“Nimeni nu pleacă dintr-un loc în care îi este bine...”

...Recitesc câteva rânduri scrise mai demult: “Larisa Florian păşeşte pe tatami, fără să-i pese că judoul românesc e în plină criză de performanţă. Cel puţin la categoria ei (52 kg), această disciplină nu are nevoie de naturalizări. Sportiva din Oradea are stil şi personalitate, dar mai presus de toate, obiective îndrăzneţe. Fără să ştie, ea este, deja, cea mai bună judoka din ţară…”

  Revin, astăzi, şi adaug… Larisa Florian este lacrima de pe obrazul judoului românesc, care îi face fericiţi pe alţii. Ea reprezintă Azerbaidjanul căruia i-a dăruit, deja, câteva medalii...Dacă o va face şi la Jocurile Olimpice de anul viitor, vom avea tăria să o aplaudăm de aici?

Leonard POPA

-Larisa, înainte de a ne lămuri definitiv cum s-a născut povestea asta cu Azerbaidjanul, pentru care concurezi acum, aş vrea să te întreb altceva… De când ai început să practici judo, ai câştigat în total, 56 de medalii! Sper că le-am num[rat bine. Le-ai luat cu tine, la Baku, sau le-ai lăsat acasă, la Oradea?

-56 de medalii la competițiile importante, probabil. În total, de când practic judo, am adunat câteva sute de medalii și zeci de cupe. Ha-ha, bineînțeles că le țin acasă...

-Ai început să practici acest sport încă de mică. Pe cine ai trântit prima dată la podea, un băiat sau o fată? Cum ai ajuns pe tatam(m)i ?

-Am început să practic judo la vârsta de 9 ani. Câțiva colegi de clasă și din cartier erau deja practicanți și mi-am zis să încerc și eu. Ştiţí cum e la vârsta aceea, sportul e molipsitor. Dacă îi vezi pe alţii făcând ceva, vrei să faci şi tu. Şi chiar mai bine! Mi-a plăcut foarte mult, îmi amintesc că eram foarte mulți copii și, pe vremea aceea, antrenamentele erau foarte interesante și distractive. Datorită talentului și ambiției am început să câştig medalii încă de la primele concursuri.

-Din cele 56 de medalii, cele mai multe sunt de…aur (31). Care dintre acestea ţi le aminteşti tot timpul?

-Înainte de fiecare concurs mă setez pentru medalia de aur. Bineînțeles, nu se întâmplă mereu, deoarece nivelul este foarte ridicat. În judo, noi, sportivele, suntem foarte echilibrate, din punct de vedere valoric. Nu există decalaje importante, nimeni nu începe competiţia, ca favorit. Pentru mine, orice medalie câștigată este valoroasă și de fiecare medalie cucerită îmi amintesc cu bucurie in suflet. Nu cred că neîndreptăţesc vreo una.

-Judo înseamnă şi concentrare maximă, unii îl compară cu şahul… Pe tatami, care sunt mai dificile, începuturile sau finalurile de luptă?

-Aș putea spune că începutul este mai dificil, deoarece se întâmplă ca nu întotdeauna să ai o stare competițională bună şi cel mai important este cât de bine știi să te descurci într-o astfel de situație. Dar la fel de important este și finalul, trebuie să rămâi focusat până în ultima secundă. Au fost meciuri câștigate chiar și in ultima secundă.

-Să revenim la povestea ta, care ar începe cam aşa: “cea mai valoroasă judoka a ţării, cel mai bine clasată în topurile mondiale, una dintre speranţele româneşti la o medalie olimpică, a ales, la începutul anului, să reprezinte Azerbaidjanul…” Noi am mai discutat despre asta şi când nu era încă nimic finalizat… S-au mai vindecat rănile?

-Nimeni nu pleacă dintr-un loc în care îi este bine. Perioada în care am fost oarecum afectată a fost acea perioadă de un an, când nefiind la lotul naţional, nu am participat la competițiile internaţionale. Am început procedurile de transfer cu Emiratele Arabe Unite care nu s-au finalizat, datorită unor legi noi apărute în guvernul lor. Oferta Azerbaidjanului a venit la puțin timp după.

-De fapt, concret, ce s-a întâmplat? În presă, s-a tot vorbit despre tensiunile de la lot… Dar tu nu erai oricine... Bănuiesc că aveai un cuvânt de spus şi dincolo de sala de competiţii...

-Eu nu mă antrenam la lot. Eu mă antrenam la Oradea, alături de antrenorul meu (Aurelian Fleisz) și cred că asta a fost principala problemă. Unora nu le convenea această situaţie. Pentru mine, însă, acest subiect este închis de mult timp şi nici nu vreau să-l redeschid. Mulțumesc lui Dumnezeu, sunt liniștită și pot face performanță în continuare, alături de antrenorul meu, Aurelian Ciprian Fleisz.

-A fost greu de luat decizia de a reprezenta Azerbaidjanul? În fond, mai nou, cam la toate sporturile, se practică un astfel de procedeu. România a fost chiar beneficiară, la ultimele Jocuri Olimpice (lupte)… Până acum, însă, nu ne-am gândit să exportăm şi valorile sportive. O făceam în trecut, fără voia noastră.

-Sincer, îmi pare rău că n-am luat în calcul această decizie mai devreme... Acum, sunt liniștită, înțeleasă, apreciată şi susținută. Ce pot să-mi doresc mai mult? Tot ce-mi rămâne mie de făcut e să câștig medalii.

-Între timp, au venit şi primele medalii pentru ţara de adopţie… Bronz la Openul European din Luxemburg, Aur la Openul Africii, la Yaounde (Camerun)! Se bucură lumea mai mult în Azerbaidjan decât în România, când află despre aceste performanţe?

-După pauza competițională de un an, m-am mișcat cam greu pe saltea. Am pierdut la câteva concursuri. Cred că atât cei din Azerbaidjan, cât și eu, ne-am bucurat cel mai tare de prima medalie obținută, bronzul din Luxemburg. Apoi, aşteptările au fost din ce în ce mai mari...

-Te-ai adaptat la tot ce înseamnă viaţa în noua ţară?

-Locuiesc, în continuare, la Oradea, dar sunt acasă destul de puțin timp. Pot zice ca sunt doar în trecere. Particip la multe competiții și stagii de pregătire internaționale.

-Ce urmeaza in programul tau?

-Urmează să particip la Grand Șlam-ul de la Osaka și sper să ajung și la Masters. Am nevoie de o medalie la Osaka ca să mă calific la Masters. Cu aceste ultime competiții se încheie calendarul competițional 2019, iar din ianuarie 2020, o luăm de la capăt.

-Am putea lua în calcul un duel românesc, la jocurile Olimpice, între tine şi Andreea Chiţu, la categoria 52 de kg?

-Exclus, deocamdată. Am schimbat categoria. Medaliile câștigate pentru Azerbaidjan le-am câștigat la 57 kg. Prin urmare, am urcat și pornit drumul spre calificare la această categorie.