Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

marți, 23 octombrie 2012

Interviu cu Petrică GAVRILESCU (fostul portar al formaţiei de fotbal ARLUS Bacău)



„ARLUS a însemnat un început, dar mai presus de toate, pasiunea, curajul şi încrederea!”  
*Interviu cu Petrică GAVRILESCU (fostul portar al formaţiei ARLUS Bacău)

 Mă număr printre cei care l-au cunoscut îndeaproape pe nea Petrică Gavrilescu (aşa îi spuneau toţi, nea Petrică), decanul de vârstă al fotbalului băcăuan. Portar în echipa ARLUS-ului, apoi, cu diverse îndeletniciri în cadrul clubului, nea Petrică a traversat tot fotbalul local de la un capăt la altul, slujindu-l cum numai el a ştiut să o facă…Când a plecat să ne salute de pe lumea cealaltă, în iulie 2008,  Petrică Gavrilescu avea 86 de ani şi o minte lucidă, ca în prima zi când a ajuns la Bacău, detaşat din Bucureştiul natal…A luat cu dânsul 50 de ani de fotbal, o istorie întreagă, lăsându-ne câteva răspunsuri şi mai multe întrebări. Am recompus un interviu mai vechi, rămas- din nefericire- nepublicat la vremea respectivă. O fac acum, când amintirea celui care a fost Petrică Gavrilescu e mai puternică decât oricând. Fotbalul băcăuan are nevoie de reperele trecutului, pentru a se legitima astăzi, când e doar o umbră…(ianuarie 1995).
Leonard POPA

-Domnule Petrică Gavrilescu, restituiţi prezentului prima filă a fotbalului băcăuan…Mulţi n-o mai cunosc şi, poate, n-au ştiut-o niciodată. Care au fost începuturile?
-După război, în anul 1946, în Bacău, câţiva pasionaţi de fotbal, în frunte cu procurorul Remizovschi, avocatul Robinshon şi directorul Secţiei Comerciale Regionale Bacău, Grigoriu, au dispus înfiinţarea unei echipe de fotbal, subvenţionată de Prefectură şi Sfatul Popular Regional. Echipa aceea a primit numele de ARLUS, care era o abreviere de la o denumire mult mai largă: Asociaţia Relaţiilor Lărgite cu Uniunea Sovietică. Dădea bine un asemenea nume, care nu mai necesita o sută de aprobări ale cenzurii timpului, condusă de consilierii sovietici detaşaţi în toate cabinetele româneşti. Toate actele de afiliere la FR Fotbal  au fost întocmite rapid, dar nu existau  suficienţi jucători în oraş, mai ales că Federaţia hotărâse ca, începând cu Ediţia 1946-1947, să fiinţeze şi a treia divizie de fotbal („C”), unde s-au înscris 132 de echipe împărţite pe zone geografice, în serii de 10 şi 11 echipe. Până la urmă,  delegatul formaţiei la Federaţie, Gică Weisemberg, când s-a dus la Bucureşti, i-a întâlnit pe Ghica Cristea (viitorul  mare antrenor băcăuan-n.n.) şi Părălescu Petrică, doi jucători cunoscuţi, de la Unirea Tricolor. Ce le-a spus sau promis nu ştiu, cert este că i-a convins să vină la Bacău, alături de alţi colegi de echipă, printre care Iliescu, Ianda, Oprişescu, Frunzescu, Nelu şi Miticuţă Lemnrău, Ioniţă Marin şi Traian Iordache, cel care avea să devină şi primul antrenor al echipei. Lor, ne-am adăugat şi noi, câţiva fotbalişti băcăuani, eu, Melnic, Onucu Rus, Slaimovici, Bică, Memolis, Marinică Niculescu- venit de la Gura Ocniţei-  şi Serman. Aşa s-a  legat prima echipă a ARLUS-ului.
-Aţi intrat direct în Divizia C…Vă mai amintiţi componenţa seriei?
-Cum să nu? Danubiana Roman, CFR Iaşi, CFR Paşcani, Chimia Suceava, Dinamo Vaslui, Hatman Luca Arbore Rădăuţi, Foresta Fălticeni, Avântul Botoşani şi Letea Bacău. În total, 10 formaţii. La sfârşitul campionatului, pe primul loc, s-a clasat Danubiana Roman, iar pe doi, formaţia din Iaşi, care ne-a învins în meciul decisiv  cu 1-0. Noi am ieşit pe trei, dar pentru că, în sezonul următor, Divizia B a fost reorganizată, am promovat şi noi!
-Aşadar, am devenit divizionari B…
-Da…Un motiv în plus pentru a ne întări lotul. De fapt, cam de atunci am început şi eu să mai prind poarta lui ARLUS-ului, întrucât titular era Oprişescu. În acea ediţie, nu am avut alt obiectiv decât să ne menţinem în eşalonul secund. Şi ce luptă s-a dat în retur! Din cele 16 echipe ale eşalonului, jumătate retrogradau! Noi eram în luptă directă pentru supravieţuire cu CFR Iaşi, Textila Buhuşi şi Danubiana Roman…Meciul decisiv l-am avut, însă, acasă, cu Concordia Ploieşti, o echipă puternică, una dintre favoritele la promovare. De fapt, avea să termine campionatul pe locul 2, la egalitate de puncte cu liderul, Metalochimic Bucureşti. Dacă învingeau la Bacău, ploieştenii mergeau în Divizia A, iar noi retrogradam. Pe stadion, în tribune, se adunaseră vreo 5000 de spectatori…Imi amintesc că, până la pauză, cei de la Concordia şutaseră de vreo trei ori în bară. Dar, cum se întâmplă deseori în fotbal, deşi am fost dominaţi copios, după pauză, am înscris două goluri, prin Ioniţă şi Iordache, obţinând cea mai frumoasă victorie din campionatul respectiv. Aşa am rămas în eşalonul secund…
-In ediţia următoare, în 1948-1949, am fost foarte aproape de promovare în prima divizie!
-Da, se consolidase o echipă  cu obiective îndrăzneţe: eu, în poartă, apoi Justin, Cichi, Părălescu, Iliescu, N.Lemnrău, Marinică, Rugiubei, Creţea, Miticuţă Lemnrău, Savin, Melnic…Noi am fost stopaţi tocmai pe teren propriu, la Bacău, pe o ploaie torenţială când ne-au învins cei de la Şoimii CFR Sibiu, cu 1-0. Au fost singurele puncte pierdute pe teren propriu, dar trebuie să spun că la ei jucau şi câţiva jucători de la „U” Cluj, care erau studenţi la Sibiu…Golul l-am luat cu 10 minute înainte de final, din lovitură liberă, când noroiul, până la glezne, mi-a sărit în braţe şi mingea s-a rostogolit în poartă! Cred că aceasta a fost prima mare înfrângere a fotbalului băcăuan…
-Erau asigurate toate condiţiile pentru realizarea unui obiectiv pretenţios?
-În perioada aceea, între 1947-1956, conducerile administrative care au finanţat echipa de fotbal (ARLUS, Partizanul, Proletarul) au făcut tot posibilul ca echipa care reprezenta Bacăul să aibă asigurate condiţii corespunzătoare. Deplasările se făceau cu camioane descoperite sau cu trenul, cazarea, în majoritatea cazurilor, se făcea în cămine de ucenici din oraşele respective, unde tot lotul  dormea într-un singur dormitor. La vremea aceea, erau foarte puţine hoteluri şi acelea erau ocupate, mai mult de jumătate cu soldaţii sovietici. Acasă, la Bacău, fotbaliştii beneficiau de o masă (prânzul), la cantina Sfatului Popular. La Stadionul din Parcul Libertăţii, unde disputam partidele, până în 1948, apa rece se aducea din oraş cu butoiul şi dată cu porţie, după fiecare antrenament şi joc. Antrenamentele se făceau de 3 ori pe săptămână, dar absolut toţi jucătorii făceau zilnic 3 ore individual, pentru îmbunătăţirea şi perfecţionarea procedeelor tehnice de bază, fiecare insistând acolo unde se simţea deficitar.La fiecare antrenament, înainte de a lucra cu mingea, 30-40 de minute, lucram conştiincios la probele clasice de atletism, sărituri peste garduri, sărituri în lungime şi în înălţime, aruncarea greutăţii şi probe de viteză pe 30 de metri, contracronometru…Mingile de fotbal erau mult diferite faţă de cele de astăzi. Erau confecţionate din piele foarte groasă, cu bentiţe şi şiret. Ghetele erau lucrate din piele groasă de bizon, cu crampoane dreptunghiulare, montate în zig-zag pe talpă. Fiecare gheată cântărea câte 1,5 kg! Nu se plângea, însă, nimeni…
-Sistemul de joc? Avea cineva idee şi de aşa ceva?
-Cum să nu?! Nu se juca la întâmplare nici atunci. Erau aplicate două sisteme de joc. Primul, acela cu 5 înaintaşi, care aveau sarcini numai de atac, acţionând de la centru spre poarta adversă, iar al doilea în sistemul W.M., pe care şi acum îl consider ca fiind cel mai indicat pentru fotbalul spectacol. În sistemul actual, cu numai 2 vârfuri şi, câteodată, numai unul, jocul a pierdut mult din frumuseţe.
-Să revenim la ARLUS…În sezonul 1949-1950, echipa a retrogradat. Dintr-o pretendentă la promovare, a ajuns pe ultimul loc la sfârşitul campionatului…
-Aşa s-a întâmplat, nu am reuşit să ne revenim din şocul ratării promovării în Divizia A. Perioada de graţie a ARLUSULUI se consumase în campionatul anterior. Urma declinul, echipa schimbându-şi de câteva ori numele după 1950. De altfel, băcăuanii începuseră să se concentreze asupra altei echipe, abia înfiinţate, Dinamo Bacău (data constituirii: 4 septembrie 1949- n.n.), în cadrul unui club polisportiv, uitând cu totul de ARLUS, denumit- între timp- Partizanul…
-În toţi aceşti ani, ce antrenori s-au perindat pe la echipă?
-Primul a fost Traian Iordache, apoi Bălănescu, Ştefan Dobay, Justin-portarul…
-Dobay?! Celebrul fotbalist interbelic?!
-Da, a fost un retur de campionat, după ce am retrogradat. Mulţi am fost surprinşi să-l întâlnim într-o zi la antrenament. Nu ştiu cum de ajunsese la Bacău. Îmbătrânise, dar îşi păstrase tăria şutului. Când îmi trăgea la poartă, trebuia să-mi pun mănuşile. Cred că aşa a şutat şi la 50 de ani. Am auzit că a murit, după 1989, uitat de toată lumea…
-Deci, pentru a concluziona…Nea Petrică, ce a însemnat ARLUS pentru fotbalul băcăuan?
-ARLUS a însemnat un început, dar mai presus de toate, pasiunea, curajul şi încrederea în forţele proprii. Eram  nişte învingători, chiar şi atunci când pierdeam…


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu