Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

joi, 20 noiembrie 2014

Interviu cu prof.Marlena GRIGORAŞ-POPA (fostă voleibalistă a Ştiinţei Bacău şi a naţionalei de volei)

„Voleiul e ca… şahul, diferă doar spaţiul de joc!”


   Extrem de discretă, profesoara de educaţie fizică a Colegiului „I.Ghica” din Bacău, Marlena GRIGORAŞ-POPA, ascunde o carieră sportivă, pe care memoria fileului nu are cum s-o ignore. A fost voleibalista care a dat de înţeles că voleiul băcăuan are un cuvânt de spus şi o uşă deschisă către marea performanţă de mai târziu. Am văzut-o jucând în anii săi de glorie şi, alături de o sală întreagă, îmi doream ca mingea să ajungă mereu la ea…O realizatoare de excepţie care, în vremurile acelea, când punctele se adunau atâta de greu pe tabela de marcaj, putea scurta soarta unui meci, de una singură. Trecerea timpului nu i-a şters niciodată urmele din inima celor apropiaţi voleiului băcăuan.
Leonard POPA

-Când aţi început să vă apropiaţi de volei şi de ce aţi ales această disciplină?
-La începutul anilor 70, era o modă ca mai toţi copiii, fete şi băieţi, să urmeze un sport de performanţă. Nu existau calculatoare ca acum, să-i ţină toată ziua în faţa monitorului şi să le inhibe nevoia de mişcare. Eu eram elevă la Şcoala Nr.19 din Bacău şi îmi doream să fac gimnastică. La sală erau celebrii antrenori Bibire, care tot văzându-mă pe acolo, mi-au spus într-o bună zi să încerc să fac alt sport, unul de echipă, întrucât eram prea înaltă pentru gimnastică…Aşa am ajuns la volei, în cadrul Şcolii Sportive, şi am început să mă antrenez cu profesorul Crăciun, apoi cu dl.Dascălu. La sfârşitul clasei a 8-a, eram deja în lotul naţional de junioare, unde mai evolua o băcăuancă, Kate Tkacenko.
-Aţi urmat o traiectorie de performanţă interesantă…Parcă, totuşi, nu aţi rămas prea mult la Bacău
-Nu, pentru că în 1973 m-a luat Dinamo. Trei sezoane, cât am evoluat acolo,  am obţinut două titluri de campioană şi un loc secund. Dacă aş mai fi cucerit un titlu, mi s-ar fi acordat distincţia de Maestru al Sportului. Numai că dl.prof. Vasile Ghenadi, cel supranumit, pe bună dreptate, părintele voleiului băcăuan, promovase de vreo doi ani cu Ştiinţa în prima divizie şi spera la rezultate şi mai mari. M-am pomenit cu el în Capitală şi m-a convins să revin acasă. Pe moment, nici nu am vrut să aud de aşa ceva. Dinamo era cea mai bună formaţie a ţării şi  dădea naţionalei cam toată echipa.Victoria Banciu, Dumnezeu s-o odihnească- un cancer incurabil a luat-o prematur dintre noi-, era cea mai bună prietenă a mea…Dacă mă întorceam la Bacău, consideram că e un pas înapoi…
-Şi n-a fost?
-Am cedat insistenţelor profesorului şi ale familiei, şi am venit la Ştiinţa…Aici, alte probleme. Tot timpul am avut senzaţia că nu am făcut cea mai bună alegere. La Dinamo, fusese o atmosferă superbă. Concurenţa pe fiecare post era imensă, cine prindea sextetul de bază intra automat şi în Naţională, iar asta aducea rivalităţi de neimaginat. Vă dau un singur exemplu. Când am avut odată o deplasare la Craiova, în autobuz, pe locul uneia dintre jucătoare s-a aşezat alta. A ieşit un scandal monstru, iar una dintre ele şi-a stins ţigara- se permitea fumatul de către antrenori-  pe piciorul celeilalte, numai pentru ca aceasta să nu mai poată intra în teren. Ce făceau voleibalistele în afara arenei era una, dar când intrau la joc, deveneau toate prietene, ca într-o mare familie. Numai aşa au fost posibile performanţele şi cred că şi acum e la fel.
-Când aţi ajuns la Bacău, pe cine aţi mai găsit la echipă? Numele celor de atunci e aproape uitat…
-Mai erau Margareta Bako, Margareta Pescaru, Mioara Bistriceanu, Niculina Cuciureanu, Jeni Ichim, Daniela Buhlea, regretata Doina Zaharia-Mangeac, Mioara Viscreanu, Elena Cordun, iar antrenori  Vasile Ghenadi, apoi, Cicerone Ciuhureanu-până ce acesta din urmă s-a stabilit definitiv în Israel.
-Pe câteva dintre jucătoarele de atunci mi le amintesc şi eu. Pe Margareta Bako o ţineai minte după şuviţa aceea ciudată de păr alb. Jeni Ichim a făcut carieră la Bacău, jucând o viaţă la Ştiinţa. Dvs. eraţi trăgătoarea principală, fata cu punctele…Ce însemna echipa studenţească în acei ani? Nu contam în lupta pentru titlu, era şi un sistem competiţional diferit, cu turneu final pentru primele 4 clasate, unde se ajungea foarte greu…
-Ştiinţa acelor ani a fost o echipă bună. Luptam pentru turneul final până în ultimele etape, dar mereu ne clasam pe locul 5…Jucam din entuziasm. Nu eram recompensate decât cu o indemnizaţie de 400 de lei, figurând pe statele de plată ale unor întreprinderi, cu jumătate de normă, precum fotbaliştii din Divizia C…Mai mult, noi, fetele din Bacău, eram mai mereu neglijate şi sărite de la premieri, conducerea clubului considerând că „noi suntem de aici şi jucăm pentru cei de acasă”. La un moment dat, la echipă, a venit Virgil Moşescu. Aveam şi destui susţinători în tribună. Cred că îi atrăgea şi echipamentul nostru din vremea respectivă. Erau şorturi scurte, strict feminine, care scoteau în evidenţă trupul tânăr al sportivelor de performanţă. Păcat că s-a renunţat la un asemenea echipament, s-ar fi bucurat şi astăzi, cu siguranţă, de acelaşi succes la public!
-La conducerea tehnică au venit, deci, Virgil Moşescu, secondat de soţia sa, Margareta…Un antrenor exigent, recunoscut pentru duritatea antrenamentelor, fapt pentru care nu era privit cu ochi buni nici de către cei de la Partid, mai ales că îşi depusese şi cererea de plecare definitivă din ţară…
-Tot ce pot să spun astăzi, după atâţia ani, e că Virgil Moşescu îşi dorea foarte mult performanţa. Totul era subordonat acesteia, parcă ne pregătea pentru un război de gherilă. Antrenamentele erau dure, ne punea să alergăm şi câte 10 ture de stadion. Odată am izbucnit, replicându-i tăios că „vreau să fiu voleibalistă, nu maratonistă!”. La meciuri, uneori, intram obosite de antrenamente, mai ales că acestea durau şi câte 3 ore (pe vremuri, punctele nu se puteau realiza decât pe propriul serviciu-n.red.). Poate că Ştiinţa de atunci ar fi putut obţine mai mult, dacă nu ne-am fi consumat într-atâta la antrenamente…Aflându-mă în ultimii ani ai carierei sportive, Moşescu vroia să mă transforme într-o lideră de echipă şi pretenţiile de la mine erau întotdeauna mari. Aveam nenumărate discuţii contradictorii. Când ne-am reîntâlnit la împlinirea a 50 de ani de volei în Bacău, era un alt om. Viaţa în Grecia, unde se stabilise, îl schimbase total. La petrecerea care a urmat manifestărilor, soldată cu decesul său neaşteptat, a trecut pe la fiecare dintre fete şi şi-a cerut scuze „dacă le-a deranjat vreodată cu ceva”. A fost, parcă, ultima dorinţă a unui om care îşi presimţea sfârşitul. La poza de grup a căzut secerat şi s-a înălţat la veşnicie…Rămâne, însă, în memoria noastră, a celor care ne-am antrenat sub bagheta sa, ca un om cu obsesia rezultatelor. Cred că nici câştigarea unui titlu nu i-ar fi potolit setea de victorie, ar fi căutat mereu altceva…
-În 1983, aţi terminat facultatea. Ce a urmat?
-Am primit repartiţie în oraşul Darabani, din judeţul Botoşani, dar mi-am luat imediat o detaşare la Şcoala Coman, din comuna Sănduleni, unde am profesat 2 ani. Apoi, am trecut la Şcoala Sportivă din Bacău şi, în cele din urmă, la Liceul Economic, actualul Colegiu Naţional I.Ghica, unde predau de 14 ani şi mă confrunt cu marea problemă a lipsei unei săli de sport.
-Asta nu v-a împiedicat, totuşi, să obţineţi câteva rezultate notabile cu elevii dvs.în întrecerile  şcolare.
-Da, cu echipele de volei şi fotbal am obţinut mereu calificări în turneele finale ale Olimpiadei Sportului Şcolar, câştigând fazele de zonă. Pentru un liceu fără un spaţiu adecvat desfăşurării normale a orei de educaţie fizică e destul de bine, nu?
-Voleiul băcăuan de astăzi vă spune ceva?
-De câţiva ani, Florin Grapă a tot făcut echipe competitive, care au reuşit să domine voleiul românesc actual. A avut şi posibilitatea să aducă jucătoare bine cotate de afară. Astăzi, circulă o vorbă care, de multe ori, s-a dovedit un argument decisiv „spune-mi câte straniere ai în echipă, ca să-ţi spun pe ce loc te clasezi în final..”.
-Stăm atât de rău la capitolul „autohtone”?!
-Au dispărut pepinierele. În volei, nu s-a gândit nimeni să facă o Academie de profil, aşa cum a făcut Gică Hagi, la Constanţa, cu fotbalul. Şi sponsorii sunt mai greu de atras către această disciplină sportivă. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat în Turcia ultimului deceniu. Pe vremea când eram jucătoare şi participam la Balcaniadă, Turcia era ciuca bătăilor. Luaţi exemplu de la Fenerbahce, că tot ne-a vizitat la Bacău, pentru meciul din Liga Campionilor. Ce au făcut turcii? Au adus straniere de foarte bună calitate, au crescut valoarea competiţiei interne, şi pe lângă acestea au crescut valoric sportivele autohtone. Şi la noi se merge în această direcţie, numai că suntem cu câţiva ani în urma lor. Când cluburile noastre nu mai produc la nivel de junioare, este o soluţie şi acest „implant” de straniere. Cred că singurele ţări care şi-au păstrat pepinierele intacte sunt cele din fosta URSS. Apoi, totul pleacă de la baza materială. În Italia, am văzut săli şi terenuri de sport construite chiar şi în incinta bisericilor. Socoteala e simplă, pe timpul cât părinţii sunt ocupaţi cu cele religioase, copiii lor pot practica sportul. Mai întâi din curiozitate, sau pentru trecerea timpului, apoi din plăcere şi, în cele din urmă, pentru performanţă. La noi, încă mai există şcoli fără terenuri sportive. Dacă nu le oferim copiilor un cadru adecvat, pierdem o preţioasă şi potenţială bază de selecţie pentru sportul mare. Sportul trebuie descoperit la vârste timpurii. Nu mai vorbesc despre implicaţiile şi beneficiile lui pentru sănătate.
-Ce i-aţi spune, de pildă, unei fetiţe, pentru a o atrage către practicarea voleiului?
-I-aş spune că voleiul este un sport elegant, care nu implică un contact direct cu adversarul, că te dezvoltă armonios, dar că îţi solicită enorm concentrarea. Voleiul e ca jocul de şah, diferă doar spaţiul de joc. Când vine mingea, trebuie să iei decizia într-o fracţiune de secundă, să ştii exact ce vei face cu ea în faza următoare, aşa cum şahistul caută să afle din timp mutarea adversarului.
-În viaţa fiecărui sportiv de performanţă, există momente de neuitat. Pentru dvs., care sunt acestea?
-Titlurile cu Dinamo, participarea cu Naţionala la un turneu final al campionatelor Europene, desfăşurat în Finlanda, şi faptul că doi ani, în 1977 şi 1978, am fost nominalizată în topul primilor 10 sportivi ai judeţului, alături de celebrele gimnaste Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Anca Grigoraş, şi de handbalistele care îşi începeau marea lor ascensiune naţională şi internaţională…


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu