PAGINI LA ÎNTÂMPLARE DINTR-UN JURNAL CIPRIOT

PE MERIDIANELE LUMII

PAGINI LA ÎNTÂMPLARE DINTR-UN JURNAL CIPRIOT

   Ultimul avion dinspre București ajunge în Larnaca la ora 10 noaptea. Taxiurile te așteaptă la ieșire, cu motoarele pornite, dar când sosește autobuzul 425, toate se opresc. Nu pot face față tarifului municipal, mai mic de șapte ori. Eu am noroc, sosesc pentru a patra oară în insulă și am început să cunosc diferențele, să țin cont de ele, ca într-un șir de povești sentimentale, când o dată ajuns la ultima, vezi la celălalt numai ceea ce ți se pare diferit față de ceea ce cunoșteai. Autobuzul te poartă prin toată mahalaua turcească, apoi te scoate în centrul orașului. Șoferul oprește în fața caselor unde locuiesc cunoscuți de-ai săi, ieșiți ca de obicei la o partidă nocturnă de table (un sport național), și claxonează prelung. Jucătorii îi fac din mână, iar el dă la maximum radiocasetofonul cu muzică turcească. Ăia râd și își arată mulțumirea. Femeile care le stau alături răspund zâmbetelor generale și încep și ele să-și miște șoldurile provocator. Stau și mă întreb cum o fi fost pe aici în vara lui 1974, când Turcia a invadat insula și doar intervenția ONU și conservatorismul britanicilor au făcut să nu ocupe decât nordul său. Turcii au atacat atunci satele, îmi spune bătrânul Christos, întâlnit într-o dimineață timpurie pe plajă, înainte de a intra în apă alături de câțiva prieteni de-o vârstă, cu care comentează primele știri din “Filelefteros”, cel mai cunoscut cotidian cipriot. Oamenii de acolo se sperie mai ușor și nu știu cum să reacționeze. Pentru mulți, singura armă e fuga. Îmi amintesc brusc că așa se întâmpla și în istoria noastră când năvăleau tătarii. Eu știu, însă, că oamenii s-au refugiat și din orașe. Famagusta, al doilea oraș ca mărime, a devenit, astăzi, un loc al spaimelor. Generația mea nu și le dorea de niciun fel, dar acum sunt la modă. Agenții de turism locali au numit localitatea, în căutare de destinații picante, orașul fantomelor, după cartierele întregi părăsite de ciprioții greci în 1974. Blocurile și casele au rămas, însă, neatinse. A existat un drept internațional care a protejat proprietatea și care s-a respectat. Dar ce înseamnă o casă fără viață?! Parcă ar fi fost după bombardamentul de la Hiroshima. Fiecare a fugit care încotro, toți au dispărut, fără să se mai întoarcă niciodată. Mulți au murit între timp, fără niciun urmaș. Au rămas doar zidurile să le amintească existența. Trebuie să fie teribil să privești prin fereastră interioarele. Mobilă răvășită, așternuturi mototolite, părăsite în grabă, în toiul nopții…Am citit într-o culegere de memorii din război (sunt mereu editate, în fiecare an, mai ales vara, anotimpul în care s-au declanșat ostilitățile) cum, la fiecare invazie și răzvrătire, turcii au luat imediat în custodie femeile și copilele, violându-le sistematic, una în fața celeilalte, mamă și fiică, ca să înțeleagă ce le așteaptă. Există mărturii care circulă și acum pe internet, vorbind de la sine despre drama prin care au trecut cipriotele în mijlocul evenimentelor din 1974. Probabil, dacă s-ar fi întâmplat invers și grecii ar fi desantat insula pentru a forța unirea cu Grecia, turcii ar fi rămas pe locurile lor. Acasă, am căutat în arhivă să văd componența naționalei de fotbal a Ciprului unit, înainte de 1974. Nu am întâlnit nici un nume de turc. Există națiuni incompatibile?

Constandinos e student la Nicosia, studiază nutriția. Tocmai a terminat facultatea, iar acum se înscrie la masterat. Locuiește în Larnaca, dar nu vrea sa piardă timpul. Și-a găsit jobul ăsta pe plajă, încasează taxa pe umbrele și sezlong. De la 7 dimineața, la 7 seara. Mi-e drag, un băiat bun și sensibil. Împarte sectorul cu o fată la vreo 30 de ani. Ea nu știe deloc engleza (o raritate), dar când trece pe lângă mine, îmi zâmbește mereu. Nu știu ce să-i spun, dau din cap și îi zâmbesc și eu. Așa am făcut până în ultima zi a șederii mele în Larnaca. Din șezlong, ascuns sub umbrelă (pentru că soarele mi-a înflăcărat epiderma încă din  prima dimineață, iar Miss Kiki-singura de care ascult aici- mi-a spus să nu cumpăr uleiuri scumpe de plajă-n-au niciun efect, ci să mă ung cu răbdare doar cu iaurt grecesc), observ mulțimea de turiști. În stânga, cei veniți din Israel, în dreapta, cei sosiți din Rusia, bine organizați, întrucât vin prin agenții meticuloase de turism. La ora 11, părăsesc plaja pentru masa de prânz, apoi, se întorc după amiaza. Rămân surprins că mulți dintre ei nu-și iau șezlonguri. Vin cu prosoape din camera de hotel și se așază direct pe pământul reavăn (în Larnaca, nu există plaje de nisip), nu se îndură să cheltuiască 5 euro (cam cu atât mănânci la o tavernă). Mie îmi place în mare, pe șezlong mă așez doar să-mi termin romanul adus cu mine, "Naivule Unchi Michael!" de Yannis Katsouris, personalitate a generației literare 60 din Cipru. La pagina 139, găsesc un fragment pe care îl subliniez: "...Și dintr-o dată taximetristul s-a aprins și înainte să apuce Chris să zică ceva, a început să-i vorbească despre situația de neacceptat în care se află societatea grecească. Despre cât de hoți și șmecheri sunt toți din guvern, ce șmecherii fac să se-mbogățească, întotdeauna pe spinarea muncitorului, despre ce măsuri pregătesc și ce taxe impun ca să-i jupoaie pe cei care luptă pentru existență și pe cei din clasa de mijloc, ce legi dau fără să întrebe pe nimeni. Și a încheiat spunând că numai dacă ar veni un guvern care să țină cu poporul, s-ar schimba lucrurile, dar ceva de genul ăsta nu prea pare posibil în acest secol, deoarece, ca să ajungi politician de succes trebuie mai întâi să fii un om de nimic, o jigodie!"..Tresar, dar nu știu dacă o fac pentru că am citit ceva cunoscut, sau pentru că a trecut pe lângă mine colega lui Constandinos și trebuie să dau din nou din cap și să zâmbesc...

  Trenurile sunt îndrăgite de copii mai mult decât mașinile. Prima mea călătorie cu trenul (cred că împlinisem 4 ani) a ținut vreo două halte. Imens! Am povestit o săptămână partenerilor de joacă. M-am urcat cu părinții într-un vagon galben care mirosea puternic a petroxin si am coborât într-un orășel de la capătul unui tunel. La întoarcere, pe o bancă de pe peron, am văzut doi soldați frumos îmbrăcați, așa cum îi vedeam adesea pe ulița satului care mirosea tot timpul a iarbă proaspătă. I-am privit îndelung, admirându-le uniformele și, ca să le atrag atenția, am început să le recit, de la o distanță respectuoasă, o poezie. Nu știam eu prea multe, dar pe aceea cu “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!” o știam toți copiii, în anii 60.  Când să termin prima strofă, un bărbat mai bătrân, aflat în apropiere, mi-a strigat poruncitor „Du-te la maică-ta, nu înțeleg nimic băieții, sunt ruși!” Multă vreme, am tot crezut că oamenii care nu înțeleg ceva se numesc ruși, iar eu am început să folosesc cuvântul, ca pe o scuză unanim acceptată,  ori de câte ori eram pus în dificultate. Am tot fost rus, până când o fetiță de pe strada noastră, puțin mai mare decât mine, care se numea Zenovia (pe vremea aceea, toate fetițele primeau la naștere nume rusești, Zenovia, Sofia, Katiușa, Ludmila...) m-a pus la punct: „Ce tot te lauzi atâta, tu ești român, nu rus!”. ...Nu știu ce mi-a venit să-i vorbesc bătrânului Christos despre ruși,  dar  el mi-a luat vorbele și le-a continuat într-un alt registru. „Primii ruși au ajuns în Cipru în 1918, speriați de Revoluția din Octombrie. Erau toți oameni avuți și își vindeau bijuteriile în piață ca să aibă din ce trăi. Atunci am deprins și noi obiceiul de a sta la plajă- îmi spune Christos. Nu mai văzuse niciodată nimeni de aici plăcerea asta de a sta dezgolit ore în șir în bătaia soarelui mediteranian. Rusoaicele, cu trupurile lor fierbinți, au tot încălzit privirile localnicilor, neobișnuiți cu așa ceva, până ce fetele noastre au înțeles că trebuie să facă și ele ceva asemănător, dacă nu voiau să rămână fete bătrâne...”   Ascult ce spune bătrânul, dar înțeleg mult mai bine, urmărind conturul tânăr al unei femei  abandonate pe plajă, care tocmai și-a desprins ultimul nasture al inhibiției. Plaja din Larnaca nu suferă de pudoare.

Mă întreabă odată Lefki, una din fetele de la receptia Hotelului domnului Phillippou, unde trag întotdeauna, de când am ales Ciprul să-mi mângâie vacanțele de vară, “De ce iubesti tu Larnaca?” ..Îi răspund fără să-mi aleg cuvintele  „pentru că e singurul pe care l-am visat inca din copilarie si care s-a dovedit a fi aidoma visului dintai. Cand am pasit, dupa 50 de ani, pentru prima data pe taram cipriot, eu stiam ca in Larnaca avioanele se nasc din mare. Daca stai la plaja pe Finikoudes si le urmaresti, asta e impresia! Cunosteam, apoi, frumoasa legendă a lui Lazar, cel ridicat de Hristos dintre morți, care și-a petrecut ultimii ani de viață aici, fiind îngropat în sanctuarul celebrei Biserici unde a slujit și care îi poartă numele (Agios Lazarus). Din păcate, rămășițele sfântului au fost furate, iar mormantul este, astăzi, gol. Larnaca a fost înălțată pe locul anticului oraș Kition (construit de către unul din strănepoții lui Noe, în secolul al XIII-lea, î.Hr.). Rând pe rând, așezarea a cunoscut diferite stăpâniri, ca întreaga insulă, de altfel. Ahei, fenicieni, asirieni, egipteni..., toți și-au lăsat urme adânci în aceste locuri. Larnaca are cea mai frumoasă arteră rutieră pe care am văzut-o. Străzi labirintice, nu mai late decât lățimea unei mașini obișnuite, te poartă peste tot. Pentru a nu te rătăci, trebuie să ai tot timpul în minte două repere, Agios Lazarus și Fortul Turcesc (adăpostește Muzeul Medieval al orașului)- situat într-un capăt al promenadei Finikoudes, care delimitează principala plajă municipală. Mulți dintre turiști vor dori cu insistență să vadă un alt obiectiv renumit al Larnacăi, Salt Lake (Lacul Sărat). De fapt, nici nu necesită prea multe căutări, întrucât acesta face legătura între zona aeroportului și oraș, întinzându-se de-a lungul drumului, pe o suprafață de aproximativ 2 km. Lacul seacă integral vara (închipuiți-vă o cuvă imensă acoperită cu sare) și se umple miraculos cu apă în perioada iernii (noiembrie-martie), când se populează cu stoluri rozii de flamingo. Eu nu le-am văzut decât în poze...

Am aterizat lin pe Otopeni. Doar cerul în apropiere de spațiul aerian al României a prezentat câteva turbulențe. De la 11 000 de metri înălțime, România pare bine luminată. (nu și după revenirea la sol). Ca și Istanbulul, singurul oraș pe care îl ghicești prin hublou, noaptea, la întoarcerea din Larnaca la București..Abia după ce urci primele trepte ale aeroportului, realizezi că te-ai întors acasă. Prima scară rulantă e blocată. Următoarea funcționează, ca să nu-ți scape printre dinți o înjurătură autohtonă. Când ieși afară, pe partea cealaltă, tresari la acordurile manelelor (o săptămână le uitasem) și la hohotele nocturne ale unor femei (înnoptate și ele), care evadează din parcarea de vis-a-vis...După cele 40 de grade ale Ciprului, cu care mă împrietenisem încă de la prima atingere, cele 23 ale Bucurestilor mă fac să-mi fie frig. Începe să-mi fie dor de Larnaca, încă un an, până în vara următoare.
...La Bacău, a doua zi, primele întâlniri familiare, vecinii care mereu îmi pun aceeași întrebare "te-ai întors din Grecia?". La început, mă enerva la culme imposibilitatea lor de a face diferența cu care eu m-am născut (pentru mine, Ciprul a însemnat întotdeauna "altceva"). Acum, mă lasă nepăsător. "Da, m-am intors"- le răspund, pe același ton, cu teamă, totuși, că discuția va continua și nu voi ști să le povestesc nimic despre Atena sau insulele grecești...

Leonard POPA