mangeac (Gh.Popa)- Andrieş, Cărpuci, Lunca, Elisei, C.Solomon, Penoff, Vamanu, Şoşu, Şoiman (Chitaru), Antohi (Botez). Mulţi dintre ei fuseseră formaţi la Liceu, de C.Anghelache. Nu toţi de la club erau, însă, deschişi către promovarea elementelor locale. Ar fi vrut, aşa cum erau antrenorii de la tineret, D.Chiriţă şi N.Radu, să se continue cu aducerea pentru rulaj a celor de la Steaua şi Dinamo, sau a foştilor internaţionali, pentru o retragere „frumoasă”…Aşa au apărut la Bacău, în anii aceia, Dudu Georgescu, portarii Silviu Iorgulescu şi Mircea Constantinescu. Unii confirmau, alţii nu...Oricum, nu pentru asta veneau. Dudu, de pildă, a stat mai mult pe banca de rezerve. Ne mai  debutau şi pe noi, cei de la liceu, dar uitau repede de soarta noastră, ne băgau o dată la 5-6 meciuri…Pe mine, m-a introdus în teren Angelo Niculescu, o dată cu Fâşic.
-Ei lasă, cineva tot vă urmărea, dacă nu de la Bacău, atunci din afară…La Dinamo, n-ai ajuns căzut din cer, în 1982. Şi ce echipă avea Dinamo: Moraru, Ion Marin, Dinu, Andone, Rednic, Orac, Ţălnar…! N-a fost greu să te impui în primul unsprezece?
-Dificultatea provenea din altă parte. La Bacău, evoluasem mijlocaş ofensiv. Trebuia să joc mingea  dincolo de 30 de metri de poarta noastră. La Dinamo, sub comanda lui Cernăianu, Nicuşor, Dinu şi, apoi, Lucescu, am jucat defensiv. N-aveam voie să trec dincolo de 30 de metri, aglomeram prea mult zona. Trebuia, în schimb, să pasez de două ori mai mult decât o făcusem la Bacău. Dacă nu ştiai să pasezi, n-aveai ce căuta la Dinamo! Ai spus că, la Bacău, eram urmăriţi şi de alţii, fie că jucam sau nu la echipa mare. Da, aşa este. Asta am aflat-o tot când am ajuns la Dinamo, de la băiatul cu care stăteam în cameră, Văetuş. El venise de la Hunedoara. După cum ştii, acolo, Mircea Lucescu formase Corvinul, formaţia care dăduse cei mai mulţi jucători naţionalei de tineret, încununată cu bronz, la Campionatul Mondial de Fotbal pentru Tineret din  Australia 1981, câştigând finala mică împotriva Angliei, prin golul înscris de Romulus Gabor, şi el, tot de la Corvinul. Ei bine, de la Văetuş am aflat că Lucescu mă urmărea încă de când eram elev la Bacău, prin profesorul meu de psihologie, Sorin Cristea, cel care îl informa tot ce se întâmpla la liceu. Dânsul ar fi vrut să mă ia la Hunedoara încă de când eram în clasa a zecea. In fine, cu Lucescu aveam să mă întâlnesc când a devenit antrenor la Dinamo.
-Până atunci, însă, a fost povestea aceea interesantă, când am învins Hamburgul, în Cupa Campionilor, ediţia 1983-1984, cu Nicuşor şi Dinu pe banca tehnică…Erai acolo, la Dinamo, ai fost printre cei care au  semnat cea mai frumoasă pagină din istoria clubului.Mulţi o cunosc, dar şi mai mulţi încep s-o uite. Hai să ne-o reamintim. Am pornit campania din Cupa Campionilor cum se numea atunci Liga de astăzi, în Finlanda, cu Lahti…
-Da, nu prea aveam ce discuta cu asemenea adversari, cu nordicii în general. Ni-i doream mereu la tragerile la sorţi.  Ne-am impus în ambele manşe, cu 1-0 şi 3-0. În turul II, am dat peste campionii Europei, Hamburger SV, echipa celebrilor Kaltz şi Magath antrenată  de Ernst Happel. La Bucuresti, nici n-au existat în faţa noastră, 3-0, scurt.. Returul a fost unul ” de foc”. Cu 30 de minute înainte de final, nemţii ne conduceau, deja, cu 3-0, dar prin minutul 80, Ţălnar înscrie şi ne aduce calificarea (după el mai înscrie şi Mulţescu, 2-3-n.n.). În “sferturi”, am dat piept cu altă echipă importantă a vremii: Dinamo Minsk, cu Aleinikov şi  Zigmanatovici. A fost 1-1 la Tbilisi (Rednic a egalat în min. 87- n.n.) si 1-0 la Bucuresti (gol: Augustin-n.n.). Aşa am ajuns să jucăm semifinala cu Liverpool, care- într-un fel- mi-a schimbat destinul. Pe “Anfield Park”, am pierdut greu, cu 0-1. La englezi, jucau  Souness, Dalglish si Ian Rush (Lee înscrisese în min.26, dar, puţin mai devreme, Augustin trimisese balonul în bară-n.n.). Nu ştiu cum a ajuns Souness să se dea la mine. Eu îl aveam în grijă pe Craig, nu mişca nimic. În ultimul sfert de oră, am alergat cu Souness ăla după o minge. Englezul ştia să lovească. Cred că se antrena în lupte de stradă, în Irlanda de Nord. M-a pocnit direct în bărbie, din plină alergare. Am căzut ca trăznit şi câteva săptămâni m-am hrănit cu tubul. In retur, la Bucureşti, l-a fluierat tot stadionul, la fiecare atingere de balon. Dar, ce folos, ne-au bătut şi acasă cu 2-1, prin golurile lui Rush. N-aveam noi faţă, încă, de finală, dar am fost prima echipă românească prezentă într-o semifinală de  cupă continentală…
-Au fost ani frumoşi la Dinamo…3 titluri de campion naţional, 3 Cupe…Atunci ai debutat şi în prima reprezentativă. Erai pe listă pentru turneul final al Europeanului din 1984. Pumnul lui Souness te-a scos din circuit…
-Da, Lucescu mă convocase iniţial. Apoi, eu devenind indisponibil, l-a luat de la Dinamo pe Dragnea. Selecţionata era formată mai mult din stelişti şi craioveni. Oricum, naţionala a mers la turneul final fără 3 jucători pe care Lucescu şi i-ar fi dorit, Balaci, Geolgău şi eu. Abia în 1988, am putut debuta la prima reprezentativă, într-un amical disputat la Oslo, cu Norvegia (0-0-n.n.). Tot s-au adunat sub tricolor vreo 16 selecţii, nu le mai pun la socoteală pe cele de la olimpici şi lotul B…
-Când a fost scandalul din finala Cupei cu Steaua, în 1988, erai pe teren?
-Da, insa ntervenise ruptura cu Lucescu si nu m-a bagat decat la pauza. Uita-te pe You Tube, ca meciul e postat si acum, si vezi cate centrari am dat. In careul lor, era ca la Ploiesti, cand ne-au bombardat americanii...Veneau mingile din toate partile. I-am ametit, nu alta! Inainte de finala, insa, apăruse varianta  transferului la Moreni. Cei de la club ştiau. Eu aş  fi vrut atunci să mă întorc, de fapt, la Bacău. S-au opus cei de la Dinamo. S-au simţit ofensaţi că băcăuanii l-au dat pe Grigoraş la Steaua şi nu la ei. Am ales Moreniul, cu care am terminat pe 4, refuzând şi Dinamo Victoria…Am jucat, însă, în Cupa UEFA, cu Flacăra, împotriva lui  Porto.
-Dar asta n-a fost totul. A urmat, apoi, U Cluj, în sezonul următor…
-La Cluj ajunsese antrenor Dinu, care mă ştia foarte bine. Am mers la Cluj un an. Apoi, a venit Revoluţia şi mi-am spus că pot încerca şi eu ceva afară. N-am avut şansa celor care făcuseră parte din lotul României la turneul final al Mondialului din 1990. Ei au ajuns prin intermediul fraţilor Becali la echipe din Occident. Eu am avut o anumită reţinere să lucrez cu ei şi am mers pe mâna unui impresar moldovean, unul Rogojină, care ne-a dus pe mine, pe Vaişcovici şi pe Dudu Georgescu- acesta din urmă în calitate de antrenor-la Zimbrul Chişinău, în liga a doua sovietică. Închipuie-ţi că puciul de la Moscova ne-a prins acolo! Nu mai aveam voie să ieşim din oraş. Parcă eram  consemnaţi la domiciliu. A fost o experienţă interesantă. Parcurgeam şi câte 1500 de km, ca să jucăm partidele de campionat. Plecam pe zi de vară şi ajungeam în toiul iernii, în plină zăpadă! În campionatul acela, n-aveai voie să câştigi în deplasare. Dacă se întâmpla, totuşi, printr-o minune să conduci la sfârşitul meciului, se stingea nocturna în jumătatea de teren a  gazdelor şi se prelungea partida până ce echipa locală marca!
-A urmat anul in campionatul Israelului...Il mai punem la socoteala?
-Acolo, am ajuns după anul petrecut în Moldova, prin intermediul lui Puiu Rapaport care m-a dus la Beer Sheva, în Divizia B, şi a uitat imediat de mine. Nu luasem niciun ban şi după trei luni mă şi accidentasem. A trebuit să mai stau vreo două luni, pe-acolo, până ce mi-am recuperat banii. După asta mi-am zis că trebuie să revin acasă şi să mă las de fotbal. Era în 1992, iar eu aveam deja gradul de maior de Poliţie.
-In 2010, ţi-ai deschis o şcoală de fotbal la Răcari, în judeţul Dâmboviţa…Mai funcţioneză?
-Prea puţin. Nu mai este entuziasmul de la început al autorităţilor locale. Fără sprijinul lor nu poţi face mare lucru. Apoi, lăsam profesorii din orăşel fără elevi. Toţi vroiau să devină fotbalişti şi fugeau de la ore. Când le-am adus într-o zi tricouri de la Dinamo, a doua zi le purta toată comunitatea, cu schimbul! Cred că s-ar fi îmbrăcat cu ele şi la nuntă. Dacă îi conving pe copii să facă un duş după antrenament, să vină la teren cu prosop şi săpun, mă declare însă  mulţumit…
-Dar eşti şi observator al FR Fotbal…Vii mereu la jocurile Ceahlăului…
-Da, pentru că o parte din familie îmi locuieşte în continuare la Bacău. Aşa mai apuc şi eu să o văd.
-Steaua a eliminat pe  Ajax...
-Bravo lor! Nu cred, însă, că e un miracol. Steaua e o echipă la fel de tare ca tradiţia lui Ajax.
-Dinamo? Ce mai rămâne din el? Tot tradiţia?!
-Nu ştiu. Nu mai sunt implicat cu nimic la club, dar Dinamo n-are voie pe locul 8…Acum e exact situaţia din 90, când nu mai avea nimeni  pe nimeni. Cu excepţia Stelei… Sper să se găsească o soluţie şi Dinamo să se redreseze. Atârnă atâtea performanţe de umerii lui.
-Bacăul?
-Se mai practică fotbalul la Bacău?!

  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu