Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

luni, 22 octombrie 2012

Interviu cu fosta mare gimnastă Teodora UNGUREANU



„Nu am avut niciodată sentimentul invidiei!”
*Interviu cu fosta mare gimnastă Teodora UNGUREANU

   Colegul Cornel Galben, de la secţia cultură-învăţământ a „Deşteptării” se va îmbogăţi, cu siguranţă. Zilele trecute mi-a vândut un pont de „milioane”. Cică Teodora Ungureanu, una dintre stelele gimnasticii româneşti din anii 70-80, s-ar fi întors, pentru câteva săptămâni, la Oneşti. N-am crezut, dar, a doua zi, am fost în municipiul de pe Trotuş. Şi, într-adevăr, într-una din sălile de gimnastică ale Liceului Sportiv, am avut fericita ocazie să o întâlnesc pe marea noastră campioană.
   Pentru mulţi, Teodora Ungureanu a însemnat umbra lăsată de perfecţiunea Nadiei. Pentru foarte mulţi, însă, Teodora a rămas marea nedreptăţită a Olimpiadei de la Montreal. Pentru aceştia, numele său nu a însemnat niciodată o trimitere la pagina întâi a publicaţiilor sportive. De altfel, nu-mi aduc aminte alt nume de sportiv, care să fi rămas într-atât de învecinat şlagărului…Câţi dintre noi nu-şi amintesc, atunci când postul naţional de radio-televiziune transmite „Sanie cu zurgălăi”, solul Teodorei Ungureanu la Olimpiada canadiană? Şi atunci, e firesc să te întrebi ce a inspirat întrebările şi răspunsurile de mai jos?! Sportul? Muzica? Ori, poate, neşansa pe care o au întotdeauna marii sportivi, vis-a-vis de alţi mari sportivi?    (august 1990).
Leonard POPA

-Vestea venirii dvs. acasă, m-a luat prin surprindere. Nu sunt pregătit pentru acest interviu…
-Nici eu…(râde)
-Atunci, să mizăm pe spontaneitatea noastră…Un dialog mai aproape de adevăr…
-Tot ce se poate…
-Când aţi dat ultimul interviu în ţară?
-În ţară? Nu-mi aduc aminte…În 78 sau 79…
-După ce eveniment?
-După „Mondialele” de la Strasbourg, ori după Universiada din Mexic…
-Ce s-a întâmplat după aceea?
-După aceea, în 80, am efectuat ultimul cantonament cu echipa naţională, înainte de Olimpiada de la Moscova, după care am pus punct carierei de gimnastă.
-De ce? Din cauza vârstei?
-Au fost mai multe probleme, dar aveam deja 20 de ani şi nu am vrut să mai continui.
-Nu au fost şi neînţelegeri?
-Nu. La 20 de ani am renunţat, pur şi simplu, pentru a face loc altor fete care veneau tare din spate: Cristina Grigoraş, Ecaterina Szabo, Lavinia Agache, Melita Ruhn…
-Ce a urmat?
-Am lucrat ca antrenoare la clubul Dinamo. După doi ani, am demisionat şi am plecat, prin contract, pentru un număr acrobatic la Circul Bucureşti.
-Cum aşa?! Ce posibilitate de exprimare aveaţi la un Circ, fie el şi unul  naţional?
-La circ, executam un număr acrobatic care se numea „bara rusă”. După mai mulţi ani în Olanda şi Finlanda, am ajuns, în sfârşit, la circul francez. Acolo mă aflam în 1987, când am fost numită antrenoare la Grenoble, la echipa de gimnastică a clubului.
-Şi aveţi o echipă?
-Da. La un an după ce am ajuns la echipă, am luat-o de pe locul 10, în divizia secundă, şi am adus-o pe locul 2.De atunci, suntem pe acelaşi loc, în plus, două fete de-ale noastre, sunt, deja, în echipa naţională a Franţei.
-Când aţi învăţat franceza atât de bine?
-Franceza am început să o învăţ în primul an de circ, în Franţa. După vreo şase luni, am reuşit să ne perfecţionăm. Fetiţa noastră, fiind mică, a învăţat mai repede, când nu înţelegeam un cuvânt, o întrebam imediat pe ea…
-Nu este o diferenţă prea mare între gimnastică şi circ?
-Nu. Chiar dacă am fost la circ, contactul cu lumea gimnasticii nu l-am pierdut. Şi în 85, când au fost Europenele în Finlanda, am luat legătura cu lotul. Aşa s-a întâmplat şi în Franţa, când am aflat că se organizează un concurs de gimnastică cu participare românească. Dacă am intrat în lumea circului, am făcut-o pentru că acesta era un mijloc de a călători. Nu este uşor ca, după zece ani de performanţă şi fel de fel de turnee, să vină o zi în care să ţi se spună răspicat: „gata, nu mai pleci nicăieri, te-ai plimbat destul!”
-Nu mai primeaţi vize?
-Nu. Când se organiza un concurs în străinătate, alţii erau privilegiaţii…Tocmai aceia care nu fac mare lucru în sport ajung să fie primii la rând când e vorba de excursii şi turnee!
-Nu aţi avut probleme cu autorităţile române?
-Ba da.
-Ce fel de probleme?
-Pentru că nu m-au lăsat să plec timp de şase luni, mi-am dat demisia de la Dinamo şi m-am angajat, aşa cum v-am spus, la Circul de Stat. Dar nici după aceea, nu mi s-a acordat vize de plecare, pentru că mereu dădeam peste cineva care-mi spunea în faţă: „Cum să pleci? Ce va spune Occidentul când va afla că Teodora Ungureanu, medaliată olimpică, s-a angajat la circ?”
-Până la urmă, însă…
-Până la urmă, am obţinut viza. Cel care m-a ajutat şi m-a înţeles a fost Nicu Ceauşescu. Toată lumea îl înjură acum, dar dacă nu era el, nu mai plecam niciodată în străinătate, decât, poate, astăzi. In fine, prin intervenţia lui, în 24 de ore am primit paşaportul, şi eu şi soţul meu, Sorin Cepoi (fostul gimnast-n.n.) şi fetiţa…
-Aţi renunţat la cetăţenia română?
-Nu. Tocmai că, în ianuarie, când fotbaliştii români au venit la Marsilia şi echipa mea a făcut o demonstraţie acolo, am stat de vorbă cu un ziarist de la „Gazeta sporturilor”, care nu ştiu ce a înţeles din câte i-am spus, pentru că în ziar a apărut cum că noi am dori să renunţăm la cetăţenia română, ceea ce este neadevărat. Suntem cetăţeni români stabiliţi în străinătate. Mai avem, însă, un an şi vom solicita şi cetăţenia franceză, întrucât vom putea călători într-o ţară occidentală fără viză.
-Haideţi să revenim la anii frumoşi ai gimnasticii româneşti. Ce a însemnat pentru dvs. perioada aceea, în afară de concursuri şi medalii?
-Lucrul după care tânjeam cel mai mult, pe-atunci, erau momentele de după concursuri, când ne întorceam acasă, să ne bucurăm de puţină linişte. Pentru că gimnastica înseamnă un volum imens de muncă, câte 6-7 ore de antrenament zilnic. Nu era uşor să te pregăteşti, în fiecare zi, timp de şase luni, pentru un concurs, în timp ce alţi copii, la vârsta noastră, se jucau şi se distrau…
-Cărui antrenor îi datoraţi tot ceea ce aţi realizat în sport? Lui Bela Karoly?
-Generaţia mea, da. In momentul acela, dânsul era antrenorul lotului naţional. Însă, primii paşi în gimnastică mi-au fost îndrumaţi de Andrei Cherecheş, la Reşiţa. De obicei, memoria sportului reţine doar numele antrenorilor de la lotul naţional, ceea ce nu este corect…
-Ştiu că aţi fost prietenă bună cu Nadia. Astăzi, aţi rămas la fel de bune prietene?
-Nu pot să spun lucrul acesta, pentru că de vreo zece ani, nu ne-am mai scris şi nu ne-am mai văzut. Deci, nu mai poate fi nimic ca înainte…Fiecare şi-a urmat cursul firesc al vieţii…
-Când aţi aflat că a plecat din România cum a plecat, ce aţi gândit?
-Pe moment m-am bucurat pentru ea, dar când am aflat cum a plecat, am rămas surprinsă. Eu n-aş fi făcut acest lucru. A riscat prea mult.
-După Montreal, s-a spus că aţi fost nedreptăţită, că meritaţi aurul la sol…Nu aţi avut nici un moment sentimentul invidiei?
-Nu. Au fost mulţi care au afirmat că aş fi fost mai bună la unele aparate şi că aş fi meritat medalia de aur la sol sau la bârnă. Cu Nadia eram tot timpul, şi în sala de gimnastică şi în afara ei. Pentru nimic în lume nu aş fi putut să o invidiez. N-am cunoscut acest sentiment niciodată!
-Cum vedeţi gimnastica românească astăzi? Mai este străbătută de acelaşi entuziasm?
-Cred că da. Talente sunt, deşi gimnastica a devenit foarte grea în momentul de faţă. De aceea, talentele trebuie depistate rapid. Înainte, elementele erau mult mai uşoare şi, prin muncă şi forţă, se putea face ceea ce am făcut noi. Staţi să vedeţi unde se va ajunge după anul 2000…Astăzi, fără talent, nu se mai ajunge în frunte. Oricum, văzută din Franţa, gimnastica românească pare în progres.
-Cum se explică prezenţa dvs. la Oneşti?
-Am venit la Oneşti pentru un stagiu de trei săptămâni, cu echipa de gimnastică pe care o antrenez la Grenoble. Este, de fapt, un schimb de experienţă cu Liceul de Gimnastică din Oneşti şi cu dl.Mihai Săndulescu, directorul instituţiei.
-Şi fetele sunt mulţumite?
-Da. Sunt foarte mulţumite, pentru că aici au avut ocazia să vadă la lucru lotul olimpic al României şi au înţeles că numai prin muncă se poate obţine performanţa. In Franţa nu prea se munceşte la antrenamente.
-Cum vine asta?!
-Aşa bine. În Franţa, fetele vin la sală de plăcere şi pentru că îşi plătesc antrenamentele, se mai găseşte câte una care să-ţi întoarcă spatele şi să-ţi spună: „Fac ce vreau cu banii mei!”
-Cum aţi regăsit Oneştiul? Cum v-au primit oamenii de aici?
-Oraşul s-a transformat mult, s-au construit multe lucruri noi. Peste tot am simţit ospitalitatea localnicilor. Chiar şi ieri, când eram la piscină, au venit mai mulţi care, chipurile, m-ar fi cunoscut încă din copilărie. Mi-a venit să şi râd, unul dintre ei s-a aruncat în apă, îmbrăcat cum era, ca să-mi spună: „Bine ai venit!”…
-Despre evenimentele din decembrie 89, ce părere aveţi? Cum le-aţi perceput din Franţa?
-Când am aflat ce s-a întâmplat ne-am bucurat. Ne-am întristat, însă, când am auzit de numărul victimelor din Bucureşti. Despre ce a urmat, după revoluţie, ce să vă mai spun? Cred că mulţi oameni nu ştiu, încă, ce vor de la democraţie…Acum este libertate, m-am convins, dar oamenii nu au răbdare. Ei vor să schimbe totul de la o zi la alta, şi asta nu e posibil. Ca să te bucuri de democraţie e nevoie de muncă, multă muncă…
-Dvs., în Franţa, lucraţi mult?
-De muncit, muncim enorm.Numai în felul acesta putem trăi din ce câştigăm ca antrenori de gimnastică…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu