Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

joi, 29 ianuarie 2015

*Interviu cu prof. Constantin HORNEA (fost component al echipelor de handbal Dinamo Bucureşti şi Ştiinţa Bacău)

„O dată cu introducerea pasivului a dispărut handbalul-spectacol…”

   Dacă handbalul ar folosi coduri de punctaj, precum gimnastica, numele profesorului Constantin Hornea („secundul” de astăzi al formaţiei feminine băcăuane) ar fi şi acum pe buzele tuturor. Când l-am văzut prima dată, evoluând pe extrema dreaptă a Ştiinţei (pe vremea aceea, băieţii nu ocupau locuri de podium-acaparate de Steaua şi Dinamo-dar handbalul masculin românesc era campion mondial!), Hornea era un handbalist capabil să transforme jocul în spectacol. Mereu inventiv în lupta cu adversarii din colţul semicercului, fostul component al Ştiinţei deţine patentul unei scheme de joc („schema Hornea”) greu de imaginat chiar şi în vremurile noastre, când sportul a crescut în spectaculozitate, mai ales datorită forţei şi rapidităţii, dar mai puţin îndemânării…
Leonard POPA

-Când şi unde vă consemnăm debutul în activitatea de performaţă, domnule profesor?
-Acasă, la Brăila. Să tot fi fost prin 1966…Adevăratul debut l-am consemnat, însă, la Galaţi, în 1968. Am jucat, de la început, extremă dreaptă,  iar în 1970, m-a luat Dinamo în armată. De fapt, a fost un schimb de jucători, a cărui miză fusese celebrul portar Cornel Penu, considerat cel mai bun goalkeeper din istoria handbalului românesc. O dată cu el, am ajuns şi eu la Dinamo
-Frumoase vremuri…În ţară, incă se mai juca pe zgură, dar România era în elita mondială. În 1967, a fost Mondialul din Suedia, cu meciurile acelea teribile jucate împotriva URSS-ului. Am învins-o în grupă, în ultimele minute, după ce fusesem conduşi tot timpul, iar Ion Kunst-Ghermănescu, antrenorul de atunci al naţionalei, a avut „curajul” să-i debuteze în bloc pe Penu, Gaţu, Licu şi Oţelea. Apoi, am repetat isprava în finala mică, obţinând „bronzul” după ce i-am depăşit pe sovietici în prelungiri!
-A fost perioada de glorie a handbalului nostru, încununat cu două titluri mondiale-din păcate, ultimele-în 1970 şi 1974. Ce jucători avea România! Penu, Samungi, Gaţu, Gunesch, Licu, Goran, Kicsid, Birtalan…Gândiţi-vă că pe toţi aceştia îi întâlneam în campionat. Unde mai pui că în 1968 Steaua a câştigat finala Cupei Campionilor în faţa cehoslovacilor de la Dukla Praga
-La Bacău, cum aţi ajuns?
-Asta s-a întâmplat în 1977, după ce se făcuse fuziunea Sport Club-Ştiinţa. Bacăul era bine reprezentat pe harta handbalului. Avea în primul eşalon două echipe feminine, Ştiinţa şi Textila Buhuşi, şi două masculine, Ştiinţa şi CAROM-CSM Borzeşti. Preşedintele clubului universitar băcăuan era Grigore Olteanu, un om care iubea handbalul enorm. Nici şefii de la Partid nu erau insensibili la realizările handbalului local, îşi făceau mereu prezenţa în mijlocul echipei. Când am venit la Ştiinţa, antrenor era Mihai Pintea. Echipa tocmai se despărţise de vedetele sale, fraţii Nicolae şi Maricel Voinea, Iosif Boroş, care l-au urmat pe Lascăr Pană la Baia-Mare. Şi pe mine mă curtaseră cei de acolo, însă, am preferat să fiu mai aproape de familie, de  Brăila…
-Aţi intrat în marea echipă a Ştiinţei…Îi spun aşa cu un iz sentimental. Ştiinţa nu câştiga titlul, nici nu se punea problema, dar se clasa mereu în apropierea podiumului. Avea „sarcina” să decidă cine va câştiga campionatul. Cine pierdea la Bacău, Steaua sau Dinamo, ieşea din cărţi…Sala era arhiplină-ca la fete-tribuna devenea un vulcan. Îmi amintesc echipa aceea pe care eu o consider, în continuare, cea mai valoroasă din istoria clubului: Tamaş şi Postolea-în poartă, apoi, Dănuţ Vieru, Vasilca-pivot, Fane Deacu-inter dreapta şi centru, Lucian Vasilache (venit şi el tot de la Galaţi)-inter stânga, Istodi, Sorin Baican (Dumnezeu să-l ierte!), dvs. şi Nicorescu (de la Braşov)-pe extreme…
-În perioada 1978-1980, Ştiinţa devenise o echipă cu pretenţii. La un an după transferarea mea la Bacău, în 1978-1979, formaţia a obţinut „bronzul” în Cupa României, care pe atunci se disputa în turnee pe terenuri neutre. În sezonul următor, 1979-1980, am repetat isprava în campionat, locul 3, cu antrenorul Nicolae Guidea. A fost, însă, cântecul de lebădă al unei generaţii excelente de handbalişti, care se adunaseră la Bacău, pentru că nu mai încăpuseră la marile cluburi, Steaua, Dinamo şi Baia-Mare. Băcăuanii eram, însă, mereu în vizorul selecţionerilor de la naţională. La un moment dat, în echipa România B, care se forma-mai cu seamă-cu prilejul organizării Trofeului Carpaţi- sau în selecţionata studenţească, eram vreo şapte jucători de la Ştiinţa. Mai „sus”, nu prea se putea…Ierarhia pe postul meu era bătută în cuie: Cozma, Dumnezeu să-l ierte, s-a stins şi el prematur, Cezar Drăgăniţă şi eu. Regretul cel mai mare pe care îl încerc acum e că nu am prins o competiţie majoră cu prima reprezentativă. S-ar fi putut întâmpla în 1976, cu ocazia Olimpiadei de la Montreal (15-19 în finală, cu URSS) când, fiind încă la Dinamo, am fost selecţionat la lot. Mă pregătisem foarte bine cu gândul la marea întrecere olimpică. Numai că, doar cu o săptămână înainte de plecare, de la Partid s-a dat un ordin şi, pentru că era prea scumpă confecţionarea tuturor costumelor oficiale, eu şi Tase (de la Bacău), am fost scoşi din lot. A fost a doua experienţă de acest fel, întrucât în 1974, la Olimpiada de la Munchen, păţisem ceva asemănător, în locul meu fiind preferat Samungi care avea o mână în ghips. De altfel, el nu a jucat nici un minut în partidele susţinute de naţională, deplasarea îi fusese oferită ca o recompensă pentru tot ceea ce făcuse în handbalul românesc.
-Să revenim, însă, la Ştiinţa…Cum a fost cu „schema Hornea”?
-Ca sportiv, am căutat să-mi surprind mereu adversarul direct. În primul rând, începusem să mă sincronizez foarte bine cu pivotul Neculai Vasilca. Făceam depăşirea prin exterior, el se demarca, iar eu îi pasam mingea printre picioare, prin săritură. Ştiu că asta era deliciul publicului atunci, dar echipa ajunsese-efectiv- o sperietoare pentru Steaua şi Dinamo, pe una din ele tot reuşeam să o  învingem la Bacău. Ieşeau scântei la meci, aşa cum se întâmpla şi când jucam cu CSM Borzeşti, conjudeţeana la care evoluau fraţii Aurel şi Grigore Berbecaru (Dumnezeu să-l ierte, încă o dată, a fost un jucător superb, o copie a lui Gaţu), interul Blaş, portarii Ionescu şi Toth, Arsenie…Nici nu se punea problema vreunui aranjament între noi.
-Ce vă diferenţia de handbaliştii de astăzi?
-În primul rând, eram un grup foarte unit. Eram peste tot împreună, la facultate, la meciuri…Cele trei antrenamente zilnice, cantonamentele prelungite-obligatorii- ne uneau. Eram ajutaţi şi noi, aşa cum erau toţi sportivii, mai cu seamă, cu apartamente. Astăzi, decide numai banul. E o altă mentalitate, care contravine, de multe ori, performanţei. Echipele sunt pline de mercenari, performanţa şi personalitatea sportivului s-au mutat într-un plan secund. Or, pentru spectator, tocmai acestea contează! Apoi, Federaţia era cu ochii pe noi. Indiferent unde jucam, în turnee, acasă, în deplasare, oficialii federali ne urmau peste tot. Ştiau exact situaţia din teritoriu. Asta ne ambiţiona teribil şi de aici rezultau întâlnirile acelea fără menajamente, cu sălile arhipline, cu două ore înainte de începerea partidei.
-Era handbalul mai frumos atunci, domnule profesor?
-Dacă frumuseţea lui rezultă din tehnicitatea jucătorului, din „fotografia” fazelor de joc, da, era mai frumos. O dată cu introducerea „pasivului” a dispărut handbalul-spectacol. Acum, se mizează totul pe forţă şi rapiditatea contraatacului. Handbalul a crescut în eficienţă, dar nu şi în frumuseţe…
-Să înţeleg că handbalul masculin românesc-foarte aproape de ultimele grupe valorice- nu s-a adaptat la noile tendinţe?
-În cazul băieţilor, discuţia comportă mai multe aspecte. Infuzia de handbalişti străini a sufocat elementul autohton. Cred că şi la fete se va ajunge aici, dacă nu se intervine la timp.
-Eu cred, totuşi, că există o diferenţă între ceea ce se întâmplă în campionatul fetelor şi cel al băieţilor. „Stranierele” ajunse în România sunt campioane mondiale, nu jucătoare din ligile a doua occidentale…Dovadă că handbalul feminin românesc încă mai punctează. Poate, nu decisiv, dar uitaţi-vă că avem junioare campioane mondiale, echipe în Cupa Campionilor, că prindem turnee finale…Chiar şi la ultimul European am avut o evoluţie bună, locul 9 pe care ne-am clasat în final e unul mincinos. România n-a jucat slab decât primul meci pierdut în faţa Norvegiei…Când vor sta lucrurile aşa şi cu naţionala masculină, când nu vom mai vedea turnee finale mondiale la televizor?
-Da, calitatea multor handbalişti ajunşi în campionatul României e îndoielnică. Poate că recentele decizii luate de Federaţia de specialitate la fotbal ar trebui urmate şi de alţii. Nu paşaportul certifică valoarea.
-După ce aţi abandonat activitatea sportivă, ca jucător, aţi devenit antrenor…
-În 1980, am absolvit facultatea, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi coechipieri. Vasilache, Deacu, Istodi au plecat la chemarea antrenorului Pintea la Constructorul Arad, iar Ştiinţa-slăbită-a decăzut. I-au trebuit încă vreo opt ani pentru a reveni, dar-între timp-handbalul românesc luase altă turnură. După ultima medalie obţinută la Mondiale în 1990, mai mult din inerţie, a intrat într-o criză profundă, situaţie în care ne găsim şi astăzi. După ce am antrenat o vreme echipe de Divizia B, Partizanul (1983-1984) şi Constructorul Bacău, şi am ratat o revenire în oraşul natal, Brăila, am mers la catedră, la Liceul Sportiv Bacău, îndemnat de directorul de atunci, D.Varodin. Din păcate, la Liceul Sportiv, singura preocupare era fotbalul. Nu s-a întâmplat ca la Roman, de pildă, unde la nivelul Liceului cu Program Sportiv, handbalul e foarte bine organizat. Apoi, schimbul permanent de directori, fără viziune managerială-uneori, cei ajunşi în funcţie habar-n-aveau nimic despre sporturi, întrucât erau numiţi politic- a dăunat profund dezvoltării instituţionale.
-Ajungem şi la echipa de handbal fete a Ştiinţei, unde sunteţi astazi antrenor secund, alături de prof.Costel Oprea-principal…E clar că lucrurile se mişcă greu şi la acest nivel. Handbalul feminin băcăuan e subfinanţat, stă la mâna fetelor care reuşesc la facultate, dar şcoala nu mai este o atracţie deosebită pentru nimeni, aşa cum se întâmpla pe vremea noastră. Când să ne propunem obiective serioase, precum cel al revenirii în primul eşalon, jucătoarele de bază termină facultatea şi contractele, iar noi suntem nevoiţi să o luăm de la capăt. Ne învârtim în jurul cozii. Sigur, s-ar putea replica imediat că a fost un moment CSM Bacău 2010, un proiect eşuat lamentabil. Dar nici eşecul n-a fost gestionat corect. În loc de o fuziune cu Ştiinţa, s-au preferat o desfiinţare şi o despărţire cu cântec „juridic”…Nu ne-am ales cu nimic…
-Handbalul feminin băcăuan nu este atractiv pentru jucătoarele cu nume. Noi stăm la coadă pentru a ne alege  ceea ce refuză alţii. Fetele care vin la facultate au o ucenicie la echipele de junioare, dar nu au avut un contact direct cu handbalul profesionist. Muncim cu ele la antrenamente, îşi dau tot concursul, însă, în cazul unora e vorba şi de lipsă de valoare. Noi suntem mulţumiţi acum dacă am putea creşte calitativ jocul colectiv, să ne clasăm în primele opt echipe, dar si asta ne va fi greu, întrucât chiar şi divizionarele secunde au apelat la jucătoare cu experienţă în primul eşalon. Uitaţi-vă la Rapid, la Ştiinţa Bucureşti…Trebuie o voinţă şi o susţinere generale pentru ca handbalul feminin să revină acolo unde îi este locul prin tradiţie…


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu