Un
“Ministru” pentru fotbalul băcăuan!
@Interviu cu prof.Lucian CATARGIU (fostul fotbalist al lui Dinamo Bacău)
Incă de la începutul anilor ‘70,
în centrul defensivei lui Dinamo Bacău (S.C.Bacău)
începuse să-şi facă loc un jucător care avea să devină un reper important
pentru perioada respectivă. Timp de aproape un deceniu, Lucian Catargiu a dat echipei siguranţa şi încrederea pe care numai un fotbalist
cu personalitate puternică i-o poate da. Un “Catarg” ridicat la rang
de “Ministru”,
aşa cum i s-a spus cu simpatie. In mijlocul apelor învolburate (sau doar tulburi), “Catargul” şi-a
făcut datoria, ţinând pânzele şi direcţia băcăuană, cât a putut de sus. “Ministrul” a luat pe gazon hotărârile
cele mai înţelepte, iar “mandatul” său băcăuan a rămas la inima suporterilor
alb-roşii până astăzi.
Leonard POPA
-Domnule Catargiu, vă citesc câteva nume dintr-o cronică îngălbenită:
Ghiţă- Kiss, Nedelcu (Catargiu), Velicu, Comănescu- Vătafu, Duţan- Pană,
Dembrovschi, Ene Daniel (Rugiubei), Sorin Avram (Băluţă). Antrenori:
C.Rădulescu şi Onucu Rus. “Celebrul” Dinamo Bacău, în ediţia de campionat
1969/1970…Astăzi, vă mai spune
ceva momentul respectiv?
-E sezonul în care am ajuns la Bacău. Fiind de origine
bucureştean, prima legitimare am avut-o la o echipă din Capitală, Laromet, dar
am fost încorporat şi trimis la
Roman, unde am continuat cu Victoria. Inainte ca Bacăul să plece în
Scoţia, să joace cu Kilmarnock meciul din Cupa
Oraşelor Târguri, Dinamo Bacău a venit la Roman, pentru un amical. Rezultatul a fost egal,
1-1, iar după meci, Aristică Ghiţă s-a apropiat de mine şi m-a întrebat în
stilul său inconfundabil “Bă, copile, ce vârstă ai? De unde eşti?”…Ii
plăcuse jocul meu, dar antrenorii nu-mi adresaseră atunci niciun cuvânt…In
primăvară, am jucat din nou cu Bacăul în Cupa României, şi, la sfârşit, Ghiţă
m-a încurajat din nou: “Bă, copile, ţine-o tot aşa…Suntem cu
ochii pe tine!”. Eu tot o ţineam, dar nu se lega nimic oficial. E
drept, peste tot unde jucam, Dinamo trimitea mereu, ba pe Nicolae Radu, ba pe Petrică
Gavrilescu, să mă urmărească…Căpăţână, antrenorul de la Roman, era şi el omul
Bacăului. Cum apărea ceva mai de soi la echipă, şi Victoria era echipa armatei, imediat anunţa
clubul băcăuan. La sfârşitul stagiului militar, când îmi luasem gândul că voi
prinde o echipă dintr-o divizie
superioară, am fost transferat, în fine, la Dinamo Bacău.
-Era greu să prinzi primul “11”
atunci, Dinamo era pe val, ajunsese în “sferturile” unei competiţii europene…Şi
totuşi, întinerirea lotului începuse să preocupe conducerea clubului…
-Am terminat campionatul, în anul
acela, la tineret-sperante, dar ştiţi foarte bine că jocurile se disputau în
deschidere, cu tribunele arhipline…Era încurajator, o motivaţie. In campionatul
de tineret-speranţe te căleai, erau partide tari, care provocau multe ambiţii
şi orgolii. Jucătorii erau în centrul atenţiei, se scria mereu despre ei, mai
ales în Săptămânalul “Fotbal” care
apărea miercurea.
-In 1970, am terminat pe 10, în 1971-1972 pe 6, iar în 1972-1973 pe 4,
sub conducerea aceloraşi antrenori, Costică şi Petrică Rădulescu. Dinamo Bacău,
devenită între timp Sport Club, urma
o traiectorie ascendentă…
-In perioada 1971-1972, s-a făcut
un prim schimb de generaţii.S-a retras Nedelcu, Kiss a plecat la ASA Tg.Mureş, au venit în
schimb, Sinăuceanu, Florea, Volmer, Şoşu…, apăruse Mioc (printre primii fotbalişti care “centrau” din out-n.n.), Enescu (un “vârf’ de mare valoare, dispărut prematur-n.n.). S-a şi scris, la vremea
respectivă, despre “valul nou” de la
SC Bacău.Interesant e că, doar cu un an în urmă, în ediţia
1971-1972, avusesem un tur de campionat
impecabil, terminând pe locul 2, după marea UTA, pe care o învinsesem acasă,cu
4-2 (arădenii, cu Domide, Broşovschi,
Lereter, Czako, Axente, Florian
Dumitrescu…eliminaseră, în 1970, din Cupa Campionilor, pe Feyenoord, deţinătoarea trofeului, după 1-1 şi 0-0-
n.n.) în timp ce echipele bucureştene, Steaua, Dinamo, Rapid erau undeva la
mijlocul clasamentului. A fost turul lui Rugiubei care devenise golgeterul
campionatului, cu 13 goluri. In retur, însă, nu am mai reuşit mare lucru,
Rugiubei n-a mai înscris niciun gol şi, astfel, am terminat campionatul pe 6. In ’72-73, ne-am menţinut
mai mereu pe locurile 4-6 şi, în final, am reuşit cea mai bună clasare din
istoria clubului. Locul 4 si dreptul de participare în Cupa Balcanică. Am avut
însă şi o deziluzie, ratând promovarea în semifinalele Cupei României, fiind eliminaţi
de divizionara C, Constructorul Galaţi (în
optimi, gălăţenii eliminaseră Dinamo Bucureşti, cu 1-0, pe teren
neutru!-n.n.), după 1-1 (conform regulamentului,în caz de egalitate,
echipa din eşalonul inferior se califica în turul următor; competiţia a fost
câştigată de divizionara B, Chimia Rm.Vâlcea, după rejucare-n.n.).
-O deziluzie şi mai mare a fost ediţia de campionat următoare, 1973-1974,
când am retrogradat. A fost şi meciul acela cu Dinamo, de la Bacău, care era să
ne lase fără echipă. Aţi fost în teren, atunci…
-Legat de acea întâmplare
nefericită, vă pot povesti şi ceva inedit. Când ne-au chemat pe toţi la
Federaţie, să ne dea sancţiunile, eu am avut şi un prilej de bucurie. Având
familia în Bucuresti şi nemaiajungând pe acasă de mai multă vreme, nici nu
apucasem până atunci să-mi văd fiica abia născută. Aşadar, m-am folosit de
ocazie să ajung în mijlocul familiei, mai ales că eu nu fusesem anunţat printre
cei sancţionaţi. Bucuros nevoie mare, am luat trenul spre Bacău şi, în apropiere de Adjud, am auzit
primele comentarii despre fotbal. Un grup de oameni discuta înflăcărat despre
ce i s-a întâmplat Bacăului, despre cum a fost suspendată întreaga echipă. Fără
să le spun cine sunt, i-am rugat să-mi dea puţin ziarul pe care îl aveau şi
acolo am citit că eram suspendat, alături de ceilalţi, 2 ani! M-am speriat şi
când am ajuns la Bacău,
am mers direct la club. Toată lumea se împăcase însă cu ideea că vom juca în
Divizia B, dupa 15 sezoane în primul esalon…In oraş, a fost tragedie, dar nu
mai era nimic de făcut.Nu ne-a mai putut scoate nimeni din ceea ce intrasem.
-Nu mai aveam echipă nici măcar de divizie secundă. Noroc că mai aveam un as de treflă, în manşetă…Dembrovschi!
L-am transferat şi, în schimb, s-au ridicat sancţiunile, mai puţin aceea a lui
Gogu Munteanu, “scos” definitiv din viaţa sportivă…Am cedat regina, am păstrat tabla de şah…A urmat un an în Divizia B, cu un lot în care aveau
să-şi dea mâna jucători din generaţii diferite. Dumneavoastră, M.Pană şi Băluţă
deveniserăţi liderii echipei, la care s-au adăugat portarul Coman, dar şi
foarte tinerii Doru Botez, Tiberiu Ilie, Chitaru, Cărpuci, Gioni Andrieş-toţi
cu un merit deosebit în revenirea echipei în prima divizie…
-A fost un sezon frumos, când
după patru etape, în care fusesem ciuca bătăilor, nu am mai cunoscut
înfrângerea. Ne-am aflat în luptă directă pentru promovare cu Progresul Brăila
şi în tur, jucând în deplasare, am reuşit un 2-2 important, revenind de la 0-2.
Am promovat la pas, deşi în serie mai erau echipe bune, Gloria Buzău, Galaţiul…
-In toată această perioadă, aţi fost coleg de echipă cu mai mulţi
fotbalişti.Cu care v-aţi înţeles cel mai bine?
-Din prima perioadă, cu Ghiţă, cu
Vătafu, dar în general cu toţi. Eram ca o familie, dacă venea cineva nou la
echipă toţi săreau să-l ajute. Cei mai experimentaţi căutau să-i înveţe pe cei
tineri. Din a doua perioadă, m-am înţeles foarte bine cu Mircea Pană şi Ion
Margasoiu, cu care am împărţit permanent camera în deplasări.
-La începutul lui 1980, plecarea de la Bacău a venit, într-un moment, oarecum
neaşteptat. Echipa avea un statut solid în Divizia A, se anunţase un nou
antrenor, Angelo Niculescu… Dvs. eraţi căpitanul formaţiei, respectat de toţi.
In inimile suporterilor deveniserăţi, deja, Ministrul…De
ce s-a produs “ruptura”?
-Aveam şi eu o vârstă, terminasem
facultatea, doream să fiu mai aproape de casă, la Bucureşti. Am încercat să mă
transfer la Rapid, dar cei de acolo nu s-au arătat suficient de doritori şi pe
fir a apărut Vâlcea…Prim-secretar la Râmnic era Ion Coman, fostul ministru al
Internelor, care a rezolvat imediat
situaţia. Au fost discuţii destul de
mari la Bacău.
Nimeni nu vroia să-mi dea drumul, suporterii făcuseră chiar un miting de
susţinere, nici nu vroiau să audă că plec în altă parte. Sincer să fiu, simţeam
în spate şi concurenţa anunţată de un jucător tânăr, care avea să urmeze o
ascensiune frumoasă, până la Naţionala olimpică, dacă nu mă înşel, Costel
Solomon. Am preferat să las locul tinereţii şi să mă retrag la Vâlcea, după un
deceniu petrecut la Bacău.
Acolo, se puseseră bazele unei echipe puternice, venise şi Cheran de la Dinamo,
juca Gângu-unul dintre golgeterii campionatului, erau promisiuni şi obiective
ambiţioase, o vreme a fost bine…
-O vreme…Din nefericire sau, poate, din fericire (!), Rm.Vâlcea s-a
transformat într-un oraş al…handbalului feminin! Nu vă întreb dacă a fost
alegerea potrivită, fetele dvs., Renata
şi Oana, au fost handbaliste, au evoluat la Chimistul, Deva, Rapid…Cert este
că, atunci când jucau în Sala Sporturilor din Bacău, crainicul anunţa mereu ”fata
lui Lucian Catargiu” ... Iar publicul aplauda! Nu v-a uitat lumea aici, domnule
Catargiu.
-Asta mă
bucură, mereu eşti legat de amintirile tinereţii. Bacăul este un reper în
activitatea mea sportivă. După aceea, în cei 8 ani de Divizia B, cât am fost
antrenor la Vâlcea, m-am mai întâlnit, din când în când, şi cu echipele din Bacău. De fiecare dată, a
fost prilejul unor nostalgii răscolitoare.
-Ce se întâmplă, astăzi, cu fotbalul nostru? Parcă nu mai e prezent acelaşi suflet în toate, spectatorii-câţi mai sunt- nu mai reţin numele
fotbaliştilor, nici ei nu le mai dau ocazia, rezultatele nu mai apar…
-Aici sunt multe de spus…După
părerea mea, marile dificultăţi le întâmpinăm la baza materială, rămasă cu mult
în urma celei existente înainte de 89. Atunci, statul aloca o mulţime de
echipamente centrelor de juniori care înfloriseră în toată ţara;
magaziile erau pline cu tot ce se cerea performanţei. Astăzi, nu mai dă nimeni
nimic. Apoi, copiii nu mai vin la fotbal. Inainte, la o selecţie, alegeam
câteva zeci din câteva sute…Acum, dacă mai vin câţiva cu care să-ţi acoperi norma de antrenor! Copiii au
descoperit fotbalul pe calculator şi aici e o greşeală pe care ar trebui să
şi-o asume mai mulţi factori educaţionali. Şi părinţii, şi şcoala…Mişcarea, sportul
organizat, nu mai trezesc aceeaşi pasiune. Şi mentalităţile s-au schimbat, dar nu
în favoarea performanţei. Dacă şi fotbaliştii din liga a cincea vin la antrenamente numai după ce le răspunzi
la întrebarea “Ce îmi dai?”, înseamnă
că suntem pe un drum greşit.
-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu