DIN ARHIVELE SPORTULUI BĂCĂUAN
ŞI NOI AM FOST ACOLO...
1956, un an important pentru toată lumea... Şi pentru istorici, şi pentru microbiştii băcăuani. Este anul în care izbucnesc mişcările
anticomuniste iniţiate de studenţi, cele mai frecventate de către autori fiind evenimentele petrecute în Ungaria şi Polonia. La Budapesta, în 23 octombrie, Uniunea Sovietică intervine cu
trupele sale (cantonate de mai mult timp pe teritoriul României) şi, după câteva zile de lupte (3 noiembrie), alături de AVH (poliţia secretă maghiară), ruşii ocupă capitala
Ungariei. Premierul Nagy Imre (un reformist), este înlocuit cu Kadar Janos, omul Moscovei, care avea să deţină puterea până în 1988, când demisionează din funcţia de secretar
general al PSMU. Nagy Imre este răpit în 21 noiembrie, în timp ce se îndrepta spre propriul domiciliu, şi va fi deportat în România, la Snagov, alături de alţi revoluţionari
maghiari. În detenţie, Nagy este vizitat de Fazekas Ludovic (viitor ministru în guvernul Ceauşescu) şi Valter Roman (tatăl fostului premier Petre Roman), de fiecare dată, susţinând
că e prim-ministrul Ungariei şi nu recunoaşte guvernul impus de sovietici. În aprilie 1957, Nagz Imre e readus la Budapesta şi, după un proces cu uşile închise, a fost condamnat la
moarte (iunie 1958)...
La Bucureşti, conducătorul statului român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu putea rămâne insensibil la toate aceste schimbări de pe scena politică
internaţională. Deosebit de abil în politica externă, Dej şi-ar fi dorit o implicare mai activă a României în disputa URSS-ului cu maghiarii. De pildă, să fi luat parte
direct la intervenţia militară soldată cu ocuparea Budapestei, dar nu i s-a dat satisfacţie. Ar fi fost prea mult ca România să invadeze pentru a treia oară vecinii din Vest, în decurs
de numai 4 decenii! În ţară, ecourile contrarevoluţiei maghiare s-au propagat, în special, în centrele universitare din Ardeal, Timişoara, Cluj, Tg.Mureş, dar autorităţile
comuniste au reuşit să stingă repede focarele, arestând câteva sute de studenţi. La Budapesta, în urma insurecţiei, bilanţul fusese tragic: mii de morţi, 16.000 de persoane
deportate şi peste 100.000 exilate...
În Oraşul lui Bacovia, traiul era unul liniştit, specific provinciei moldoveneşti, cu miros de tei la tot pasul şi plopi pe marginea drumului. Departe de vâltorea evenimentelor, lumea avea timp pentru toate. Fotbalul devenise şi el o pasiune. În februarie 1950, sub denumirea de „Dinamo”, se înfiinţase o echipă de fotbal care, peste puţin timp, avea să ajungă una dintre atracţiile sportive locale. La început, echipa a activat în campionatul orǎşenesc. Printre membrii fondatori s-au numǎrat Al. Neagu şi B. Teodorescu, acesta din urmă devenind primul preşedinte al clubului. În 1950, în România, se luase decizia să se treacă la sistemul competiţional primăvară (turul)-toamnă (returul), după modelul oferit de fratele mai mare de la Răsărit. La momentul respectiv, în campionatele României, activau peste 900 de echipe, ceea ce la o populaţie de aproximativ 17,5 milioane de locuitori (recensământul din februarie 1956) nu era tocmai rău... Naţionala îşi permite şi ea câteva deplasări amicale, în afara blocului comunist. La 22 aprilie, România învinge Iugoslavia la Belgrad (1-0, gol marcat de Cacoveanu, în min.83). În 17 iunie, pierdem revanşa cu Suedia, pe teren propriu (0-2), pentru ca peste 10 zile (28 iunie) să trecem de altă ţară nordică, Norvegia, cu 2-0. În septembrie, cedăm, însă, la rivala Bulgaria, cu 2-0. Până să obţinem marele rezultat de la Moscova (1-1, după ce tricolorii au deschis scorul prin Gh.Ene I!), contra URSS-ului lui Yasin şi Strelţov, nu mai era decât un an...
În 1952, Dinamo Bacău a câştigat campionatul regional şi, trecând printr-un baraj de calificare, a promovat în eşalonul II
divizionar. Printre realizatorii acestei performanţe memoria cronicilor îi păstrează pe: Şt. Birǎiescu, C. Cârnaru, I. Magheţ, Şt. Coidum, L. Ivanenco, D. ChiriIǎ, Em. Weber, Gh. Oprea, I. Creţea, C. Matei, M. Dinu... A fost doar începutul! În 1955, formaţia băcăuană câştigă seria a 3-a a diviziei
secunde, cu o linie de clasament convingătoare: 24 de partide jucate, 16 victorii, 4 egalităţi şi doar 4 înfrângeri. La acestea se adaugă cel mai eficient atac din serie, 55 de goluri marcate,
şi cea mai bună apărare, numai 23 de goluri primite. Din seria respectivă, au mai făcut parte alte două formaţii din aceeaşi regiune (în perioada 1956-1960, Regiunea Bacău
a avut cel mai întins teritoriu din istoria sa, numărând 9 raioane şi 12 oraşe: Adjud, Bacău, Buhuși, Moinești, Piatra Neamț, Roman, Târgu Neamț,
Târgu Ocna, Zeletin- cu centrul la Podu Turcului) : Flamura Roşie Bacău (locul 7) şi Flamura Roşie Buhuşi (locul 10, retrogradabil). Antrenorul echipei, Florian Ambru (n.1922), era un fost fotbalist bucureştean, care jucase pe postul de fundaş, la Ciocanul Bucureşti, Dinamo Bucureşti şi Dinamo Bacău
(1954)- unde ajunsese ca detaşat de la centru... În 1950, debutase chiar şi în echipa naţională, într-o partidă amicală
cu Albania, desfăşurată la Bucureşti (6-0), dar alte selecţii nu a mai avut. Aşadar, 1956 este primul an în care Bacăul ajunge în prima divizie fotbalistică a ţării.
Din echipa care a realizat performanţa promovării au făcut parte: I. Varga, Em. Weber, D. Chiriţǎ, C. Matei, C. Cârnaru, L. Ivanenco, N. Oaidǎ, I. Sârbu, D. Lemnrǎu, I. Creţea, V. Stancu, Z. David, lor adǎugându-li-se pe parcurs: V. Giosanu, Gh. Lupeş, M. Cicerone, V. Alexandru, Gh. Dǎrǎban, Matei Gram şi Th. Hulea. Vedetele echipei erau considerate Cârnaru, Lemnrău, Creţea şi Oaidă. Acesta din urmă evolua pe postul de atacant şi a fost transferat la Bacău de la Dinamo Braşov
(oraşul său natal). În cele două sezoane petrecute aici (1955 şi 1956), a reuşit să marcheze 12 goluri. În 1957, s-a transferat la Progresul Bucureşti, unde a devenit unul dintre
jucătorii de bază, fiind selecţionat în lotul naţional cu care România a abordat preliminariile Europeanului din 1960 şi calificările olimpice. Ulterior, Nicolaie Oaidă a fost un apreciat antrenor, profesând chiar şi în străinătate, în Libia şi Egipt. Matei Gram încă nu ajunsese apreciatul marcator de mai târziu, când avea să se numere printre cei mai prolifici golgeteri din provincie (1960-1962),
dar şutul său puternic şi precis începuse să atragă atenţia. Păcat că viaţa nu tocmai ordonată avea să-l scoată din circuit, înainte de revenirea Bacăului
în Divizia A, în 1967, sub comanda lui Constantin Teaşcă.
Ediţia de campionat 1956 a debutat în 18 martie, iar băcăuanii au întâlnit în prima etapă, un adversar din
aceeaşi familie, Dinamo Bucureşti. Rezultatul, previzibil, a mulţumit, până la urmă, pe toată lumea: 0-1, după un gol marcat de Niţulescu, în min.28... A fost ediţia
de campionat care avea să înregistreze cele mai multe surprize. Numărul echipelor înscrise în întrecere, 13, făcea ca una dintre acestea să nu aibă joc într-una din etape.
Cum-necum, la sfârşitul turului, pe primul loc, se situa CCA (17 puncte), în timp ce Dinamo Bacău, cu doar 7 puncte (3 victorii, 1 meci egal, 8 înfrângeri), ocupa
poziţia a 11-a... A fost turul de campionat în care băcăuanii aveau să înregistreze cea mai severă înfrângere pe teren propriu, din întreaga lor prezenţă pe
prima scenă: 0-8 cu CCA! Nu era, însă, totul pierdut. La numai două puncte de locul salvator, băcăuanii sperau într-un retur care să le permită rămânerea în Divizia
A. Reluarea sezonului (12 august), le aduce aceeaşi înfrângere programată, 1-2 cu Dinamo, la Bucureşti. Pe 30 septembrie, în etapa a 20-a, dinamoviştii băcăuani declanşează
bomba campionatului, învingând CCA, în Capitală, cu 1-0, şi părea că speranţele vor reintra în grafic. Nu a fost să fie... Cu un lot subţiat valoric, Dinamo Bacău
va termina competiţia pe ultimul loc, în ultimele 6 etape, nemaireuşind să adune decât 2 puncte (5-0, acasă, cu Ştiinţa Timişoara). Cele 16 puncte din dreptul liniei de clasament
au fost insuficiente pentru rămânerea în primul eşalon. Bacăul lua drumul Diviziei B, alături de Locomotiva Timişoara şi Ştiinţa Cluj, şi nu se ştia pentru cât
timp. Entuziasmul iniţial pierise şi era limpede că trebuia o infuzie de nume noi, atât în teren, cât şi pe banca tehnică. Campionatul a fost câştigat de CCA, care la acea
dată se confunda cu echipa naţională: portarul Ion VOINESCU, apărătorii Vasile ZAVODA II şi Alexandru APOLZAN, mijlocaşii Ştefan ONISIE şi Tiberiu BONE, atacanţii Gheorghe
CACOVEANU, Francisc ZAVODA I, Ion ALECSANDRESCU şi Nicolae TATARU- adică eroii celebrului turneu organizat în Anglia, în luna octombrie, unde militarii obţinuseră 2 egaluri (1-1 cu Arsenal,
3-3 cu Sheffield Wednesday), o victorie (4-3 cu Lutton Town) şi o înfrângere (0-5 cu Wolverhampton Wanderers). Pe locul al 2-lea, s-a clasat marea rivală, Dinamo Bucureşti, reprezentanta noastră
în prima ediţie a Cupei Campionilor Europeni (1955)- o competiţie care a reunit 16 formaţii şi care avea să fie câştigată de Real Madrid. Dinamo Bucureşti a parcurs două
tururi. După ce a eliminat pe Galatasaray (3-1 şi 1-2), bucureştenii au clacat în faţa bulgarilor de la ŢDNA Sofia (viitoarea ŢSKA), cu 1-8 şi 3-2...
1956 s-a încheiat, competiţional vorbind, sub ecoul unui succes de răsunet al sportului românesc. În 6 iulie, naţionala feminină de handbal
în 11 reuşea la Frankfurt pe Main să câştige titlul mondial, depăşind în finală reprezentanta ţării gazde (6-5), R.F.Germania. A fost primul trofeu pentru handbalul
românesc, o ocazie suplimentară pentru autorităţile de la Bucureşti să ascundă opiniei publice faptul că epoca, încă, se consuma sub semnul terorii şi executărilor
dictate de Tribunalul Poporului... În fond, nu trecuseră decât doi ani de la executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Nimeni, însă, nu părea să-şi mai amintească
despre asta, nici măcar la Bacău, oraşul natal al fostului Ministru de Justiţie din Guvernul lui Constantin Sănătescu şi unul din reprezentanţii României la Tratatele de Pace de
la Paris (1947)...(va urma)
Leonard POPA (UZPR)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu