Interviu cu Doru MIHUȚ, fostul fotbalist al Sport Clubului Bacău (1983-1985)

“La Bacău, am atins vârful carierei mele fotbalistice!”

 *Interviu cu Doru MIHUȚ, fostul fotbalist al Sport Clubului Bacău (1983-1985) 

    În județul de baștină (Gorj), i s-a spus Profesorul. Așa, ca lui Constantin... Pe unde a ajuns, s-a întâmplat mereu să fie noapte. După cum, tot așa, a fost să fie și când a plecat. La Bacău, la Sport Club, a fost trimis cu ordin de la Dinamo, însoțind o fostă Gheată de Aur a Europei rămasă fără șireturi. Lumea a uitat repede fosta glorie națională și l-a îndrăgit pe Doru Mihuț (n. 5 martie 1957/ Tg.Jiu), prezent și astăzi în legendele fotbalistice de pe malurile Bistriței, pentru că aici a avut rolul matadorului, cel care a îngenunchiat Steaua (3-0), pe zăpadă, în martie, într-un joc de campionat, multă vreme ascuns de steliști, într-o perioadă în care aceștia se pregăteau să câștige Cupa Campionilor. Nu contează că la Bacău a jucat doar 1 an și jumătate. Mihuț putea juca și numai 5 minute, efectul ar fi fost același, iubire la prima vedere, regrete la despărțire. Pe atunci, astea nu prea contau. Plecai și ajungeai unde ți se spunea. Dacă ar fi rămas la Bacău- așa cum și-ar fi dorit- cariera sa fotbalistică s-ar fi înscris, cu siguranță, pe altă traiectorie, iar fotbalul românesc ar fi avut de câștigat mult mai mult decât amintirea unui  fotbalist extrem de dotat...

Leonard POPA

-Nu știe omul de unde să va ia, domnule Mihuț. Ați poposit în prea multe locuri... La Bacău, s-a știut că sunteți de la Satu-Mare, deși atitudinea bărbătească din teren vă trăda ca fiind de pe undeva din zona Jiului Petroșani…

-De loc, sunt din Gorj, acolo am început, în orașul natal, la Pandurii Tg.Jiu. N-a fost să rămân prea mult acasă. Câteva evenimente locale m-au aruncat repede în lume. La echipă, în 1977-1978,  antrenor era regretatul Tică Oțet (antrenorul Craiovei Maxima, între 1980-1984; decedat în 2002- n. red.). Intrase în dizgrația prim-secretarului de la Partid, așa că într-un birou de sus s-a hotărât schimbarea sa.  M-au chemat pe mine, pe Pițurcă, pe Găman și pe Băluță- considerați valorile echipei- și, în cadrul unei analize drastice a rezultatelor, s-a decis demiterea antrenorului. Noi, fotbaliștii, ne-am opus fără rezultat, întrucât Oțet a plecat la altă echipă, iar noi am fost taxați ca “nedisciplinați”. Dar asta nu a fost tot. A urmat Olimpiada de la Moscova (1980) și în toată țara se organizau întâlniri sportive bilaterale România-URSS. La Tg.Jiu, a venit o echipă de prin actuala Ucraina și ne-au pus să jucăm un amical “frățesc”. Dacă s-ar fi terminat 5-5, cred că era mulțumită toată lumea, dar noi am luat jocul în serios, iar eu am jucat cum învățasem, mai bărbătește, fără menajamente, trecea mingea, nu și piciorul. Dacă se întâmpla altfel, n-aveai ce căuta în echipele de pe la noi! Așa că am intrat mai tare la un fotbalist sovietic și arbitrul- cred că și banca noastră tehnică- au sărit ca arși. Direct, cartonașul roșu și amenințarea că voi fi trimis în armată, să mă disciplinez și să-mi iasă fotbalul ăsta agresiv din cap! Ceea ce s-a și întâmplat.

-Păi, nu v-a ieșit… De-abia de-acum avea să înceapă povestea.

-M-au repartizat într-o unitate de pe lângă Tg.Jiu. Nu mă acomodam deloc cu regimul cazon, mai ales că jucam fotbal tot mai puțin. Într-o permisie, însă, m-am întâlnit cu antrenorul Nițescu de la Rovinari, care m-a întrebat dacă nu vreau să joc în primul eșalon. Nu puteam rata o asemenea șansă, m-aș fi dus și la capătul Pământului pentru asta, așa că n-a fost nicio problemă să ajung acolo unde agăți harta-n cui și unde prim-secretar era unul de pe la noi, la Satu-Mare. Olimpia, echipa orașului, nu stătea însă prea bine în clasament, deși avea un lot valoros. La sfârșitul sezonului, am retrogradat și am ajuns să joc vreo trei sezoane în B.

-Atunci ați avut și accidentul acela terbil la mână. La Bacău, când ați ajuns, cei de aici erau convinși că v-ați bătut cu milițienii. 

-Aiurea! Cine să li se opună în perioada aceea? Totul s-a întâmplat la un meci cu CIL Sighet, când, eliminat fără motiv, fiind extrem de nervos, am încercat să ies printr-o spărtură a geamului din care era confecționat tunelul fotbaliștilor. Din neatenție, m-am lovit cu mâna de sticlă și brațul mi-a fost secționat, tăindu-mi venele și tendoanele. Nici arbitrul partidei, unul de la Piatra Neamț, n-a scăpat de nenorocire, pentru că imediat după meci a decedat, izbindu-se cu mașina pe care o conducea, de un copac.

-De la Satu-Mare, ați ajuns la Bacău, unde aveați să atingeți, cred, momentul de vârf al carierei dvs. fotbalistice. Cum s-a întâmplat?

-La Satu-Mare, prim-secretarul a ținut morțiș să mă transfere la Dinamo. Le-a tot vorbit ălora de acolo despre mine, până ce, într-o zi, generalul de Securitate Diaconescu a venit la club și mi-a înmânat un bilet de avion cu destinația București. La Dinamo, antrenori erau Dumitru Nicolae-Nicușor și Cornel Dinu. După proba de joc, m-au oprit imediat în lotul echipei, numai că la începutul noului campionat, am fost transferat la Bacău, la pachet cu Dudu Georgescu, Adolf și portarul Dinu, Bacăul cedându-l dinamoviștilor pe mijlocașul Lică Movilă, dacă nu mă înșel. De povestit rămâne episodul primei întîlniri cu oficialii băcăuani, desfășurate la Hotelul Ambasador din Capitală. Ca să fac impresie bună noilor mei conducători, dimineața, am primit 5000 de lei, pentru câteva cumpărături și să-mi “aranjez” mustața, la frizer. M-am conformat, dar întors în camera de hotel unde locuiam, am adormit buștean și am întârziat la întâlnirea fixată cu băcăuanii. Când am ajuns, președintele clubului, Gr.Costinescu, m-a întrebat ce s-a întâmplat. Neștiind ce să-i spun, am dat vina pe faptul că n-aveam ceas și nu am putut să mă orientez. Atunci, el și-a scos ceasul de pe încheietura mâinii, un “Orient”, și mi l-a făcut cadou spunându-mi că, de-acum nu vor mai fi motive de întârziere la întâlnirile importante. Ajuns la Bacău, am primit imediat un apartament cu 3 camere și 100.000 de lei (ceva mai mult decât prețul unei Dacii- n.red.). La Rm.Vâlcea, însă, antrenorul Ion Oblemenco mă dorea și el în echipă, mizând- probabil- pe originea mea oltenească. Auzind asta, Dumitru Nicole Nicușor, sosit la Bacău, o dată cu noi, a făcut ce-a făcut și m-a transferat definitiv la Sport Club. De data asta, am primit încă 120.000 de lei și mi s-a schimbat apartamentul, oferindu-mi-se unul cu 4 camere. Până la urmă, am solicitat doar 40.000 lei și utilarea completă a locuinței cu mobilă pentru export, ceea ce la Bacău nu era o problemă.

-Ați intrat repede în grațiile spectatorilor care apreciau stilul dvs.de joc, mai bărbătesc și incisiv. A fost și meciul acela de referință cu Steaua… 3-0 pe zăpadă, în martie, când ați marcat două goluri.

-Am transformat două penaltyuri, obținute tot de mine, iar Adolf a marcat și el cu capul. În Gazeta Sporturilor, s-a scris mare, în titlu, că Mihuț a surclasat Steaua. În poarta steliștilor, era Iordache, considerat atunci portarul nostru nr.1. Cred că mulți băcăuani abia atunci m-au descoperit. Un 3-0 cu Steaua ar atrage atenția și astăzi, dar atunci, când numai peste un an, bucureștenii aveau să câștige Cupa Campionilor?!

-Mulți începuseră să vă prevadă o perspectivă frumoasă. Ați cochetat chiar și cu selecționata olimpică. Până la urmă, ați lăsat totul baltă, v-ați transferat la Oradea și ați luat-o de la capăt. Nu s-au știut niciodată dedesubturile acestei plecări surprinzătoare.

-La Bacău, într-adevăr, am atins vârful carierei mele fotbalistice. Eram iubit de spectatori, mă angrenasem perfect în jocul echipei care nu era unul spectaculos, ci destul de lent. Spectatorilor le plăceau ruperile mele de ritm și incisivitatea. Cred că am adunat mai multe minute de joc decât Dudu Georgescu. După ce am făcut, însă, 1-1, în deplasare la Oradea, cei de-acolo mi-au propus imediat să mă transfer la ei. Președintele clubului era Romeo Pașcu, un personaj influent, cu greutate, la timpul respectiv. Mi s-au oferit un apartament în centru și 80.000 de lei. Am plecat din Bacău noaptea, pe furiș, dar după un an, am regretat pasul făcut. Nu m-am acomodat și nu am putut repeta evoluțiile de la Bacău care mă propulsaseră în atenția selecționerilor federali. Așa a apărut, de altfel, și varianta plecării la Galați, la sfârșitul sezonului. La Oțelul, antrenor era Sdrobiș, dar Pașcu s-a opus vehement. Cu ajutorul Miliției, mi-a înscenat un accident rutier. Vezi, Doamne, am accidentat mortal pe cineva la o trecere de pietoni. Când am spus că rămân la Oradea, ca prin farmec, au sunat cei de la Miliție, spunând că a fost descoperit autorul real al accidentului. În cele din urmă, s-a realizat și transferul la Galați. Cei de acolo au venit la Oradea cu 400 000 de lei și au obținut dezlegarea. La Oțelul, am primit și eu 120 000 de lei, un apartament și aprobarea pentru o mașină ARO. Ministrul Industriei Metalurgice, cu care se negocia direct în astfel de situații, mi-a asigurat tot ce mi-am dorit, mai puțin un lucru, laptele pentru copilul meu abia născut. Mi-a spus, pur și simplu, să merg la poarta Combinatului că, acolo, voi găsi tot ce vreau, inclusiv lapte, și câte 10 litri. Despre toată această situație se știa foarte bine în sferele înalte ale Partidului, dar nu făcea nimeni caz din asta. Da, la Combinat, se găsea tot ce doreai. Oțelul din perioada aceea era, însă, o echipă fragmentată de tot felul de interese și grupulețe. Bani erau cum nu văzusem nicăieri în altă parte, dar se prăpădeau aiurea. La echipă, grupul Marius Stan-Vaișcovici-Antohi făcea legea în teren și, de multe ori, în detrimentul formației. De aceea, Galațiul ajunsese să facă naveta între A și B în perioada respectivă. La sfârșitul campionatului, revenirea acasă, la Tg.Jiu, a fost ca o izbăvire. La Pandurii, toți își doreau promovarea în Divizia A. N-a fost să fie nici asta, întrucât trebuia să trecem de Inter Sibiu, iar la Sibiu prim-secretar era Nicu Ceaușescu. Lui Nicu îi intrase și lui fotbalul în cap, văzând ce făcea fratele lui, Valentin, la Steaua. Cred că toată familia Ceaușescu începuse să se ocupe de fotbal. Fotbalistul din vremea aceea avea un statut privilegiat în societate. Își permitea orice, n-avea decât grija antrenamentelor și a etapei.

-Rezultatele internaționale începuseră să curgă. Nu mai era nimic întâmplător. În Cupele Europene, România era sigura țară din Est care ajungea cu echipele în semifinale și finală. Steaua a jucat în două, Craiova, Dinamo ajunseseră și ele sus. Naționala de până prin 2000 a fost un reflex al acelor ani. Cu toate neajunsurile din campionatul intern, performanța exista! Ați participat la jocuri aranjate? Funcționau bine “cooperativele”?

-La Bacău, nu ni s-a cerut să aranjăm meciuri. Erau bartere, jocuri strategice, fiecare își câștiga jocurile de acasă. La Satu-Mare, ni s-a spus odată să ajutăm Timișoara, să câștigăm meciul de acasă, în compania rivalilor din campionat. Existau “cooperativele” mari, Steaua și Dinamo. Dinamo era mult mai serioasă, Steaua nu-și respecta promisiunile. Una se discuta înainte de meci, altceva se întâmpla în teren. Toate aveau, însă, acoperire. Echipele noastre nu se făceau de râs nicăieri în lume, indiferent cu cine ar fi jucat.

-Astăzi, înregistrăm, mai curând, un recul. Calificările în turneele finale sunt tot mai rare și nu se mai leagă. Parcă au dispărut prea multe din fotbalul românesc, chiar și valorile autentice. Nici echipele pe unde ați jucat nu mai există, cu excepția Olimpiei din Satu Mare…

-Talente există și acum, problema e că fotbalul și-a ridicat foarte mult nivelul și pretențiile. A crescut, în primul rând, viteza de joc. Apoi, rolul tacticizării e tot mai mare. La noi, o problemă o constituie prezența străinilor. Din cauza lor, nu mai au loc ai noștri, în echipele de top ale campionatului intern. Nici fotbaliștii români care activează afară, parcă, nu vin suficient de pregătiți să joace la Națională… Mie îmi place acest antrenor Daum, dar ce poate face și el (?!) că, doar, lucrează cu materialul clientului. Nu cred, totuși, că vom pierde meciul cu Danemarca, din preliminarii. Să vedem meciul și, apoi, ne vom lămuri dacă mai emitem pretenții la o nouă calificare în turneul final al Mondialului.

-Tocmai, ați aniversat 60 de ani. Mai jucați fotbal? La 50 de ani, încă, o mai făceați, la o echipă de județ.

-Nu ca înainte… Sunt unul dintre tehnicienii Centrului de Copii şi Juniori ai clubului Pandurii Târgu Jiu și copiii îmi mănâncă tot timpul.