“Nadia” uitată…

GIMNASTICĂ

“Nadia” uitată…

@ Interviu cu fosta campioană olimpică şi mondială Ecaterina SZABO-TAMAŞ

… I-ar mai fi trebuit, nu o medalie, ci o comisie de arbitraj care să nu cedeze presiunilor, şi Ecaterina SZABO ar fi rescris, poate, istoria gimnasticii noastre feminine…In 1984, însă, la Jocurile Olimpice desfăşurate pe tărâm american, arbitrii au vrut altfel. Kati câştigase, deja, 4 medalii de aur la sol, bârnă, sarituri şi cu echipa…Dacă ar fi obţinut-o şi pe a cincea, la individual compus, ce s-ar mai fi amintit peste ani din palmaresul Olimpiadei de la Los Angeles, în afară de evoluţia  fetei-minune din Onesti?! Pe Ecaterina Szabo n-au iubit-o nici arbitrii, nici presa vremii.Poate, nu îndeajuns, nici antrenorii…A iubit-o, în schimb, o ţară întreagă, rămasă anonimă, fără ajutorul cuvintelor. Când iubeşti pe cineva, nu trebuie să i-o spui într-o limbă anume… Este victoria de peste ani a fostei noastre mari campioane, stabilită din 1992 într-un  discret orăşel francez (Chamalieres), acolo unde am întâlnit-o luptând cu durerea fizică, după o intervenţie chirurgicală, şi ignoranţa celor de-acasă…Kati, însă, e obişnuită să strângă din dinţi şi să păşeasca mai departe, cu mândrie şi demnitate.Aşa cum se întâmpla şi pe vremuri, când autorităţile îi falsificau numele (nume real: SZABO Katalin) sau o treceau la index, pentru  “vina” de a fi ajuns prea cunoscută…

Leonard POPA

-Kati, la gimnastică nu nimereşti întâmplător…La vârsta aceea fragedă, cineva te ia de mână şi te aduce plocon antrenorilor…Cu tine cum a fost?

-Spre gimnastică m-am îndreptat datorită mamei mele. Şi vecinii care mă vedeau zbenguindu-mă tot timpul au avut un rol.Ei o îndemnau mereu pe mama, să mă dea la gimnastică, să-mi consum energia acolo…Având o soră mai mare cu 10 ani, misiunea asta i-a revenit ei. Nici nu mai ştiu cum am ajuns la Oneşti. Sala de sport era mediul meu, n-am avut probleme de adaptare. Greutatea cea mai mare a fost…limba română!  Nu înţelegeam nimic din ce auzeam în jur. Eu nu vorbeam decât ungureşte, ca acasă, la Zagon…

-Ai început antrenamentele. Nu te-au speriat?

-Antrenamentele erau grele, dar aveam respect faţă de antrenori.Eram micuţă şi nu prea ştiam ce mă aşteaptă. Mai bine!

-Din 1983, au început să curgă şi medaliile. Aur la Mondiale şi Europene…Inainte fuseseră, însă, şi două titluri continentale pentru juniori, la individual, prima gimnastă din istorie care a reuşit o astfel de performanţă (în 1980 şi 1982, în dauna Laviniei Agache şi Nataliei Ilienko-1980, Olgăi  Mostepanova şi Elenei  Shushunova-1982).

-Da, acelea au fost momente de graţie.Mi-am spus că e ceva normal.Munceam pentru asta şi nu conştientizam că s-a întâmplat ceva deosebit. Oneştiul era ca o fabrică de campioane.

-Ai realizat atunci că vei deveni lidera echipei lui Karoly?

-Nicio clipă. Ştiam un singur lucru, că trebuie să muncesc şi iar să muncesc…

-Astăzi, mai ţii legătura cu cineva din gimnastica românească?

-Să nu te surprindă răspunsul meu, ţin legătura cu cei care vor să ţină! Sunt unele persoane cărora nu le ajungi la nas nici cu prăjina…Asta nu mă interesează. Cu Nadia,da, cu multe colege de-ale ei din Oneşti am diferite contacte… In fine, ţin legătura cu generaţia mea, cu fetele de până la generaţia 2000, după aceea, ufff, las-o baltă! Cele mai de suflet, ca să spun aşa, au rămas Daniela Silivaş şi Maria Olaru.Nu este săptămână în care să nu vorbim.

-Maria este fosta ta elevă. I-ai îndrumat primii paşi în gimnastică şi a ajuns campioană mondială(1999), după care s-a retras în plină glorie…

-Da, o fată deosebită, sunt mândră de ea!

-Kati, să revenim la anii 80…A urmat Olimpiada din 1984, de la Los Angeles, toată lumea te vedea marea favorită la aurul individual...Ai obţinut 4 medalii de aur, dar nu la individual...Te-a depăşit-poate, nemeritat-Mary Lou Retton, eleva fostului tău antrenor, Bela Karoly, tocmai imigrat în State…

-Aşa s-a întâmplat atunci…E drept, nici în ziua de azi nu pot digera acea medalie de argint, dar au trecut mulţi ani, încerc să uit. Asta e, a fost o nedreptate, a fost mâna lui Karoly, disperat că America unde ajunsese nu obţinuse nicio medalie de aur. Tot ce a făcut atunci în sala de concurs a fost un circ! Uitase de unde please…

-...Dar Karoly se mândrea cu tine...Am citit mai demult undeva că te-a considerat mai talentată decât Nadia…Practic, i-ai reînnodat cariera cu generaţia pe care ai reprezentat-o...el avea mereu nevoie de o lideră de echipă..TU ai fost aceea...

-Ţinea ?! Nu ştiu cât ţinea, niciodată nu mi-a zis aşa ceva.Că avea nevoie de mine e cert.

-Dacă nu apăreai tu în anii aceia, nici cariera lui în ţară nu mai era aceeaşi...Ar fi apus o dată cu retragerea Nadiei şi Teodorei Ungureanu. Ai fost ca un colac de salvare pentru toată gimnastica feminină românească...mereu a fost aşa...câte o lideră salva tot grupul…

-Karoly a avut un noroc fantastic în toţi anii lui de carieră în România…

-Astăzi nu mai avem nicio lideră şi uite că nu mai sunt rezultate…Ana Porgras s-a retras prematur, celelalte sunt mai mult accidentate…Mondialele nu ne-au mai adus nicio medalie…Nu aşa era până acum vreo câţiva ani…

-Fiindcă, aşa cum se întâmpla şi pe vremea noastră, erau 1-2 fete care munceau, de le săreau capacele. Medaliile nu mai vin, deoarece acum toţi vor apartamente, teren, maşini, bani fără să aibă rezultate…Păi, dacă am ajuns să premiem şi locul 4 la olimpiadă, ce să mai spui?! Eu zic că trebuie şters tot, sau toţi (!), şi luat de la capăt cu oameni, sportivi care vor sa facă ceva!

-Kati, acum mai antrenezi acolo, în Franţa?

-Momentan, nu. Am ceva probleme medicale şi am decis să fac o pauză.

-La Oneşti, ai mai fost? Mai vii în România?

-In România vin 1-2 ori pe an şi stau la Zagon (judeţul Covasna-n.n.), unde a rămas casa părintească, sau la Deva. La Oneşti, însă, nu am mai fost niciodată. In vara asta, în iulie, am în program să ajung acolo cu cei doi băieţi ai mei, să le arăt de unde am început cariera…

-Nu eşti cetăţean de onoare al Oneştiului? Cred că e un titlu care ţi s-ar cuveni…

-Nu comentez eu asta, nu sunt cetăţean de onoare nici în judeţul meu de origine…Dar nu mă plâng, titlul meu suprem e acum familia minunată pe care o am, băieţii…

-Ei ce fac? Ţi-au moştenit pasiunea pentru sport?

-Lorenzo, la 8 ani ai lui, e mort după fotbal. Zeno, câte un pic din toate…Ar fi foarte bun ca gimnast, dar nu mă lasă sufletul de mamă…