Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

luni, 9 iunie 2014

*Interviu cu Doina STĂICULESCU, vicecampioană olimpică la gimnastică ritmică (Los Angeles 1984)

“ESTE ATÂT DE GREU SĂ FACI PERFORMANŢĂ ŞI TOTUŞI, ATÂT DE UŞOR CÂND ACEASTA DEVINE PASIUNE!”

*Interviu cu Doina STĂICULESCU, vicecampioană olimpică la gimnastică ritmică (Los Angeles 1984)

      Din multe puncte de vedere, Doina STĂICULESCU reprezintă un caz unic în istoria sportului nostru. A obţinut întâia medalie olimpică pentru gimnastica ritmică  românească (1984), performanţă rămasă neegalată. ...Este prima vicecampioană olimpică a ritmicii mondiale (gimnastica ritmică a fost admisă în programul olimpic, cu proba individuală, în 1981, astfel că la Los Angeles, fiecărei naţiuni i s-a permis să trimită câte două gimnaste). Secondată de Alina Drăgan şi îndrumată, pas cu pas, de acest Meşter Manole în variantă feminină, care este antrenoarea emerită Maria Gîrba, Doina Stăiculescu a deschis şi luminat drumul altor mari sportive, precum Irina Deleanu (actuala preşedintă a FRGR) şi Florentina Butaru. A fost pentru pentru prima dată când ritmica noastră s-a apropiat prin rezultate, nu doar prin talent, de gimnastele din Rusia şi Bulgaria, considerate lidere incontestabile în acest sport al graţiei şi frumuseţii feminine. S-a spus despre Olimpiada de la Los Angeles că a fost una a marilor absenţe. Spre lauda ei, România a înţeles să nu boicoteze supremul eveniment sportiv, ci decizia politică a blocului comunist din care făcea parte... Aflată în topul mondial (locul 6 la Campionatul Mondial din 1983 de la Strasbourg), în vecinătatea rusoaicelor şi bulgăroaicelor, Doina Stăiculescu (16 ani) a fost marea favorită a întrecerii de pe continentul american. În schimbul unei dispute aprige pentru medalii, gimnasta noastră a avut parte, însă, de un joc de culise, la fel de aprig. Deşi a fost de departe cea mai valoroasă sportivă prezentă în finală, Doina Stăiculescu s-a văzut depăşită de o gimnastă canadiană (Lori Fung), care îi fusese parteneră de antrenament, cu 0,05 puncte. Juriul, format din arbitre “din cealaltă parte a baricadei”, şi-a tăiat partea leului... Legitimată la Clubul AS Flacăra Roşie Bucureşti, Doina Stăiculescu a fost triplă campioană a României (1982-1984), iar în prezent este antrenoare de gimnastică ritmică la o şcoală particulară din Capitală. Imaginea sa de sportivă rămâne, însă, o filă de glorie a olimpismului românesc.

-Când s-a produs apropierea de ritmică?
-M-am născut pe 7 decembrie 1967. Fac parte dintr-o familie superbă de intelectuali (învăţători, profesori universitari, decan de facultate), oameni iubitori de frumos, iubitori de sport. Unchiul meu, Ion Stăiculescu, a fost campion la box. La fel şi tatăl meu, a cochetat cu boxul. Am crescut în mijlocul Bucureştiului, într-o curte imensă. De când mă ştiu, am făcut mişcare. Eram foarte mică, dar dansam, săream, făceam podul, şpagatul... Unchiul meu a remarcat energia de care dădeam dovadă şi a decretat: copilul acesta trebuie să facă gimnastică! Sala de sport era foarte aproape de noi, aşa că mama n-a mai stat pe gânduri şi m-a dus la gimnastică. Mi-am început activitatea la 6 ani, la Asociaţia Sportivă Flacăra Roşie. În primul an, am făcut balet cu doamna Bogdan Lili, o unguroaică extrem de severă, după care am trecut la gimnastica ritmică.  Primul obiect pe care am pus mâna a fost coarda, cred că îmi era mai familiar. Pe vremuri, nu era fetiţă care să nu sară coarda... Aş vrea să spun, totuşi, două vorbe şi  despre “Flacăra Roşie”... Asociaţia era situată într-o clădire mică, cochetă, cu o sală de jocuri, două săliţe de balet, un cabinet medical, vestiare cu duşuri, într-un cuvânt-nu ne lipsea nimic! O insituţie cochetă, care avea la activ aproximativ 250 de sportivi, legitimaţi la volei, handbal, fotbal, gimnastică ritmică, atletism. O asociaţie sportivă mică, dar cu oameni deosebiţi! La volei, echipa era foarte puternica, juca în divizia A, fiind antrenată de celebrii Sandi Chiriţă, Stan Costinel şi Constantin Veseli. La gimnastică ritmică, doamna Maria Gîrba! Dacă nu ştiaţi, aflaţi că până şi Rică Răducanu a plecat tot de la Flacăra Roşie.
-În 1983, la Mondiale, aţi atras pentru prima dată privirea specialiştilor. Aveaţi 16 ani şi v-aţi calificat în 3 finale (minge, măciuci şi panglică). Cum a fost? Aţi pătruns în elita ritmicii, aţi ocupat şi locul 6 la individual...
-Nu, nu în 1983 am atras prima dată privirea specialiştilor. Asta s-a întâmplat cu vreo doi ani în urmă, prin 1981. Când am început să concurez pe plan internaţional, am început cu "dreptul". Prima mea medalie a fost aur la coardă, la Concursul "Cercul de Aur”, o întrecere foarte puternică. Am să vă povestesc o întâmplare pentru unii hazlie, pentru mine nu, pentru că tot ce făceam consideram că trebuie să fie foarte serios! La antrenament, ştiam foarte clar că, indiferent de obiect, trebuia să fac 10 repetări din fiecare element, fără greşeală,  şi abia apoi să trec la următorul. Ei da...Doamna Maria Gîrba era în comisia de arbitraj, pe mine m-au anunţat că trebuie să intru pe covor, şi eu...nicăieri! Antrenoarea mea s-a ridicat de la masă impacientată, a venit după mine, m-a poftit pe covor, şi, după concurs, a urmat mustrarea...«Ce a fost în capul tău ? De ce nu ai fost atentă când te-au anunţat?»  «Pai, doamna Maria, eu am fost atentă, dar nu mi-am terminat cele 10 repetări din fiecare element!». Vă daţi seama cât de conştiincioasă eram? Superbe amintiri... Să revin, au urmat alte concursuri:"Cercul de Aur "-cu medalie de aur, Balcaniada de Junioare-Belgrad 1981, unde am câştigat aurul la individual compus şi la trei obiecte! Apoi, mari turnee la Moscova, Riga, Vilnius, Tbilisi (locul 3 la individual compus si aur la exercitiul cu maciuci), Cupa Interviziunii (locul 3-la individual compus şi bronz la toate obiectele). Ţin să precizez că la toate competiţiile enumerate, am concurat cu sportive din Bulgaria şi URSS, prezente cu gimnastele lor cele mai bune. Vreau să le spun iubitorilor acestui minunat sport că eu am început gimnastica ritmică cu obiecte confecţionate din lemn. Cercul şi măciucile erau din lemn, iar băţul de panglică din bambus. Erau incomode şi foarte grele. Se spărgeau foarte repede. Le scăpai din mână în timpul concursului, gata, îţi încheiai evoluţia. Exista o singură fabrică în ţară care ne făcea obiectele din lemn, la Reghin...
-La Olimpiada din 1984 nu mai eraţi un “outsider”...Şi dacă ar fi venit la Los Angeles, bulgăroaicele şi rusoaicele tot ar fi trebuit să ţină cont de dvs...Vă aşteptaţi să vă număraţi printre cele trei sportive care au urcat pe primul podium olimpic din istoria gimnasticii ritmice? Haideţi să ne reamintim finala...
-Viaţa sportivului de performanaţă este foarte grea. Bineînţeles, vorbesc de acele timpuri. În primul rând, noi nu locuiam acasă. Primul factor care te îndrepta spre disciplină era cantonamentul, cantonamentul acela prelungit, care dura luni de zile. Aveam un regim foarte dur, cu o disciplină de fier, uneori parcă prea strictă. Întotdeauna, două antrenamente pe zi. De aici, au apărut, însă, şi performanţele. Am muncit foarte mult pentru Campionatele Mondiale din anul premergător Olimpiadei. Am avut şansa şi norocul să ma antreneze doamna Maria Gârba. Un om minunat, un profesionist desăvârşit. O antrenoare foarte severă, care avea un singur secret pentru performanţă, MUNCA! Mondialul de la Strasbourg '83 a fost cel mai bun concurs al meu. Mi-a confirmat clasa internaţională. După cum avea să sublinieze presa franceză, singura sportivă care a reuşit să se apropie, prin valoarea exerciţiilor prezentate, de concurentele bulgare şi sovietice, am fost eu, o gimnastă din România. 1983 a fost un an competiţional greu. După medaliile obţinute la "Studenska Tribuna", la turneul internaţional de la Debrecen, la Balcaniada de la Ankara, a venit acest minunat rezultat de la "Mondiale”, locul 6 la individual compus care mi-a dat încredere şi m-a plasat între cele mai bune sportive ale lumii la această disciplină. Pentru cine nu ştie, la vremea aceea, gimnastele erau acompaniate de un instrument mirific, pianul. L-am avut alături pe Cornel Grigore, un adevărat profesionist, un om extrem de sensibil. Ne cânta cu atâta pasiune...Of, l-am iubit foarte mult, a fost psihologul meu secret, întotdeauna îmi transmitea o forţă de nedescris în concursuri. Din păcate, nu mai e printre noi. Despre J.O. de la Los Angeles (1984) s-a spus că au fost una dintre cele mai frumoase întreceri de până acum. Ediţia cu numărul XXIII. Nu cred că o pot descrie în cuvinte. România a avut o delegaţie cum rar mi-a fost dat să văd, au fost toţi coloşii sportului românesc! Ma simţeam atât de mică pe lângă Ion Draica-este primul nume care mi-a venit în minte, şi ce nume.... Echipa de aur a handbalului, cu Vasile Stângă, Cornel Durău, Maricel Voinea, Nicolae Munteanu, Buligan, Bedivan, atletismul cu Maricica Puică, Doina Melinte, apoi, Ivan Patzaichin, Nicu Vlad, gimnastica de aur cu Ecaterina Szabo! Aveţi idee ce am simţit când l-am văzut pe "King Karl"?  Şi Stadionul "Coliseum"... Erau o sută de mii de spectatori din toate colţurile lumii, salutând în picioare delegaţiile. Parcă visam, mă simţeam cât o furnică! A fost un concurs greu, cu foarte multă presiune psihică. "Pauley Pavilion", o sală superbă şi o atmosferă de vis...Cei zece mii de spectatori, salutând cu urale execuţiile noastre, te făceau să te simţi extraordinar. La ritmică, toate gimnastele am avut probleme cu panglica, din cauza aerului condiţionat. O stăpâneam cu greu, curentul ne-o ducea în toate părţile. Ştiu că s-au făcut demersuri să se oprească aerotermele, când se lucra cu panglica, dar americanii nu au acceptat. Din păcate, s-a ratat la modul general la acest obiect. Când stai în sală şi repeţi de mii de ori un element, la un moment dat, devii ca un robot, în ceea ce priveşte mânuirea obiectelor şi nu-ţi poţi permite să improvizezi. Cam asta s-a întâmplat şi la concurs, dar unele sportive au fost mai "deştepte" decât mine cu cinci minute, au eliminat anumite lansări ale panglicii, au improvizat şi au fost depunctate mai puţin. Din nefericire, eu nu am putut face aşa ceva. Am intrat pe covor campioană olimpică şi am ieşit pe locul II… A câştigat o ilustră necunoscută, canadianca Lori Fung, care s-a antrenat la noi, în România, în aceeaşi sală, dar niciodată cu mine, cum s-a scris eronat. A fost antrenată de Victoria Vîlcu Buruiană, arbitra care a reprezentat România la Olimpiada respectivă. Noi, fetele de la ritmică, am câştigat la individual compus o medalie de argint, obţinută de mine, şi locul IV realizat de Alina Drăgan. La vremea aceea, gimnastica ritmică din America nu era competitivă. Gazdele nu aveau cum să aspire la medalii. Visul oricărui sportiv de performanţă este să ajungă să participe la competiţia supremă, Jocurile Olimpice. Am participat şi am câştigat, am adus în ţară o medalie olimpică, de argint, prima din istoria gimnasticii ritmice din România. A fost Olimpiada record a sportului românesc. Am avut o delegaţie de excepţie, cu 127 de sportivi, care s-au întors acasă cu 53 de medalii, dintre care 20 de aur, 16 de argint şi 17 de bronz, cifră record, care a plasat ţara noastră pe locul II la naţiuni, după SUA. Mai ştiu că din cei 127 de olimpici prezenţi la Los Angeles, 94 au urcat pe podiumul de premiere, cucerind medalii.
-Cum a fost primirea în ţară, după ce aţi revenit de la Los Angeles? Ceauşescu însuşi obişnuia să felicite personal sportivii medaliaţi...Aţi participat la momentul respectiv?
-Ne-am întors acasă cu aceeaşi aeronavă "Boeing 707", în aplauzele echipajului. În avion, a fost o atmosferă de poveste. Toată lumea era fericită. Vreme de câteva ore, eu  am plâns, nu reuşeam sub nicio formă să-mi revin. Am pierdut medalia olimpică de aur la cinci sutimi...În sfârşit, am ajuns acasă! O mare de oameni ne aştepta la aeroport. Emoţionant! Multe flori, multă dragoste şi căldură, multe lacrimi de bucurie...Ceuşescu a premiat toţi olimpicii la acea vreme. Da, obişnuia să felicite personal sportivii. Clubul sportiv din care făceam parte a organizat un mare eveniment, în cinstea mea şi a doamnei Maria Gîrba. Au participat mulţi secretari de partid care, bineînţeles, ne-au premiat. Întotdeauna m-am prezentat ca fiind o olimpică ceauşistă! Nu Epoca de Aur m-a făcut, însă, celebră. Celebră m-au făcut munca şi, uneori, efortul supranatural pe care l-am depus aproape 15 ani în sala de sport. Celebră m-a făcut antrenoarea mea, doamna Maria Gîrba, care şi-a sacrificat familia pentru performanţă. Noi am trăit în acele vremuri, este trecutul nostru şi nu ar trebui să ne fie ruşine de el! Ca sportiv în vremurile acelea, mie nu mi-a lipsit nimic. Personal, am simţit că am fost apreciată, din toate punctele de vedere. Sigur, oamenii pun întotdeauna accentul pe bani. Da, şi noi am fost remuneraţi după performanţele aduse şi, în fiecare lună, primeam o îndemnizaţie pentru efort şi una de merit. În rest, obligaţii şi responsabilităţi sporite...
-Ce însemna ritmica românească în anii 80? Atrăgea mai mult fetiţele decât astăzi? Multe încercau s-o imite pe Nadia, nu era greu să fie convinse să lase mersul pe bârnă, rostogolirile la paralele, şi să arunce mingea şi cercul?
-Gimnastica ritmică a anilor 80? Nu ştiu....Eram atât de implicată în ceea ce făceam, munceam atât de mult...Doamna Maria Gîrba era ca un scut în jurul meu, aveam impresia că nu văd şi nu aud nimic. Nimic în afară de obiectele mele! Important de subliniat sunt unele neajunsuri de fond ale gimnasticii noastre ritmice şi anume, baza limitată de selecţie, mereu apelându-se la aceleaşi şi aceleaşi sportive. Eu întotdeauna m-am înţeles bine cu colegele mele. Am fost ca o familie, eram "surori". Probabil, ne-au apropiat cantonamentele acelea foarte lungi, uneori greu de suportat. Şi astăzi întreţinem o relaţie frumoasă, este adevărat că mai mult eu le caut, le sun şi le chem la concursuri, nu le las...Din păcate, cu gimnastele din străinătate nu puteam să comunicăm, pentru că nu aveam voie, nici măcar cu cele din ţările socialiste, sistemul nu ne permitea. Sigur, în limita bunului simţ, ne salutam, ne uram succes, ne întâlneam la banchet, făceam schimb de suveniruri...A fost frumos şi greu, ca toată viaţa noastră de atunci. Cu toate acestea, niciodată nu m-am simţit îngrădită de nimeni şi de nimic. Nu m-am gândit nicio secundă să rămân vreodată în altă ţară, să fug...Am fost în 23 de ţări, nu m-a întors nimeni de la aeroport, aşa cum au păţit-o alţii, din păcate. În performanţă, întotdeauna am fost un om neutru, imparţial. Niciodată nu am putut să gândesc subiectiv. Defect profesional...
-Cum aţi caracteriza gimnastica ritmică românească de astăzi? Suntem pe un trend ascendent al performanţei? Mă gândesc la Alexandra Piscupescu şi Ana Luiza Filiorianu, în primul rând...
-Despre gimnastica ritmică a zilelor noastre şi despre gimnastele care ne reprezintă pe plan internaţional, aş vrea să-i las pe cei direct implicaţi să vorbească. Din punctul meu de vedere, Ana Luiza Filiorianu vine foarte puternic din spate, este şi preferata mea, dar este preferata mea pentru că este o gimnastă de viitor. Munceşte foarte mult şi cred că vom auzi mult timp de acum încolo de acest nume. Va fi o gimnastă valoroasă. Cât despre medalia olimpică pe care o deţine România prin mine, cred că va rămâne singulară, cel puţin la individual compus. Revin şi spun, amprenta antrenoarei emerite Maria Gîrba va rămâne nemuritoare în istoria gimnasticii ritmice mondiale. Cu o răbdare ieşită din comun, a reuşit să facă performanţă la cel mai înalt nivel. Am avut privilegiul să fiu prima gimnastă a Mariei Gîrba. Este atât de greu să faci performanţă şi totuşi, atât de uşor când aceasta devine pasiune. În rest, cuvintele sunt de prisos.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu