Interviu cu Kristina CHOCHANOVA (prim-balerină la Opera Naţională din Sofia)

TRUP ŞI SUFLET

„Într-o ierarhie, fiecare pas e dificil... Dacă e ceva care ţi se pare uşor, asta înseamnă că ai greşit undeva!”

*Interviu cu Kristina CHOCHANOVA (prim-balerină la Opera Naţională din Sofia)

   Kristina CHOCHANOVA este privirea cu care te seduce arta baletului, clasic sau contemporan, în stare pură. Încă de la primii săi paşi pe scena Operei Naţionale din Sofia, spectatorul avizat a fost convins că apariţiile ei întruchipează nu atât ascensiunea unei balerine de top, care în scurt timp avea să adune distincţii şi aprecieri de pe toate meridianele, ci însuşi spiritul natural al artistului menit să alunge falsitatea lumii exterioare. „Suntem cei care distrează oamenii atunci când mint”- avea să se autodefinească balerina într-un interviu acordat publicaţiei bulgare Edna.bg. în 2014. Nu mi-aş fi putut-o imagina pe Kristina Chochanova fără rolul lui Kitri din cunoscuta operă Don Quijote a lui Ludwig Minkus (după nu mai puţin cunoscutul roman al lui Cervantes). O Dulcinea care face posibil şi visul  cavalerului întârziat,  dar şi al celebrei  artiste, acela de „a compune roluri care îi obligă pe oameni să rămână cu ele în gând, să le schimbe viața pentru cel puțin două ore și să-i transporte către un alt univers”…Abia întoarsă dintr-un turneu în Japonia cu Baletul Operei din Sofia, Kristina Chochanova a zăbovit pentru o clipă şi în paginile revistei noastre.

Leonard POPA

-Te-ai născut la Sofia, în 1990…Sunt timpurile noastre şi oraşul natal o şansă pentru a face din Artă un stil de viaţă?

-Ca în orice oraş mare, la Sofia, viaţa este trepidantă, are un alt ritm. Totuşi, mai există încă suficiente locuri şi momente care îţi oferă altceva. Când mă plimb, de multe ori întâlnesc tineri care ţin în mână câte un buchet cu flori sau baloane colorate. Mă opresc şi văd câte o fată care traversează strada în fugă cu un zâmbet larg către un băiat aflat pe celălalt trotuar, cu ochii pe ceas…Sunt multe locuri frumoase şi romantice în oraş. Cel mai bun exemplu este Parcul Teatrului Naţional „Ivan Vazov”. În orice moment al anului, mai ales în timpul verii, există acolo mulți oameni tineri care dansează, cântă, jonglează și fac multe altele. Cred că sunt mulţi tineri care iubesc arta. Desigur, există şi antiteza. Nu putem fi toţi la fel. Trăim într-un altfel de timp,  "de calculator"… Școlile de artă nu mai sunt la fel de pline ca înainte, dar cele mai multe dintre ele au o mulțime de talente. Romantismul  nu vine de la orașul în sine, romantismul vine de la oameni. Povestea de dragoste e a lor…

-Cum ai descoperit baletul? Sau el te-a descoperit pe tine?

-Am descoperit baletul nu neapărat accidental, pentru că intrasem deja sub magia artei şi a muzicii. Am început prin a cânta la pian… Am avut o prietenă bună pe nume Jully, de care am fost nedespărţită. Eu cântam, ea dansa balet. Mai târziu, a început şi ea să cânte la pian. Lecțiile se desfăşurau în sala de balet a centrului comunitar. Odată, m-am plictisit de ceea ce se cânta acolo și am început să urmăresc imaginile și picturile de pe pereţii din camera în care se făceau antrenamentele de dans. Erau pictate poziții de bază din balet. Am încercat să le aplic cu propriul meu corp, să le imit… Între timp, lecția lui Jully s-a terminat și mama ei m-a văzut repetând pozițiile acelea.  Acest lucru s-a întâmplat în ianuarie. A venit la mine și mi-a spus: "Stai puțin, acum, fă această poziție, acum acest lucru, și asta ...".  După ce am făcut tot ce m-a rugat, mi-a zis că am calități și m-a întrebat dacă nu vreau să mă ia la balet. Până în acel moment, nu mă mai gândisem niciodată la aşa ceva, dar am spus repede, aproape instantaneu: "DA, VREAU!".  Mi s-au dat un costum vechi, șosete, și am intrat în sala de repetiţii. De fapt, am nimerit la ora dnei. prof. L. Draguleva. Dânsa avea să mă învețe şi mai târziu, la Universitatea din Plovdiv. M-a lăudat, m-a dat de exemplu celorlalţi, şi cred că atunci s-a aprins scânteia dragostei pentru balet… Nu înţelegeam eu tot ce mi se spunea, dar ştiu că, după această întâmplare, mi-am dorit să ajung la şcoala de balet. Acasă, mama mea îmi spunea că nu voi putea deveni niciodată balerină. Şi, ca să mă convingă definitiv, a folosit un argument forte. "Stai pe un singur picior (am tot  încercat, dar când eram mică, nu reuşeam să fac acest lucru prea mult timp),  vezi, nu poţi…suporta!" mă descuraja ea, îndemnându-mă să mă gândesc la ceva mai rațional pentru viitorul meu, să nu judec doar cu inima. Erau şi cheltuieli în plus  legate de o astfel de școală, papuci de balet, costume... Aveam doar zece ani! Până la urmă, cu foarte puțină pregătire, m-am prezentat la concursul de admitere și am fost acceptată. A fost chiar un succes, întrucât am fost admisă prima, alături de o gimnastă.  Aceasta a fost întâia mea realizare!

-În anul 2000, ai fost acceptată, aşadar, la Şcoala Naţională de Dans, clasa Sharei Karsakpaeva. În 2001, ai ajuns în clasa Dianei Rainova, cu care ai şi absolvit instituţia. Apoi, prin concurs, ai devenit balerină la Opera Naţională din Sofia. Din 2013, esti prim-solistă. E dificilă ascensiunea în balet?

-Într-o ierarhie, fiecare pas e dificil… Dacă e ceva care ţi se pare uşor, asta înseamnă că ai greşit undeva! În balet, ca și în gimnastică, drumul este plin de dificultăți, mai ales pentru fete. În primul rând, nu este la îndemâna oricui să parcurgă o asemenea școală, să renunţe la toate jocurile specifice copilăriei. Acolo, copiii și personalul sunt convinşi că numai baletul contează.  Cu timpul, ajungi şi tu să crezi asta şi nu mai simţi dificultatea. Pentru mine, baletul este un mod de viață. Îi mulţumesc pentru aceasta profesoarei mele D. Rainova, de la care am învăţat o mulţime.  Admisă în Baletul Operei Naționale din Sofia, în 2009, am început să trăiesc o nouă viață. Nu am mai resimţit limitele, am putut decide și gândi întotdeauna singură. A fost greu la început să mă acomodez cu noul mediu, cu mai multe generații și diferite personalități de artişti. Nu voi ascunde faptul că am avut momente foarte dificile în timpul programului de lucru, dar gândul la scenă şi publicul m-au ajutat mereu să le depăşesc. Le datorez respect şi dragoste. Pentru performanţele mele, îi sunt foarte recunoscătoare dnei. Sara-Nora Krysteva.  Sper să pot ajunge şi mai departe, prin muncă şi dragoste pentru ceea ce fac.  

-Încă de la o vârstă fragedă, ai participat la o mulţime de concursuri şi ai obţinut mai multe premii..Locul I la "Dance Europa Revista" (Istanbul-2008), la "Sicilia Barocca" (Modica/Italia), "Anastas Petrov" (Dobrich/Bulgaria), la Paris („Golden Shoes”), Varna 2012…Cum te-au schimbat premiile obţinute?

-Da, am avut norocul să particip la o mulțime de concursuri și să câştig numeroase premii. Fiecare concurs înseamnă emoţie, pregătire, progres, cumul de experiență. Nu pot spune exact la care dintre ele ţin cel mai mult, pentru că fiecare este important pentru mine. Pot spune doar că datorită profesoarei D. Rainova am reuşit să ajung la aceste competiții. Cred că premiile mi-au schimbat CV-ul, nu şi pe mine! Toate distincţiile  obţinute stau într-un seif,  acasă, dar nu chiar la vedere. M-au ajutat să-mi  ridic nivelul profesional, nu există însă  nici o altă transformare în mine.

-Ţi-ai dorit mult un succes la Festivalul de la Varna… În 2012, ai obţinut nu unul, ci mai multe premii. De ce este acest concurs atâta de special?

-Concurenţa şi orgoliile care se nasc la Festivalul de Balet de la Varna sunt mari.  Este important pentru mine, pentru că e o întrecere naţională de prestigiu.  Pe de altă parte, este un loc de competiţie foarte frumos, diferit de celelate, şi romantic. Este feeric să auzi păsările deasupra ta şi cântecul valurilor. E o adevărată magie! Mai avusesem două participări înainte şi în 2012 am vrut să văd dacă pot ajunge măcar până în finală. Cu fiecare rundă depăşită, visele au devenit tot mai mari. Am ajuns la dansul final! N-aş fi putut-o face fără ambiţie, calităţi și spirit de luptă. Am câștigat o medalie de bronz, Premiul „Nina Kiradjieva” și un premiu pentru un dans contemporan compus de Galina Srebreva. Nu-mi închipuisem niciodată ca pot obţine atâtea premii la Varna! Aceasta a fost  cea mai importantă competiţie pentru mine și vreau să le mulțumesc Mashei Ilieva, Nikolei Hadjitanev, Galinei Srebreva, lui Rosen Kanev, Kaloyan Boyadjiev pentru felul în care m-au susţinut şi pregătit. Fără ei nu aș fi realizat nimic. Datorită Sarei-Nora Krysteva, Mashei Ilieva, lui Yasen Valtchanov și Emil Yordanov, a fost posibil să ajung să joc, după aceea, rolul Kitri. A fost împlinirea unică, magică și emoțională a unui vis imens.

-CV-ul tău artistic însumează o mulţime de roluri celebre. Într-un interviu pentru un ziar din Sofia („Edna”), afirmai că ţi-ai dorit mult acest rol, Kitri, iubita lui Basilio, din „Don Quijote”. Este o legătură între acest rol şi viaţa ta reală?  

-Kitri, în acest zile... Poate, o idee pentru nouă producţie... ha, ha, ha. Imaginea ei ne poate da un exemplu de cum trebuie să luptăm pentru dorințe și vise, să gândim creativ și liber, să trecem peste lucrurile serioase, doar cu un zâmbet. Aşa o văd eu astăzi pe Kitri și încerc să trăiesc în acest fel. Toată lumea poate fi mai zâmbitoare. Kitri răspunde la fel ca mine prin caracter, emoție și energie. Calea mea de viață este, însă, destul de diferită de a ei. Acest spectacol m-a umplut de viață și putere. A fost, într-adevăr, unic. Şi acum, când mi-l amintesc, îmi teleportez de-acolo un zâmbet.

-Ai dansat, de asemenea, în Giselle, celebrul balet romantic al lui Jules-Henri Vernoy de Saint-Georges si Théophile Gautier (muzica: Adolphe Charles Adam). Premiera a fost în 28 June 1841, la Theatre de l’Academie Royal de Musique din Paris…Giselle se joacă în toată lumea. De ce acest spectacol continuă să ne farmece până şi în zilele noastre?

-Giselle ... Am avut ocazia de a dansa Adagio din al doilea act, într-unul dintre cele mai frumoase locuri, Teatrul de Vară din Varna.. Astăzi, Giselle poate fi văzut pe mai multe scene. În timpul în care trăim, plin de relații ciudate, dragoste falsă și fleacuri, acest balet acoperă nevoia de altceva.... Dragostea pură mai rar se poate întâlni în viaţa de zi cu zi, de aceea spectacolul ne va fermeca mereu.

-Dansul şi dragostea sunt complementare? Cum i-ai pedepsi pe oamenii care îţi displac? Precum Giselle?

-Dansul şi dragostea sunt conectate, aşa că amândouă sunt în inima mea. Fiecare are dreptul la propria opinie pe care să şi-o exprime. Nu toţi avem însă aceleaşi gusturi. Eu le am pe ale mele şi dacă cineva le apreciază sunt fericită, dacă nu, nu am nimic împotriva lui. Nu sunt un om care să dea sentinţe…Iubesc audienţa şi dansul, vreau să le ofer oamenilor o altă lume și cred că un pic chiar reuşesc. În cazul în care nu o acceptă, e problema lor.

-Astăzi, tânăra generaţie mai vine la spectacolele de balet? De ce ar trebui să o facă?

-Nu numai tinerii, oameni din diferite generații vin la spectacolele noastre. Dacă baletul îşi face loc între gândurile lor și inima începe să le vibreze, vin din nou și din nou. În spectacolele noastre, există multe elemente fabuloase care se corelează cu viața de acum. Dau un nou look unor situații vechi. În multe scene, spectatorii, indiferent de vârste, se redescoperă sau se reinventează pe ei înșisi. Vin la spectacole să se îmbogățească emoțional și spiritual. Cultura și arta merg mână în mână.

-De curând, în septembrie, a.c., ai participat cu Baletul Operei din Sofia la o serie de spectacole susţinute în Japonia. Nu e pentru prima dată când ajungi pe scenele asiatice. Ai mai fost în China şi Coreea. Cum este privit baletul european în Asia? Care sunt diferenţele dintre şcoala europeană de dans şi cea asiatică?

-Am fost suficient de norocoasă pentru a vizita trei dintre țările cele mai dezvoltate. A fost ca un vis devenit realitate. Nu atunci când am susţinut reprezentaţii în China am fost cea mai fericită pentru modul în care am fost receptaţi. În Coreea, am fost întâmpinaţi călduros, oamenii au fost foarte drăguţi, iar spectatorii minunaţi. Dar ceea ce am experimentat în Japonia nu poate fi comparat cu nimic din ceea ce am întâlnit în celelalte două ţări.  Acolo, publicul a izbucnit imediat după finalul operei Prinţul de Igor Borodin. Aplauze atât de sonore și calde, nici in Bulgaria nu am primit.  Școala asiatică depinde de ceea ce fac profesorii din Europa. Nu sunt mulţi profesori autohtoni, chinezi, coreeni sau japonezi. Se lucrează, în special, cu profesorii ruși, ceea ce face ca școala noastră și a lor  sa fie aproape identice. Cu toate acestea, diferența este vizibilă. Suntem mai puțini, ei sunt mai mulţi  și sunt obişnuiţi să lucreze ca roboții. Asta poate fi văzut şi pe scenă. Asiaticii au reacţii şi gesturi precise, nu improvizează nimic. La noi, totul trebuie să fie personalizat şi, cu multă energie, îndreptat către public. Aceasta este diferența între școala asiatică și cea europeană. De asemenea, ei se bazează pe elemente foarte atractive, mie mi se par învecinate uneori cu circul. Pentru noi, baletul este, în primul rând, experienţă controlată și transmitere de emoție.

-Baletul înseamnă şi o foarte bună condiţie fizică…O balerină are nevoie de una la fel de bună ca a unui atlet. Sunt sigur că îţi plac patinajul şi gimnastica ritmică. Greşesc?

-Iubesc toate sporturile, în special patinajul și gimnastica, probabil, pentru că acestea sunt foarte aproape de balet. Eu sunt de părere că fiecare copil ar trebui să fie implicat în anumite sporturi, pentru că statisticile sunt ușor înfricoșătoare. Toată lumea are nevoie de o stare bună de sănătate fizică. Mișcarea înseamnă sănătate. Acest lucru vine din pornirea interioară a omului și din nevoia de stimulare a ei.  Există mii de activități diferite prin care poţi face asta.

-Toate balerinele visează la un rol anume. Care dintre ele te-ar reprezenta perfect?

-Așa cum am spus, și Kitri, si Giselle, sunt ipostaze pe care le găsesc apropiate sufletului meu. Întotdeauna mi-am dorit să întruchipez şi imaginea Mariei / Mașa din Spărgătorul de nuci, pentru că de multe ori am vise similare. Ar fi fantastic să le reprezint pe viu, pe scenă. Carmen, de asemenea, este un rol pe care mi-aş dori cândva să-i dau viaţă. Prin muncă, sper ca, într-o zi, toate aceste aspiraţii să devină realitate. 

-Ai văzut vreodată „ploioasa” Românie? Acum, chiar au început ploile de toamnă…

-Din păcate, nu am avut ocazia de a vizita România. În prezent, fiecare excursie este legată strict de locul de muncă. Sper să am această posibilitate curând.

-Ce îţi displace în această lume?

-Nu-mi place că oamenii sunt atât de copleșiți de muncă și sarcini, că încep să devină nervoşi și supăraţi. Există mulți oameni pesimişti, trişti şi obosiţi. Vreau să văd mai mulți oameni care să gândească pozitiv, mai multe persoane fericite și cred că nu e imposibil.

-Arta si sportul ar putea face mai mult pentru o lume mai bună decât politicienii?

-Cu siguranţă, asta încearcă. Din păcate, arta, sportul-pe de o parte, şi politica sunt două lumi diferite şi îndepărtate, care nu se atrag reciproc…