„Dacă
nu ai minte, şi viaţa e grea!”
*Interviu cu Constantin (Toni) ENESCU,
fostul fotbalist al Sport Clubului din sezoanele 1972-1974
Scriu numele lui Constantin (Toni) Enescu (n.1 mai
1953/Ceahlău, jud.Neamţ) cu strângere de inimă... Fotbalistul apărut pe
malurile Bistriţei să-l facă uitat pe Rugiubei, căruia îi copiase la indigo
calităţile de marcator pur-sânge, putea avea Bacăul la picioare, cum l-a avut întreaga
generaţie a Marelui Dembo şi a lui Aristică Ghiţă. Nu s-a întâmplat aşa, pentru
că, uneori, ajuns la răscruce de drumuri, nu ştii încotro să o apuci. Toni
Enescu, râvnitul atacant băcăuan din perioada 1972-1974, şi le-a dorit pe
toate, deodată… Din centrul unei ofensive de vis (Pană-Dembrovschi-Enescu-Băluţă/Florea),
care a urcat Sport Clubul pe locul 4, în sezonul 1972-1973, după Dinamo,
Craiova şi Argeşul lui Dobrin, fotbalistul lansat în fotbalul mare de Costică Rădulescu
a ajuns la Sibiu, apoi la Steaua şi Jiul Petroşani, sfârşind în anonimat,
departe de lumea reflectoarelor, la o formaţie dintr-un orăşel braşovean, aflată
în căutare de idoli. Prea mult- sau, dimpotrivă, prea puţin- pentru cariera
unui golgeter care fusese hărăzit doar Bacăului....
Leonard POPA
-Debutul e cel mai frumos moment din
viaţa unui fotbalist… Când ai auzit primul fluier al arbitrului?
-Debutul, în aprilie 1973, la un meci în
deplasare cu FC Constanţa, pierdut cu 5-0, când l-am înlocuit pe Sinăuceanu, în ultimul sfert de oră. Îmi amintesc şi
acum 11 le de atunci: Ghiţă-Margasoiu, Catargiu, Velicu, Comănescu, Sinăuceanu,
Hriţcu, Mioc, Pană, Volmer, Băluţă. Dembrovschi nu jucase. Tricou alb cu dungă roşie pe mijloc, orizontală. Până
atunci, bifasem o grămadă de meciuri în deschidere, la tineret-speranţe.
-Echipa era la intersecţie de generaţii... Aceea care promovase în 1967, cu
Dembrovschi şi Ghiţă, dar şi a celor mai tineri, cu Mioc, Catargiu, Şoşu,
Chitaru... De cine te leagă cele mai multe amintiri?
-De Chitaru, evident… S-ar fi putut face un
film despre el. Chitaru a fost de 3 ori în China şi nu a ştiut niciodată. Pentru el, toată lumea s-a limitat la
Bacău. Când a ajuns în Capitală, la Dinamo, s-a speriat şi, după 1 an, s-a
întors acasă. Era de o naivitate de nedescris. Cu mingea la picior, însă,
devenea academician. De altfel, când a fost să semneze contractul cu Dinamo, a
stat ascuns trei zile, pentru că pe el nu-l puteai urni din Bacău. Au chemat-o
pe maică-sa, i-au arătat banii şi au pus-o să dea o semnătură. Taică-su umbla
tot oraşul cu motocicleta şi acordeonul în spate, spunându-le tuturor că fiu-su
va juca la Dinamo, cu Dinu. Când a debutat în Divizia A, Chitaru avea doar 14
ani şi jumătate. Nici Dobrin, nici Balaci n-au avut vârsta asta când au păşit
prima dată în arenă! El a crescut într-un an, şi fizic, şi fotbalistic, cât
alţii în 3. Avea forţă, viteză şi centra perfect. Am multe amintiri legate de
el. Când se îmbăta, lua la colindat frizeriile din oraş şi se tundea şi de trei
ori pe zi. Bineînţeles, nu plătea niciodată şi conducătorii mergeau pe urmele
lui să-i achite datoriile. Odată, după un meci câştigat acasă, cu 2-0, într-un
titlu de cronică din Sportul era scris mare „Chitaru-artizanul victoriei”... La
primul antrenament, noi, jucătorii, ştiind că nu st[panea intelesul cuvintelor,
am început să glumim pe seama lui. „Ce-ai făcut, mă Zira, de-au scris ziarele
despre tine că eşti artizan?!”.
Chitaru a început să plângă şi nu a mai fost bun de nimic. Umbla
bezmetic prin oraş şi era convins că îl va aresta Miliţia, fără să înţeleagă de
ce... Până la urmă, şi-a luat inima în dinţi, s-a dus la nea Costică Rădulescu
şi l-a rugat în genunchi să intervină la ziar, să-l lase în pace ziariştii, că
el e băiat bun şi nu a făcut nimic... Nea Costică a început să râdă şi i-a explicat ce înseamnă cuvântul ARTIZAN...
Ce să-i faci?! Aşa a fost Chitaru, cel mai mare talent născut la Bacău...
-Dembrovschi?
-Cu Dembo era greu să legi amintiri... Era prea serios. De altfel, nu era
uşor nici să intri în echipă cu el şi Ghiţă. Respectul faţă de cei mari era
desprins, parcă, din Biblie. Lui Dembo îi spuneam Bacovia între
noi şi nea Imi în teren... Mare jucător, i-a încântat pe toţi
brazilienii la Mondialul din Mexic 70. Nu mai văzuseră nici ei un asemenea
jucător, cu atâtea calităţi tehnico-tactice. Dembrovschi a fost un model în
toate privinţele. De la el am învăţat până şi să ţin furculiţa în mână.
-Nea Aristică?
-Una dureroasă. Am jucat în sferturile Cupei
României cu o divizionară din B, Constructorul Galaţi. Prin min.60, l-am
înlocuit pe Pană, dar nu mi-a ieşit nimic. Meciul s-a terminat la egalitate,
1-1, şi, conform regulamentului de
atunci, echipa din divizia inferioară se califica mai departe. Rezultatul s-a
lăsat cu scandal la sfârşit, în vestiar. Când pierdeam aiurea, cel care te lua
în primire imediat era nea Aristică. Te bătea ca la Miliţie. De mulţi s-a lipit
fotbalul cu bătaia. Dacă nu, predai echipamentul şi plecai acasă. Erau prea
mulţi fotbalişti pe metru pătrat. Avea cine să-ţi ia locul şi să te facă uitat.
Uite şi una mai dulce.... Nea Aristică mă trimitea mereu să-i aduc câte o
ciocolată cu rom. Într-o zi, înaintea unei şedinţe tehnice, m-a pus să-i cumpăr
una, nu puteam să-l refuz. Aveam în cap numai palmele lui mari cât lopata
groparului. Am căutat în tot oraşul, vreo 3 ore, până i-am găsit, negijând
total întâlnirea cu antrenorii, pentru că tot ce ne spunea Ghiţă era literă de
lege. Când am ajuns la stadion, Costică Rădulescu s-a şi luat de mine. M-am
scos numai după ce i-am arătat ciocolata lui nea Aristică. Toţi au început să
râdă.
-Aranjamente?
-Au fost şi din astea. Dar nimeni nu l-a
întrecut în sforării pe cel care a ajuns, după aceea, un mare antrenor. Nu-i
mai spun numele. Toţi îl ştiu.
-Probleme cu antrenorii?
-Cu Teaşcă, am avut probleme. L-am avut antrenor la Steaua, după ce m-am
transferat de la Şoimii Sibiu. În cartea aceea a lui, Păpuşarii,
vorbeşte despre mine. A scris că nu a mai întâlnit un jucător mai leneş decât
Toni Enescu... Nu e ceva cu care să mă laud, dar nimeni nu-i făcea faţă
pretenţiilor sale absurde de la antrenamente. Ne omora cu handbalul şi
alergatul cu sacii de nisip în spate. Era convins că numai aşa puteam câştiga
Cupa Campionilor, alergând cu sacii aceia pe umăr. Intra uşor în conflict cu
orice jucător, indiferent de statutul lui. A fost la cuţite cu Liţă Dumitru,
ceea ce a condus, până la urmă, la debarcarea lui de la Steaua şi aducerea lui
Jenei. Altminteri, Piticul era full de fotbal. Dacă mă întrebaţi acum,
vă spun fără ezitare: fotbalul înseamnă muncă şi abia apoi talent.
Pe atunci, eram convins că e invers... Dacă nu ai minte, şi viaţa e grea!
-De ce ai
plecat de la Bacău? Erai în plină ascensiune..., tribunele începuseră să te
îndrăgească, aduceai a Rugiubei...
-Am plecat de la Bacău din cauza celui care ne era tuturor un model. Am
intrat în conflict cu Dembrovschi, care îmi reproşa tot timpul câte ceva. Nu-i convenea nici când se scria frumos în
ziarul local despre mine. Odată, după ce marcasem 2 goluri, acasă, cu Jiul
Petroşani, Ştefan Olteanu, cronicarul sportiv al Steagului Roşu,
m-a numit vioara întâi, iar asta l-a înfuriat şi mai tare. Era
convins că nimeni nu-i putea locul, nici când el juca slab, deşi aceasta se
întâmpla extrem de rar. Atunci m-am decis şi am plecat la Sibiu, pentru că
aflasem că Şoimii trag la promovare. Nu a promovat, a făcut-o Chimia Rm.Vâlcea,
iar eu am ajuns la Steaua, alături de Iordănescu şi Marcel Raducanu, apoi, la
Jiul şi Precizia Săcele. În Săcele, sunt stabilit şi acum. La Bacău, nu s-a mai pus problema să mă mai
întorc vreodată, deşi suporterii de acolo mă tot întrebau când voi reveni. Am
jucat pentru Sport Club, la prima echipă, 2 sezoane. Aşa a rămas consemnat...
-Mai avem fotbal astăzi? Ce fotbalişti îţi trezesc interesul?
-Nu-mi place niciunul. Naţionala de astăzi e cea mai slabă din istoria
fotbalului nostru. Fotbalişti ca acum nu-i primeai în echipă nici în curtea
şcolii. Nu cred că e vina antrenorului. Ce să facă şi neamţul ?! Când jucam eu,
din cantonament şi deplasări, nu lipseau din geantă sticla cu vin şi pasta de
dinţi. Nu mergea una fără alta. În teren, însă, nu se cunoştea. Astăzi, le dai
fotbaliştilor să mănânce o îngheţată şi se izbesc cap în cap.
Eu sant sora lui, Carmen Gabriela. Nu este doar acela motivul pentru care Toni a lasat Bacaul.
RăspundețiȘtergere