„Fotbalul este una dintre multele căi prin care te poți apropia de Dumnezeu!”

Emilia JITARU este un nume de care se leagă începuturile fotbalului feminin băcăuan. O jucătoare  care a luat fotbalul în serios, dându-i culoare și rezistență. O echipă antrenată, pe rând, de regretații Nicolae Radu și  Sorin Avram, apoi de Ion Mangeac, nu putea să-și propună puțin într-o lume pe care fetele o descoperiseră cu ambiție și entuziasm. La începutul anilor 90, fotbalul feminin românesc însemna o primă divizie cu 14 formații și 4 serii de Divizia B, răspândite în toată țara. Tot cam pe atunci, printr-un concurs de împrejurări redacționale, am ajuns să o însoțesc pe Maica Tereza, celebra laureată a Premiului Nobel pentru Pace, în vizita sa făcută la Bacău. Dincolo de importanța momentului, unic în viața oricui, am reîntâlnit-o pe talentata jucătoare din teren, într-o ipostază neașteptată, dar Emilia Jitaru alesese, deja, un alt drum. Cel al evlaviei și credinței... Dragostea pentru sport nu a abandonat-o, însă, niciodată. Devenită slujitoare a Domnului, într-un Ordin al Rosei Venerini, fosta fotbalistă băcăuană (actualmente, la o mănăstire din Nordul Albaniei, după un stagiu de două decenii în Italia) a devenit cunoscută mai ales datorită înființării unei școli de fotbal în Peninsulă, unde a antrenat ea însăși, șlefuind tinere talente și ajutându-le să facă primii pași pe calea performanței. Despre Sora Emilia, au scris publicațiile centrale de la noi, dar și majoritatea ziarelor italiene. Revenirea sa acasă, pentru scurt timp, a însemnat și un firesc popas la...”Sportul băcăuan”.

Leonard POPA

-Debut la Sport Club Bacău, apoi, prin transferarea echipei la Cotidianul Deșteptarea, te-ai afirmat la Moldova Sport, unde în scurt timp ai devenit una dintre cele mai apreciate jucătoare, fiind convocată și la trialurile Naționalei. După 22 de ani, te regăsesc într-o altă postură, mai aproape de Dumnezeu…

-Pentru mine, fotbalul este una dintre multele căi prin care te poți apropia de Dumnezeu! Este ca o nouă evanghelizare. Acest sport te face să fii mai bun, mai atent la realitatea socială. În 1994, la 15 octombrie, am plecat în Italia, devenind măicuță la Congregația Maestre Pie Venerini din Roma. Am lăsat fotbalul când echipa se afla pe locul al doilea în primul an de primă divizie. În anii anteriori, fusesem desemnată cea mai bună jucătoare a echipei și golgetera Diviziei secunde…Mi-a fost foarte greu să înțeleg de ce Dumnezeu m-a chemat tocmai pe mine la viața consacrală. În inima mea, se întâmplase,însă, ceva. Am simțit o mare bucurie și o seninătate pe care n-o mai aveam de mult. Cu siguranță pot spune că atunci când Domnul vrea să-ți spună ceva, te face să-L înțelegi într-o mie de feluri. Pot mărturisi că Isus a avut multă răbdare cu mine. În visele mele tinerești, am avut întotdeauna dorința de a avea o familie, dar El mi-a vorbit prin atât de multe evenimente…Da, pot recunoaște că mi-a fost teamă să înțeleg această chemare, întrucât planificasem, deja, alte lucruri în viața mea. Liniștea și pacea pe care le-am primit nu erau ceva obișnuit, dar veneau de la Dumnezeu. M-am simțit liberă să aleg. Libertatea este ceva interior și interiorizant, ca și adevărata bucurie. Pentru toți cei care vor citi aceste rânduri, spun doar atât, toți suntem sportivii lui Dumnezeu! Dacă îl lăsăm pe El să ne pătrundă pe deplin în viață, devenim constructorii unei lumi mai bune…Asta încearcă și sportul.

-Nu ai avut sentimentul că, apropiindu-te de Dumnezeu, ai pierdut sau nu vei găsi altceva?

-Eu, dacă L-am urmat pe Isus, nu am pierdut nimic. Mi-a dat totul întreit. În această prietenie cu El, ușile vieții se deschid larg, ca ferestele copilăriei. Sunt slujitoare a lui Dumnezeu, dar asta nu mă împiedică să fac ceva pentru tineri, copii sau bătrâni. Viața mea este o viață dăruită celorlalți.

-Chemarea te-a adus în Albania, după mulți ani petrecuți în Italia. Maica Tereza, pe care am cunoscut-o la Bacău, dar mi-a fost mereu imposibil să vorbesc despre asta, era albaneză…

-În Albania trăiesc o nouă realitate…Acolo, avem un centru educativ oratoric, unde toți cei care doresc, tineri sau persoane în vârstă, pot veni să învețe lucruri interesante. În acest centru, avem cursuri școlare și ajutăm copiii să-și facă temele pentru școală. Cursuri de învățare a limbii engleze, cursuri de chitară, de pian, cursuri culinare…În acest centru educativ, eu mă ocup cu partea sportivă, predau fotbal și volei, ceea ce făcusem, de altfel, și în Italia. Iubesc foarte mult sportul, dar asta nu mă împiedică să-mi îndeplinesc misiunea. Mă simt extrem de liberă, întrucât pot să lucrez în grădina lui Dumnezeu cu ajutorul fotbalului care, pentru mine, înseamnă disciplină, educație, spirit de fair-play. Ca să performezi în sport, trebuie să muncești mult, să fii responsabil și să ai încredere în forțele tale. Eu folosesc fotbalul ca pe un mijloc de a educa copiii, insuflându-le respectul pentru valorile pierdute sau uitate. Eu îi învăț, nu doar să câștige o întrecere, ci să și piardă demn.

-În Italia, ai înființat o școală de fotbal. Mulți au auzit de tine abia atunci. Episodul e interesant, au scris și ziarele românești despre asta.

-1997, la Livorno, eram educatoare în cadrul Congregației, când la ora de sport am jucat fotbal cu copiii. Atunci l-am pus să stea în poartă pe un copilaș timid de 5 ani, Francisco. Când am văzut ce calități are, am vorbit imediat cu mama lui și nu m-am lăsat până nu am convins-o să-și dea fiul la fotbal, la un club. Astăzi, numele acestui copil este cunoscut. Francesco Bardi, cel descoperit de mine în mulțimea de copii ai grădiniței, este portarul Naționalei de tineret a Italiei…Se cheamă că am avut fler… Tot acolo, la Livorno, am deschis și școala de fotbal pentru toți cei care îndrăgeau acest sport și nu aveau unde să joace…

-Să revenim la Albania, unde te-a adus misiunea pe care o ai…Nu regreți zilele însorite și liniștite ale Italiei?

-De doi ani, am primit ascultare să merg, în calitate de misionară, în Nordul Albaniei. Mi-a fost foarte greu, dar am acceptat, întrucât am răspuns chemării lui Dumnezeu. E și o provocare. Albania a avut cel mai crunt regim comunist înainte de anii 90. Până și televizoarele erau interzise! Oamenii sunt extrem de primitori, îți oferă tot ce au, numai ca tu să te simți bine. Partea nordică a țării, unde mă aflu eu, în orășelul Gjader, este foarte săracă. Nu se compară cu partea sudică, a Tiranei, o capitală-cu sclipiri europene. Când am ajuns în Albania, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă apuc să învăț limba albaneză, care este foarte dificilă, deși câteva cuvinte ale ei sunt identice cu cele din limba română. Am noroc, însă, că albanezii cunosc limba italiană, așa cum știm noi limba engleză.

-Se spune că albanezii sunt conflictuali. Oameni cu tendințe agresive…

-E o exagerare. Nu există conflicte religioase, nu mai sunt lupte de stradă ca în anii 90…Albanezii sunt, însă, extrem de posesivi. Singurele conflicte care se mai nasc au la mijloc doar două motive. Pământul și fetele. Să nu încerci să-i iei albanezului aceste valori, că nu te mai protejează nicio Lege. În Albania, cunoști felul oamenilor după porțile caselor. Cu cât acestea sunt mai înalte, cu atât familia respectivă a fost mai expusă întâmplărilor nefericite.

-E țara lui Skanderbeg, eroul național albanez…

-Gjergj Kastrioti a fost un nobil conducător și un adevărat patriot. I-au rămas vorbele, pe care le știe orice albanez. Nu sunt eu cel care v-a făcut liberi, libertatea este aici în mijlocul vostru! În tinerețe, el a fost prins de către armata sultanului și dus în Turcia. Acolo, Kastrioti s-a distins prin inteligența sa, vorbea foarte bine limba turcă și latina, devenind expert în folosirea armelor. În 1443, Skanderbeg a primit ordin de la sultan să se ridice împotriva ungurilor pentru a cuceri Serbia. Noaptea, însă, înainte de luptă, el a dezertat și unindu-se cu 300 de oșteni albanezi fideli, a cucerit castelul din Kruje. În scurt timp, a eliberat întreaga Albanie de sub ocupația otomană. Skanderbeg a fost numit atletul lui Dumnezeu pentru izbânda împotriva turcilor. Curajul său s-a transmis din generație în generație și albanezilor de astăzi, care îi poartă un respect deosebit.

-Noi am constatat asta recent, la Europeanul de fotbal, pe pielea noastră…

-Nu vreau să-mi mai amintesc. Nimeni –nici măcar cei din Albania- nu se gândea că România va pierde meciul acela. Probabil, și în fotbal, ca și în viață, multe se schimbă sub ochii noștri fără să ne dăm seama. Numai Dumnezeu le rânduiește...