Interviu cu fostul mare portar al Naţionalei şi al Sport Clubului Bacău, Narcis COMAN

„NICIUN PORTAR NU IUBEŞTE GOLUL. DE ACOLO ÎI VIN NENOROCIRILE…”

*Interviu cu fostul mare portar al Naţionalei şi al Sport Clubului Bacău, Narcis COMAN

…A avut curajul şi viteza de reacţie a marelui Lev Iaşin şi reflexele lui Voinescu. În octombrie 1968, însă, pe Estadio Nacional, a fost greu. Portugalia lui Eusebio devenise o forţă a fotbalului mare şi nimerise tocmai în grupă cu noi, în preliminariile Mondialului mexican din 1970. În min.20 al partidei de la Lisabona (debutul în noua campanie), lusitanii înscriu de la 40 de metri, prin Jose Jacinto, golul care avea să-l facă uitat câţiva ani pe portarul titular al naţionalei antrenate de Angelo Niculescu…Până atunci, totul fusese clădit în jurul a doi jucători, consideraţi intangibili: el şi Radu Nunweiller. Lui Narcis Coman i-au plăcut ieşirile „controlate”-în faţa marilor adversari, indiferent cum s-au numit aceştia,  cât şi cele „necontrolate”-numai de el ştiute…Ţi-e teamă să scrii negru pe alb: „Coman a fost cel mai valoros portar al fotbalului românesc”, aşa cum susţin mulţi dintre cei care l-au văzut jucând. E o nedreptate, însă, să n-o faci! 

Leonard POPA

-V-aţi născut la Giurgiu (5 nov.1946)…direct în poartă! Nu v-a plăcut golul?

-Încă de când am păşit prima dată pe un teren de fotbal, am fost portar. Niciun portar nu iubeşte golul. De acolo îi vin nenorocirile. Mi-ar fi fost şi greu să joc fotbal pe un alt post. Nu ştiam să driblez, nu puteam nici măcar să centrez aşa cum o făceau ceilalţi băieţi de vârsta mea. La 18 ani, apăram însă în Regiune, la Olteniţa. Am câştigat campionatul, apoi barajul de promovare în Divizia B (1-1 şi 1-0 cu o echipă din Tulcea), dar eu n-am mai apucat să joc acolo. După un amical cu Vagonul Arad, antrenorul de la UTA, Coco Dumitrescu, m-a convins să trec la ei. În vremea aceea, jucătorii erau transferaţi pe butelii. Una, două, în funcţie de valoare. UTA a dat pe mine un echipament întreg de joc, fiind considerat tânăr şi de perspectivă…

-Ce însemna Aradul acelor ani? Încă nu venise momentul Feyenoord…

-UTA era o echipă serioasă, cu câteva nume cunoscute: Biro, Bakos, Czako, Chivu, Ţîrlea, Axente…Portarul Guleraş reuşise la facultate la Cluj, iar eu i-am luat locul.S-a întâmplat într-un joc cu Ştiinţa Craiova, în deplasare (0-2). Era în 1965.

-În 1966, aţi ajuns la Dinamo Piteşti, coleg cu Gicu Dobrin. Am citit undeva că aţi fost buni prieteni…

-De la Piteşti plecase portarul Niculescu, iar dinamoviştii m-au transferat acolo. Da, am fost prieten bun cu Dobrin. Şi în teren, şi în afara lui…Debutasem amândoi cam în aceeaşi perioadă la naţională, el în 1966, eu în 1967, la Cracovia, într-un amical contra Poloniei (0-0).Îmi amintesc că la meciul acela, aveam emoţii mari. Gâscanul ,care nu era o fire emotivă, mi-a spus în vestiar să mă gândesc că joc împotriva Stelei sau a lui Dinamo. L-am ascultat şi din îndârjirea aceea a ieşit un joc excelent făcut de mine. Altă dată, ieşeam cu Gicu în oraş, la un şpriţ, dar după trei-patru pahare începeam să ne contrazicem. El susţinea că-mi dă gol cum şi de unde vrea şi atunci ne ridicam de la masă şi mergeam direct pe stadion să vedem cine are dreptate.

-De la Piteşti, Dinamo v-a luat imediat. Un portar de naţională nu rezista prea mult în provincie…

-După două sezoane la FC Argeş, am ajuns în sfârşit la Dinamo. Nu mi-a plăcut deloc ceea ce aveam să găsesc acolo. Un regim cazon. Stăteam mai mult cu Dumitrache şi Dinu. Echipa era plină de informatori. Cum aveam vreo ieşire sau spuneam vreo glumă mai deocheată, se afla imediat la club. Mă făcuseră sergent major, dar asta nu m-a împiedicat să plec la Steaua în 1970. Am fost primul transfer din fotbalul românesc, de la Dinamo la Steaua! Interesant e şi altceva. Dumitru Nicolae-Nicuşor era unchiul meu. Când am plecat, eu i l-am recomandat pe Cavai şi i-am spus să-l ia la echipă, de undeva de pe la Sighet…

-La Steaua, altă uniformă, dar aceleaşi ambiţii şi obiective…În patru ani (1970-1974), aţi adunat o grămadă de satisfacţii, inclusiv o Cupă a României. În sezonul acela, 1971, participantă în Cupa Cupelor, Steaua a reuşit o performanţă care, astăzi, ar părea de domeniul fantasticului. A eliminat Barcelona! Şi nu oricum, printr-o dublă victorie: 1-0 în deplasare şi 2-1 la Bucureşti. Dar asta nu a fost totul… Ne amintim parcursul acela de senzaţie?

-În Cupa Cupelor, am început cât se poate de dezarmant. În primul tur, abia am trecut de o echipă din Malta. 0-0 în deplasare şi  1-0 acasă, printr-un autogol. Nu mai spun că la 0-0, maltezii erau să înscrie, când la un şut de-al lor mingea s-a plimbat pe transversală şi printr-un efect ciudat era să cadă în poartă. Atunci am dat cu pumnul în bară, de m-a durut mâna o săptămână, mai ales că eu n-am apărat niciodată cu mănuşi. Îmi înfăşuram nişte faşe elastice în jurul palmelor şi era suficient. Nici când mă accidentam nu mă dădeam de ceasul morţii ca fotbaliştii de acum. Ţineam o sticlă de cabernet pe genunchi şi-mi trecea toată durerea. Dar, ca să revin, în turul 2 cu Steaua, am nimerit peste Barcelona. Primul meci la ei, eu în poartă. Barca nu era cea de acum, dar tot avea nume cunoscute, Gallego, Marcial, Rexach, Asensi…La noi, Sătmăreanu, Smarandache, Vigu, Iordănescu, Năstase, Marcu…In min.12, Viorel Năstase a deschis scorul, apoi spaniolii au stat călare pe noi. Îmi zburau ochii în toate părţile, nici nu  mai ştiam de unde se centra. La pauză, eram ameţit complet şi i-am cerut  antrenorului Gh.Constantin să fiu schimbat. A intrat Hajdu, rezerva mea, şi a apărat şi el magistral. Am terminat învingători, dar meciul retur a fost şi mai greu. Asensi a deschis scorul, după pauză,  însă în următoarele 10 minute, Năstase a înscris două goluri cu care ne-am calificat în sferturi. Nu am apărat eu în meciul acela. La Steaua, dacă pierdeai locul de titular, puteai după aceea să rabzi pe banca de rezerve un tur întreg.

-Aţi revenit, totuşi, în meciurile următoare, când am jucat cu Bayern Munchen. Altă mare echipă, cu Sepp Mayer, Beckenbauer, Breitner, Honess, Gerd Muller…Ce mai, campioana mondială din 1974! Am fost eliminaţi fără înfrângere.

-Da, după 1-1 la Bucureşti şi 0-0 la Munchen. Hajdu se îmbolnăvise, aşa că în retur antrenorii au apelat din nou la  mine. Ce meci a mai fost şi atunci!  Trăgeau nemţii din 3 metri şi nu puteau să-mi dea gol…Dacă Iordănescu ar fi fost pe fază la o acţiune de-a noastră şi reuşea preluarea singur în faţa porţii, puteam chiar să fi câştigat. Era în martie 1972, iar fotbalul românesc ajunsese în primele 6 locuri de pe continent. Naţionala putea bate pe oricine şi campionatul intern era foarte puternic.

-Să revenim la naţională…În 1968, înaintea preliminariilor mondiale din 1970, Angelo Niculescu vă folosea ca primă variantă în poartă. Aţi participat şi la turneul acela premergător din Africa şi America de Sud. Aţi apărat senzaţional cu Palmeiras, campioana Braziliei, şi brazilienii v-au cerut să rămâneţi acolo…Cum a fost?

-Nu a fost prima dată când am refuzat o asemenea propunere.Mai întâi, mi s-a cerut în 1966, când apăram la Piteşti şi am jucat cu Argeşul în Cupa Oraşelor Târguri, la Sevilla (2-0 la Piteşti şi 2-2 la Sevilla, rezultate cu care piteştenii s-au calificat în turul următor-n.red.). După meciul din deplasare, seara, la hotel, antrenorul nostru Ştefan Vasile a venit în camera mea, a comandat câteva sticle de Malaga, cel mai scump vin de la ei, şi mi-a spus: „Bă, Narcis, eşti o minune de portar, vreau să petrecem amândoi calificarea!”. M-am mirat, dar m-am şi bucurat. Pe vremea aceea, unora dintre fotbalişti le plăcea pokerul, altora vinul şi femeile…Eu făceam parte din a doua categorie. Nu m-am gândit, în seara aceea, în timp ce ciocneam pahar după pahar cu antrenorul, cui i se datorează petrecerea neaşteptată…Aveam, însă, să aflu a doua zi, în avion, când imediat ce m-am aşezat pe scaun, Ştefan Vasile a venit brusc la mine şi mi-a dat o palmă, spunându-mi:”Bine, mă, nenorocitule, să mă întorc eu cu mâna goală la Bucureşti, pentru că a trebuit să-mi cheltuiesc toată diurna pe vinul acela băut cu tine?!”.  Eu nu ştiam nimic, dar spaniolii au vrut să mă oprească la ei şi au purtat discuţiile cu antrenorii.Aceştia s-au speriat, de teamă că am să fug de la hotel, şi au stabilit ca Ştefan Vasile să petreacă noaptea alături de mine, să mă aibă sub observaţie! N-aş fi rămas, însă, sub nicio formă, nici atunci, nici în Brazilia. Tot timpul aveam în minte ce li s-ar fi putut întâmpla alor mei, în ţară…

-Au venit preliminariile Mondialelor din 70, meciul cu Portugalia…Acela v-a scos din Naţională, pentru câţiva ani buni…

-Înaintea partidei de la Lisabona, am jucat un amical cu francezii de la Metz, în deplasare. Apărasem foarte bine, dar unul de-al lor intrase în mine şi mă accidentase. După meci, i-am spus lui Angelo Niculescu că sunt lovit şi nu pot apăra cu portughezii. Angelo nici n-a vrut să audă de aşa ceva. Aflase el că Otto Gloria, antrenorul lusitan, ştia că eu ies bine pe centrări şi intenţiona să nu-l mai folosească pe Torres, omul cu centrările decisive la celebrii Eusebio şi Simoes. „Intri pe răspunderea mea!”-mi-a spus el…Am intrat şi în min. 20, Jose Jacinto mi-a dat gol de la 40 de metri. Efectiv, nu am putut să schiţez nici un gest, întrucât mă săgetase mijlocul. După alte 10 minute, primesc din nou gol, de la celălalt Jacinto, Joao…La pauză, în poartă a intrat Gornea, a luat şi el un gol, dar după meci, Angelo şi-a revărsat toţi nervii pe mine, făcându-mă „dobitoc”-vorba lui preferată, când nu-i convenea ceva. M-am supărat şi i-am răspuns politicos că , de-acum înainte, să nu mai conteze pe serviciile mele. Aşa au început să apere Adamache şi Răducanu-cu care Naţionala a ajuns în Mexic. Mulţi au spus că neconvocarea mea s-a datorat lui Bachus…La capitolul acesta, însă, Adamache era campion, te lăsa sub masă şi el pleca bine-mersi…Cât despre Răducanu, ce pot să spun? În meciul cu Brazilia, s-a rugat în genunchi de Angelo să-l lase şi pe el să apere câteva minute. Naţionala a făcut, însă o treabă bună în Mexic, mai ales datorită liniei de mijloc, lui Dumitru, Radu Nunweiller şi Dembrovschi. Angelo a rămas un tip ranchiunos toată viaţă, nici acum, la 92 de ani, nu ar recunoaşte că a greşit nefolosindu-l nici un minut pe Dobrin la turneul final din 70.

-După 4 ani la Steaua, aţi ajuns la Sport Club Bacău, în Divizia B…Cam ciudată această metamorfoză a biografiei sportive. Bacăul retrogradase cu un sezon în urmă şi atunci încerca să revină în primul eşalon, cu o echipă aproape complet nouă.Dvs. aţi venit din retur, odată cu antrenorul Gh.Constantin.

-La Bacău, am găsit o echipă foarte motivată. Şi acum v-o spun pe de rost: eu-Pruteanu (Lunca), Catargiu, Volmer, Margasoiu, Şoşu, Cărpuci, Pană, Chitaru, Doru Botez, Băluţă, Duţan, Tiberiu Ilie…Echipa avea şi un preşedinte de club, poate, cel mai bun din perioada respectivă: Corneliu Costinescu, care mi-a înţeles slăbiciunile şi mi-a respectat calităţile. Cu Bacăul am promovat în prima divizie, fără înfrângere.

-Îmi povestea, bunăoară, profesorul C.Costinescu că escapadele nocturne nu dispăruseră nici la Bacău, dar când era de apărat, totul era în regulă…Amintea despre un meci celebru, extrem de important pentru supravieţuire, cu U Cluj..Aţi lipsit toată săptămâna de la  antrenamente, dar aţi apărat excepţional. I-aţi retrogradat! Suporterii locali nu vă vedeau, totuşi, nicăieri în afara stadionului…

-Domnule, eu cunoşteam toate ascunzişurile oraşului. Mergeam singur, niciodată cu vreun coleg de echipă. Ştiam că se află totul. Odată, când am fost cu o domnişoară la Decebal, unul din formaţie, căruia îi era ciudă că nu mai prinde primul 11, portar ca şi mine, dar lipsit de caracter şi un aranjor notoriu, i-a strecurat bileţele pe sub uşă nevestei, chipurile să-i deschidă ochii şi să înţeleagă cât eram eu de imoral şi neconform cu educaţia socialistă! Cu cei mai mulţi dintre băieţi m-am înţeles însă perfect.

-Şi totuşi, după două sezoane şi 34 de meciuri în care aţi fost titular, aţi plecat de la Bacău la Târgovişte…Acolo aveaţi să trăiţi a doua tinereţe sportivă!

-Am plecat de la Bacău în urma unor discuţii aprinse cu Gh.Constantin. La Târgovişte, antrenorului Nicolae Proca, i-am spus doar atât: „Eşti cel mai bun antrenor din ţară, iar eu-dacă mă laşi cu ale mele, cu bune şi rele, fără să-mi reproşezi nimic- sunt omul de care ai nevoie”. Ne-am înţeles imediat. Pusesem şi un pariu cu taică-meu, pe un costum de haine. I-am zis că într-un sezon ajung cel mai bun fotbalist din ţară şi redebutez la Naţională. Mi-a replicat că vorbesc prostii, dar chiar asta s-a întâmplat! În 1978, am fost desemnat în ancheta „Sportului”  fotbalistul anului şi am revenit în poarta Naţionalei, la 33 de ani! Antrenor era Pişti Covaci, ajutat de Const.Cernăianu şi Gh.Constantin. Am apărat cu Spania, în preliminariile C.E., când am pierdut cu 1-0, prin golul lui Asensi, dar am avut o evoluţie bună. Constantin nu a uitat însă incidentul de la Bacău şi, când Pişti Covaci a plecat în Olanda la meciul de retragere al lui Cruyff, m-a scos din lot susţinând că nu văd în „nocturnă”, după un control medical pus la cale tot de el…

-La Târgovişte, însă, treburile mergeau strună…

-În cei 6 ani petrecuţi acolo (1975-1981), am avut câteva sezoane de excepţie, ajungând idolul tribunei. Pentru mine, antrenamentul de vârf se desfăşura sâmbăta, înainte de meciul de campionat. Antrenorul secund îmi trăgea, din diferite unghiuri, 25 de lovituri. Bara era a mea, ce se ducea afară se repeta. Aşa reuşeam eu să mă menţin în formă, cu aceste exerciţii la antrenamente. Meciuri aranjate existau şi atunci, dar niciodată nu o făceam cu Bacăul, era din alt circuit.

-A fost Narcis Coman cel mai valoros portar al fotbalului românesc? Mulţi dintre specialişti aşa v-au considerat…

-Greu de susţinut asta de către mine…Au mai fost portari foarte buni, de reflex, pentru că aici am excelat şi eu, precum Voinescu şi Iordache. Îmi amintesc, însă, o întâmplare de prin 1965…Eram în birou la Gheorghe Popescu (preşedintele FR Fotbal şi vicepreşedinte al U.C.F.S., în perioada 1962-1967; după meciul de la Zurich, cu Elveţia, 1-7, din preliminariile europene, a fost destituit-n.red.), împreună cu Voinescu. După o discuţie referitoare la cine e mai bun dintre noi doi, Gh.Popescu şi-a scos cascheta pe care o purta şi a aruncat-o spre mijlocul camerei. Eu am plonjat imediat spre ea şi n-am lăsat-o să cadă. Atunci, preşedintele Federaţiei i-a spus lui Voinescu, evident încântat: „Vezi?”…

-Fotbalul de azi vă mai atrage?

-Nu mai înţeleg nimic. Se discută tot anul despre fotbaliştii noştri din străinătate şi echipele unde joacă, iar când îi aduci la naţională sare mingea din ei ca din zid, aşa cum i s-a întâmplat lui Pantilimon, în amicalul cu Algeria (1-2)…Ce noroc au băieţii ăştia de azi! Îşi cumpără o maşină după un meci…Pe vremea mea, puteai să o faci doar după cinci sezoane, în care jucai efectiv. Noroc că n-am avut pasiunea asta. Noi, când câştigam 1000 de lei la un meci, eram fericiţi. Ăştia de azi vor 1000 de euro şi înfrângere! La Bacău, însă, erau bani. Preşedintele Costinescu ştia de unde să-i scoată. Dacă am fi jucat noi cei de atunci cu cei de acum, n-am fi avut cu cine discuta. N-ar fi pupat ei nici Divizia B.

-Astăzi, ce mai face Narcis Coman? E mulţumit acolo, la Giurgiu, în orăşelul acela de frontieră?

-Domnule, Giurgiul şi-a făcut datoria. De aici au plecat către fotbalul mare subsemnatul, Gino Iorgulescu, Ovidiu Ioaniţoaia-un campion al gazetăriei fotbalistice…Chiar şi fostul portar băcăuan Ion Mangeac e tot de aici (un stadion din mediul rural giurgiuvean îi poartă numele-n.red.). Deci, suntem pe hartă! După 36 de ani, am primit în sfârşit şi trofeul acela acordat celui mai bun fotbalist român în 1978…A întârziat cam mult pe drum, dar bine că a ajuns. Actualmente, sunt Cetăţean de Onoare al oraşului şi consilierul primarului pe probleme de sport. Şi cu echipa o s-o rezolvăm…Deocamdată, am reînfiinţat Centrul de juniori Dunărea Giurgiu. Pentru localnici, aceasta e echipa de care se simt legaţi sufleteşte. Asta din primul eşalon e mai mult a lui…Niculae, o duce unde vrea!