Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Interviu Gabriella-Ibolya SZUCS



“…Cu atât mai mare e bucuria dacă două ţări contează pe tine!”

…Există oameni care se nasc pentru a nesocoti meridianele. Oriunde s-ar afla în lume, adună atâta simpatie din jur, încât- în cazul lor- graniţele nu-şi mai au rostul. Un asemenea exemplu este  Gabriella SZUCS, “steaua” Zalăului handbalistic, fata care face- alături de alte câteva nume importante- să strălucească Superliga noastră feminină, un campionat  poziţionat indiscutabil mai bine decât locul obţinut de Naţională, la ultimul turneu final european. Născută la Oradea (31 august 1984), într-o familie care a practicat  sportul de performanţă (tatăl- printre cei mai cunoscuţi fotbalişti ai lui FC Bihor, în anii 80, când făcea echipă cu celebrii fraţi Kun, mama-handbalistă, dar şi o soră mai mică, Nikolett, handbalistă şi ea, în campionatul Ungariei), Gaby deţine cetăţenia maghiară, dar nu cred să existe vreo selecţionată care să nu-şi dorească să o aibă în rândurile sale. Prezenţa ei în oricare echipă a lumii atrage privirile ca un magnet, şi ale  specialiştilor, şi ale spectatorilor…Aş spune că, din acest punct de vedere, absenţa sa de la recentul Campionat European din Serbia a fost o pierdere resimţită de toată suflarea handbalistică. Aflată la vârsta maturităţii sportive, Gabriella Szucs, un veritabil pod de dragoste şi prietenie care trece de pe un mal pe celalalt al Tisei, nu şi-a spus încă ultimul cuvânt în performanţa sportivă. De aceea, interviul realizat înainte de întrecerea din Serbia va avea, în mod sigur, şi o continuare…
Leonard POPA      
-Gaby, îţi mai aminteşti primii paşi în handbal? Ce anume te-a îndemnat spre acest sport?
-Când eram mică, am început să fac gimnastică ritmică. Eram, însă, plină de energie, îmi plăceau şi alte sporturi, baschetul, handbalul…Până la urmă, am rămas la handbal. Aveam, deja, 11 ani, dar făceam câte două antrenamente pe zi, acasă, la Debrecin, sub îndrumarea profesorilor Komáromi Éva, Szilágyi Attila şi  Boros Ferenc…Nu am regretat nicio clipă alegerea de atunci.
-Care a fost prima echipă profesionistă la care ai jucat?
-Am avut un debut precoce…La 14 ani, jucam în Liga întâi, la  DVSC Debrecen. Aceasta a fost prima echipă profesionistă la care am evoluat.
-Care au fost cele mai plăcute momente din carieră?
-Momente memorabile?!  La 14 ani şi jumătate, am participat la un meci în Cupa EHF, şi, la un moment dat,  am ''furat'' mingea de la una dintre cele mai bune jucătoare ale Europei, Bianca Urbanke, după care am marcat pe contraatac...Iţi dai seama că toată sala a fost în delir!  Sau în Turcia, la Campionatul European de junioare, unde am primit titlul de cea mai bună jucătoare...Au fost multe asemenea momente, nu pot uita nici jurământul depus la Olimpiadă, unde am participat cu naţionala Ungariei, în două rânduri, eveniment  care este visul oricărui sportiv.
-Cum te simţi în campionatul României? Eşti de ceva timp aici, scurta perioadă petrecută acasă, la Debrecen, n-o mai pun la socoteală…
-Să-ţi zic ceva, eu sunt mândră că m-am născut la Oradea! Când am jucat acolo, cu Zalăul, meciul din finala Cupei EHF, cu Lada Togliati, anul trecut, spectatorii m-au primit uimitor! E un sentiment aparte să joci în oraşul în care părinţii ţi-au fost cândva sportivi. Parcă toţi suporterii te ştiu de-o viaţă. Despre timpul petrecut la Vâlcea, la Oltchim, ce să-ţi spun…A fost o perioadă super. Ce m-a durut e că nu am fost pe teren cât meritam şi cât vroiam, dar asta deja este trecut. La Zalău, formăm o adevărată familie şi asta se vede în rezultatele noastre. Toate jucătoarele iau în serios handbalul şi ne bucurăm pentru realizările fiecăreia dintre noi. Victoria e colectivă, nu individuală. De asemenea, sunt bucuroasă că lucrez cu antrenorul Tadici. E un specialist în adevăratul sens al cuvântului.
-Cunoşti şi Bacăul…L-ai vizitat de câteva ori, ultima dată, anul trecut, în campionat. Ne-aţi învins şi aici, în oraşul în care soţia domnului Tadici (Lili Văcaru-n.n.) a cunoscut marea performanţă handbalistică, primul titlu naţional al Ştiinţei, iar noi ne-am afundat…
-Îmi place Bacăul, am fost acolo şi cu Oltchimul, e un oraş frumos, cu oameni simpatici. Îmi pare rău că aţi retrogradat. La valoarea lotului pe care l-aţi avut, trebuia să rămâneţi în Superligă, nu ştiu ce s-a întâmplat.
-S-a tot speculat în presă că vei juca la Naţionala antrenată de Tadici…Informaţiile sunt contradictorii. Cert este că şi Ungaria, şi România ar avea nevoie de o handbalistă de tipul tău, care să facă ambele faze, atacul şi apărarea. Sunt tot mai rare asemenea jucătoare, handbalul a devenit un joc extrem de solicitant. Cam peste tot, se joacă la fel, cu două linii. La ce să se aştepte fanii tăi?
-Deocamdată, nu pot să le spun decât atâta: pentru un sportiv este o mare onoare să facă parte din echipa Naţională. Cu atât mai mare e bucuria dacă două ţări contează pe tine. Sunt recunoscătoare suporterilor care mă susţin şi mă încurajează, care sunt alături de mine şi la bine şi la rău. Iar dacă omul primeşte asta în ambele ţări... este un cadou imens de la viaţă!
-Eşti studentă la Facultatea de Drept, la Debrecen. Cum te vezi peste ani? Vei mai continua cu handbalul?
-Mai am puţin şi voi finaliza studiile universitare. E puţin cam greu să fac faţă solicitărilor, dar mă străduiesc. Încă nu a venit vremea să mă întreb ce voi face mai târziu. Sunt jucătoarea Zalăului şi îmi doresc un parcurs cât mai lung în cupele europene. In februarie, jucăm în 16-imi, cu portughezele de la Juve Lis, de care trebuie să trecem!


Un comentariu: