Bogdan RATH (antrenorul Naţionalei de polo):

OBIECTIVELE NOASTRE S-AU SCHIMBAT!

 

 

   Polo românesc a produs întotdeauna jucători de mare valoare, indiferent de audienţă sau rezultatele din marile competiţii internaţionale. Nenorocul a fost că aceşti sportivi nu au jucat împreună, făcând parte din generaţii diferite, sau au făcut-o foarte puţin. De multe ori, mă întreb care ar fi fost destinul acestui sport, în România, dacă Spânu, Rath, Hagiu sau Radu ar fi făcut parte din aceeaşi reprezentativă... Bogdan Rath, actualul antrenor al Naţionalei noastre, care tocmai a obţinut biletele pentru JO de la Paris, în urma rezultatelor şi, mai ales, a evoluţiei foarte bune de la ultimul Campionat Mondial (şi nu doar printr-un concurs de împrejurări favorabile!) este, cu siguranţă, cel mai titrat dintre ei. Vicecampion mondial cu selecţionata Italiei, participant la două ediţii olimpice şi inclus, tot de atâtea ori, în Echipa Lumii, tehnicianul român încearcă acum să repoziţioneze polo nostru pe harta mare a performanţei, micşorând decalajele şi diferenţele care ne separă de formaţiile de top. Un prim pas a fost făcut la Doha.

 

 

-Domnule Rath, v-aţi născut la Bucureşti, în 1972, şi aţi început să practicaţi polo, la 8 ani, o vârstă la care băieţii descoperă, mai curând, fotbalul. Cum s-a întâmplat minunea?

-Adevărul e că, la vârsta respectivă, jucam de toate, şi fotbal, şi handbal, şi atletism. Până la urmă, am ales să practic organizat polo, întrucât îmi plăceau şi mingea, dar şi apa. Apoi, a contat mult exemplul fratelui mai mare care, deja, era într-o echipă de polo.

-Activitatea de performanţă aţi început-o la Sportul Studenţesc, după care aţi trecut la Steaua. Ce însemna polo românesc în perioada respectivă? Mă gândesc că, atunci, în ţară, existau doar vreo patru bazine, dar România avea câteva rezultate notabile. Un loc 4 la Europene, o prezenţă la JO din 1996,la Atlanta...

-Deşi erau mai puţine bazine decât astăzi, înainte de 1989, dar şi câţiva ani după revoluţie, sportul românesc a fost în plină afirmare. Polo, de pildă, era organizat în două divizii şi derbyurile primului eşalon erau transmise LIVE la unicul post de televiziune din ţară. Entuziasmul era mare şi atragerea copiilor către sportul de performanţă nu era o problemă, nu apăruseră calculatoarele şi telefoanele mobile. Polo are două componente, jocul cu mingea, oarecum asemănător cu handbalul, şi înotul. Dacă ai practicat, în special, brasul şi îţi place handbalul, poţi face transferul către polo.

-După sezoanele de la Steaua, aţi ajuns în Italia unde, prin căsătorie cu o fostă mare poloistă, campioană mondială şi olimpică, aţi obţinut şi cetăţenia italiană. Cu Naţionala peninsulară, aţi devenit vicecampion mondial (2003) şi european (2001). V-aţi adaptat repede la ceea ce se joacă în Italia...

-Da, pentru că nu erau diferenţe uriaşe între ceea ce făcusem în România şi ceea ce se pretindea în Italia. Sigur, erau altă infrastructură, alte obiective... În Italia, am jucat până în 2012, când m-am retras de la Ortigia Siracusa, trecând anterior pe la Paguros Catania, Savona, Posillipo Napoli (câştigătoare de Cupa Cupelor) şi Leonessa Brescia. După retragere, am continuat să joc polo în Malta, unde campionatul se desfăşura vara şi la care participau toţi marii poloişti ai lumii. Se şi plăteau foarte bine aceste participări.

-Din 2022, aţi preluat, într-un moment dificil, Naţionala României...

-A fost o situaţie grea, pentru că polo românesc nu mai obţinuse o calificare la Mondiale de 11 ani, iar la JO nu mai eram prezenţi de 3 ediţii. Între timp, se schimbaseră două generaţii de jucători. Primul semn că putem face mai mult a fost participarea la Cupa Mondială, unde am învins, prima dată în istorie (Federaţia a fost înfiinţată în 1930) Serbia! A urmat, apoi, Europeanul, unde ne-am câştigat grupa cu Olanda,Slovenia şi Slovacia şi ne-am clasat finalmente pe locul 8. Asta ne-a permis să ajungem la Campionatul Mondial de anul acesta. Am nimerit într-o grupă infernală, cu Ungaria şi Italia, două dintre favoritele la titlu. Am jucat,însă, fără complexe şi, în destule momente, de la egal la egal. Cred că jumătate din meciuri.

-Cu Italia, am suportat o grămadă de eliminări, iar portarul nostru, Marius Ţic, a parat 5 penaltyuri din cele 7 pe care le-au primit italienii. Şi partida cu Muntenegru, decisivă pentru locul 8, am avut-o în mână. Am condus cu 4-1! Am cedat mereu în ultimul sfert.

-Sigur, până la urmă, lipsa de experienţă la un asemenea eveniment şi-a spus cuvântul. Una peste alta, jocul nostru a atras atenţia adversarilor, care au înţeles că obiectivele noastre s-au schimbat. Calificarea la JO de la Paris a venit pe acest fundal de progres şi nu datorită unui noroc! Africa de Sud s-a retras din competiţia olimpică, dar nu a făcut-o de pe o poziţie superioară nouă. Prezenţa africanilor la JO se făcea până acum, respectându-se principiul olimpic al reprezentativităţii continentelor. Diferenţa de valoare între ceea ce se joacă acum în Africa şi polo din  celelalte ţări este, însă, una enormă. S-ar fi ajuns în situaţia altor sporturi unde decalajele dintre echipele din continente diferite creează dezechilibre valorice vizibile. Deranjant este că s-a dat şansei de care am beneficiat o importanţă mai mare decât felului în care ne-am atras-o, prin joc, nu printr-o întâmplare. Dacă pierdeam, de pildă, meciul cu China, câştigat în extremis cu 9-7, nu mai vorbeam astăzi despre Paris. Mai ales că adversarul cunoştea foarte bine adevărata miză a partidei.

-Între timp, au fost stabilite şi grupele olimpice. Iarăşi, greu... Croaţia, Italia, Grecia, SUA, Muntenegru.

-Nu ne este teamă de nimeni.La JO, toate echipele participante sunt tari, sita Mondialului a cernut valorile. Vom aborda fiecare partidă aşa cum am făcut-o în primele două reprize cu Italia şi Muntenegru, cu încredere în propriile posibilităţi.

-O ultimă întrebare... Cum aţi convinge un copil de 8 ani să se apuce, astăzi, de polo şi nu de altceva, ce i-aţi spune?

-I-aş spune că îl aşteaptă un drum foarte greu..., pentru că îl va durea tot corpul, până nu se opreşte din activitate. Va lua lovituri nenumărate şi dureroase, o să-i fie frig foarte des, va sta foarte multe ore în apă şi în sala de forţă, va alerga prin zăpadă ore întregi, zile, săptămâni, luni şi chiar ani buni...Când alţii o să meargă, el trebuie să alerge şi, când alţii se odihnesc, el trebuie să meargă. Numai aşa îi va depăşi pe cei din faţa lui! O să trebuiască să doarmă devreme şi să renunţe la multe...O să-i fie foame şi sete non-stop. Va călători cu toate mijloacele de transport multe ore şi la toate orele...O să renunţe la prieteni, la sărbători şi chiar familie...Va trebui să nu se plângă niciodată la părinţi, că nu-l bagă să joace antrenorul său ori de alte nedreptăţi, să nu creadă numai în noroc şi să aibă tăria să-şi facă autocritica. Trebuie să asculte ceea ce spune antrenorul şi nu cum o zice. O să-l doară rău sufletul, când va fi lăsat acasă, dar trebuie să accepte şi să lupte în continuare. asta trebuie să suporte! Dar, când o să intre la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, îşi va da seama că totul a meritat şi că ar face din nou tot ce a făcut la infinit...