Ĩn umbra Marelui “Dembo”…
@ Interviu cu Emerich
DEMBROVSCHI, fostul mare internaţional băcăuan
Emerich DEMBROVSCHI (nume
real: Emeric Dembroschi, n. 6
octombrie 1945, Câmpulung la Tisa/ Judeţul Maramureş) este cel mai
mare fotbalist pe care băcăuanii l-au avut în mijlocul lor. Atât de mare încât,
în perioada anilor ’70, după ce fusese desemnat cel mai bun fotbalist român la turneul final
al Mondialului din Mexic, Dembo ajunsese un brand naţional. 50
la sută din populaţia Bacăului habar-n-avea de numele prim-secretarului de-atunci.
Pe Emerich Dembrovschi îl cunoşteau şi îndrăgeau TOŢI. Cu el, fotbalul a intrat
într-o nouă eră. Plecarea sa la Timişoara,
după 8 ani petrecuţi sub culorile lui Dinamo Bacău, a fost resimţită ca o
pierdere imensă. Mai bine s-ar fi schimbat cursul Bistriţei! Niciodată dupa aceea, fotbalul bacauan nu a
mai avut strălucirea de până atunci. ”Bacăul lui Ghiţă şi Dembrovschi”- o
legendă încă vie, care ne încălzeşte şi
acum sufletele, în momentele de criză profundă a performanţei. Iată de ce
niciun suporter local nu va accepta, în ruptul capului, că Marele Dembo a aparţinut
şi altcuiva decât Bacăului. Emerich
Dembrovschi este, însă, astăzi, “cetăţeanul
de onoare” al Timişoarei, nu (şi) al oraşului pe care tinereţea şi
măiestria sa inegalabilă l-au urcat pe soclul fotbalului! O înfrângere neconsemnată
a autorităţilor municipale, o vină nemărturisită a fiecăruia dintre cei care
l-am cunoscut şi admirat aici. Stadioanele urbei au purtat după ’89 nume care,
peste ani, nu vor spune nimănui nimic. Străzi şi arene vor dori, însă, mereu să
ne amintească de cel care a dat grandoare şi respect fotbalului băcăuan. Ĩn
umbra sa, căutându-i şi acum paşii, aşteptăm întoarcerea Marelui Dembo la Bacău.
Deocamdată, ne-au sosit doar cuvintele lui…
-Domnule Dembrovschi, a venit momentul întoarcerii “acasă”, la Bacău…Aici aţi cunoscut marea performanţă, aici s-a născut “omul cu statuie”, chiar dacă mexicanii nu s-au ţinut de cuvânt şi
n-au mai construit Aleea Celebrităţilor
după Mondialul găzduit în 1970…La Bacău,
însă, legenda statuii încă mai circulă, oamenii care v-au văzut jucând sunt convinşi că ea există, realitatea nu le-o
poate scoate din cap. Tot aşa, îmi amintesc că, în vremea copilăriei mele, toţi
băietanii din oraş aflasem un “secret” pe care îl cunoşteam numai noi, nici nu
mai ştiu de unde. Aţi avut implantat în
picior… un cui de aur! Altminteri, nu
se explică de ce se lipea mingea atât de bine de dvs., de ce vă asculta fără să
crâcnească… Vă rog să vă reamintiţi, însă, momentul venirii la Bacău. Era în iarna lui
1966, când fostul antrenor de geniu Titi Teaşcă venise să vă vadă la Roman…
-Da,pe vremea aceea, eram militar
la Roman şi
jucam la Victoria.
Marcasem o grămadă de goluri, devenisem golgeterul seriei în
care juca şi Dinamo Bacău, deşi primii paşi în fotbal îi făcusem acasă, la
Câmpulung de Tisa, ca…portar! Teaşcă auzise de mine, dar pentru că era un
individ extrem de neîncrezător în alţii, a pus la cale transferul în mare
taină. Mai întâi, a organizat două partide amicale, la Bacău şi la Roman, susţinând că vrea să-l vadă pe un coleg de
echipă, pe unul Bohonyi, de loc din Carei. Eu n-am ştiut nimic, mi-am făcut
treaba şi am înscris în ambele meciuri, fără să dau o importanţă prea mare
faptului. La o săptămână, însă, cum stăteam în curtea unităţii, numai ce mă
pomenesc cu aghiotantul generalului care îmi comunică să mă prezint în faţa superiorilor. Când am intrat în
biroul generalului, care tocmai îmi promisese un ceas de aur, dacă promovam Victoria în Divizia A,
dau cu ochii de încă o persoană, despre care aveam să aflu că e preşedintele
lui Dinamo Bacău, Ichimaş. Generalul, extrem de nervos, mi-a spus răstit, evident incomodat, să-mi fac bagajele
imediat şi să plec la Bacău,
însoţit de domnul respectiv. Pe drum, aveam să aflu şi ce se întâmplase. Lui
Teaşcă îi plăcea foarte mult de mine şi, fiind prieten cu ministrul Apărării,
obţinuse transferul meu peste capul tuturor. Nimic nu-i rezista “Piticului”
când îşi punea ceva în minte…
-Şi aşa a început marea aventură băcăuană…
-La 7 ianuarie 1967...Era într-o
zi de sâmbătă, când am intrat pentru prima data în club la Dinamo, care pe vremea aceea
era situat pe Strada Eliberării (actuala V.Alecsandri-n.n.).Acolo i-am
cunoscut, mai întâi, pe Zaharia şi pe Nagel, portarul, apoi a venit şi Teaşcă.
După ce m-a prezentat la toţi, m-a anunţat că, a doua zi, duminică, avem meci
amical pe “Dinamo” (fostul Stadion din parc, astăzi, desfiinţat), cu Petrolul
Moineşti, altă divizionară B. Eu aveam să intru titular încă din primul minut
şi am reuşit să înscriu 3 goluri, Dinamo câştigând cu 5-3. După pauză,
spectatorii din tribună, obişnuiţi cu gloriile locale, începuseră să-i strige
lui Teaşcă, să mă schimbe, să-i vadă la lucru şi pe ceilalţi. Piticul a
refuzat, însă, categoric şi, la un moment dat, sătul de atâtea sfaturi, s-a întors
către ei şi le-a spus iritat: “Bă, ăsta
vă bagă în Divizia A!”…
-Chiar aşa s-a şi întâmplat…După un campionat palpitant, în meciul decisiv,
am învins, acasă, cu 5-0, pe Siderurgistul Galaţi, principala urmăritoare. Şi
ce meci a fost! In tribună, toată gazetărimea bucureşteană, actorii şi
scriitorii, în frunte cu Eugen Barbu…Teaşcă îi mobilizase pe toţi!
-Teaşcă era prieten cu toţi cei
din lumea bună. Avea relaţii peste tot. Circula şi un zvon pe atunci. Eugen Barbu, căutând să-l şicaneze, i-ar fi spus “Piticului” că nu poate fi numit
antrenor mare decât dacă promovează
câştigând, nu oricum, ci cu…5-0, exact cât le-ar fi trebuit gălăţenilor pentru
a fi ei în Divizia A. Aşa o fi fost din
moment ce ne tot cerea şi la 4-0 să atacăm
continuu…Eu mi-am facut datoria şi am marcat un gol cum nu mai văzuse Bacăul de pe vremea lui Dobay, cu
un vole –torpilă de la vreo 20 de metri! Vedeti, eu nu am înscris niciodată
goluri “ca în curtea şcolii”, la nimereală. Toate au fost rezultatul unor faze
muncite…
-Goluri spectaculoase şi extrem de importante…Nici nu stiu la care să
mă opresc. La cel cu Grecia lui Domazos când, după 1-1 la
Bucuresti, ne-am calificat la Mondialul din Mexic, la
acela din partida cu Brazilia lui Pele şi Jairzinho (2-3 la Guadalajara, în turneul final din 1970)... Ce gol
le-aţi oferit celor 60 000 de spectatori
de pe Jalisco! In ţară,
chibiţii l-au povestit si repovestit tot anul… Aţi recuperat o minge
undeva în preajma propriului careu, aţi combinat cu Radu Nunweiller, balonul a ajuns pe extremă la Sătmăreanu, acesta a centrat şi dintr-un
mănunchi de jucători, v-aţi înălţat cât tot stadionul, învingându-l pe Felix,
portarul brazilian, cu o teribilă lovitură de cap!...La care dintre golurile
marcate ţineţi cel mai mult?
-Acele goluri au fost marcate sub
“tricolor”şi de aceea au rămas în memoria colectivă.Au fost, însă, şi cele din
campionat, de care încă îmi amintesc cu
plăcere. In 1968, am învins pe Dinamo Bucuresti, la Bacău, cu 1-0, printr-un gol înscris de mine,
din 11 metri. După meci, Datcu, portarul dinamovist care era şi portarul Naţionalei,
m-a întrebat ce am avut cu el că, de nu se ferea din calea mingii şutate de
mine, sigur, îi luam capul! Apoi, acel 3-0, cu CFR Cluj, la care jucau
prietenii mei de-acum, Romică Petrescu şi Vişan…A fost primul hat-trick
realizat. Nu pot uita nici golurile înscrise de la peste 40 de metri, din
semicercul de la mijlocul terenului, unul într-o partidă cu Steaua, altul
într-un meci cu Rapidul, lui Răducanu…
- Aşa s-a consolidat şi Dinamo Bacău în acei ani de glorie…In 1969, a fost prima echipă
românească ajunsă în fazele superioare ale unei competiţii europene, Cupa
Oraşelor Târguri, devenită ulterior Cupa UEFA. Au mai existat, înainte, câteva
rezultate notabile ale Rapidului şi Petrolului, dar Bacăul a urcat atunci în
“sferturi”, într-o întrecere cu o participare mult mai numeroasă, nu doar
zonală…Am trecut trei tururi, eliminând pe Floriana La Valetta, Skeid Oslo şi
Kilmarnock din Scoţia. Apoi, am jucat cu Arsenalul! Mai ţineţi minte refrenul
oraşului? “Hai Bacăul în finală, nu ca
cei din Capitală!”. Dumneavoastră, însă, n-aţi mai apucat jocul de la Bacău (0-2) cu englezii…Aţi
fost eliminat în ultimul minut al returului cu scoţienii, acasă, după ce aţi
marcat ambele goluri (2-0)…Cred că a fost singura eliminare din întreaga dvs. carieră. Ce s-a
întâmplat atunci?
-La ultimul nostru atac, am fost
atacat dur de un adversar, care mă cotonogise tot meciul, fără ca arbitrul, un
ungur, să intervină în vreun fel, iar eu am ripostat. Am primit imediat “roşu”.
Bine că era ultimul minut, iar eu apucasem să înscriu. Bacăul era,deja, în sferturi.In anii aceia, nu ne rezista
nimeni pe 23 August, aveam o echipă
extrem de solidă.
-…Ghiţă, Mioc, Sinăuceanu, Kiss, Velicu, Vătafu, Comănescu, Duţan,
Nedelcu, Rugiubei, Ene Daniel, Pană, Băluţă…, mai apoi Sorin Avram, Florea…Mulţi
dintre ei nu mai sunt. Cu cine mai ţineţi legătura?
-Cu Vătafu şi Kiss… Imi sunt-ca
şi atunci-prieteni de familie. Mă văd în fiecare an cu ei şi ne amintim
împreună multe dintre momentele de atunci.
-Cu Ghiţă cum v-aţi înţeles?
-Ghiţă a fost un om extraordinar-
era imposibil să nu te înţelegi cu el, şi unul dintre cei mai mari portari din
istoria fotbalului românesc. Păcat că s-a stins atât de repede, în primii ani
de pensie. Mai ieşeam şi cu el, după meci, la câte o bere, dar nu-i puteam ţine
ritmul. Eu, de felul meu, am fost mai reţinut. Mi-am văzut de fotbal şi
familie, n-am fost obişnuit să pierd timpul prin alte părţi. Deşi avea o viaţă
particulară tumultuoasă, Ghiţă se refăcea extrem de uşor şi, după o noapte de
nesomn, putea apăra fără probleme a doua zi. Dacă nu se accidenta la
antrenamente, el ar fi fost, indiscutabil, portarul titular la Mondialul mexican, în
1970…
-La întoarcerea din Mexic, acasă, la Bacău, populaţia v-a ovaţionat pe
străzi, ca pe Ceauşescu…Toate echipele mari de la noi, dar şi multe din străinătate,
v-au făcut oferte tentante…Le-aţi refuzat pe toate!
-…Mă simţeam atât de bine la Bacău, de ce aş fi plecat?!
Am refuzat Steaua, Dinamo…De echipele din străinătate, Anderlecht, câteva din
Franţa, nici nu am vrut să aud…Eram patriot,
nu puteam să-mi las familia şi ţara, deşi în vremea aceea începuse să se plece
“legal” şi la echipele de “afară”, dacă
se îndeplineau unele condiţii, aşa cum a făcut-o, de pildă, Pârcălab-
alături de Dobrin, marea absenţă de la Mondialul mexican…
-In 1974, legendara echipă a Bacăului începe să se destrame, după un
meci de pomină cu Dinamo (2-1 pe teren, 0-3 la masa verde) sfârşit cu o
încăierare generală între jucători, despre care “Sportul Băcăuan” a mai relatat. Este momentul când luaţi o
hotărâre importantă. Plecaţi la Timişoara, părăsind Bacăul, unde eraţi adulat
de un oraş întreg…
-După meciul cu Dinamo, echipa
s-a înjumătăţit prin sancţiunile dictate şi a retrogradat în Divizia B. Era
pericolul să nu mai poată rezista nici în eşalonul secund, care pe vremea
aceea, era organizat în două serii extrem de puternice. Sincer, n-aş fi vrut să
joc în “B”, dar nici să părăsesc
Bacăul nu mă lăsa inima… Mă simţeam extrem de îndrăgit şi doream să mă
stabilesc definitiv aici. Oficial, s-a spus că am contactat un reumatism, iar medicii
mi-au recomandat pentru însănătoşire, zona Banatului. In realitate, cel care
mi-a făcut recomandarea era procurorul-sef al judeţului, de origine timişorean.
Dânsul mi-a aranjat de fapt să fac tratamentul la Timişoara, unde am fost contactat de oamenii
lui “Poli”. Aceştia, în schimbul unor
avantaje materiale substanţiale, mi-au propus transferul sub culorile
“alb-violeţilor”. Dar, cum vă spuneam, eu ţineam prea mult la Bacău, aşa că,
întors acasă, m-am răzgândit, am luat legătura cu cei de la club, cu
preşedintele Stratulat, spunându-le toată povestea, dar punându-le totodată,
pentru a rămâne, câteva condiţii minime, cu mult sub cele oferite de “Poli”…Nu
mi-a dat nimeni nicio atenţie.Mi s-a spus, pur si simplu, că sunt liber să plec.
Oamenii de acolo erau interesaţi mai mult să-şi apere propriile scaune, mai
ales că, o dată cu retrogradarea echipei, erau anunţate schimbări la vârf, care
s-au şi produs, preşedintele clubului devenind C.Costinescu. Apoi, “Poli”a
supralicitat, promiţând ajutor concret pentru ridicarea suspendării celor şapte
fotbalişti băcăuani implicaţi în incidentele din partida cu Dinamo. De aici şi
până la parafarea transferului nu a mai fost decât un pas. Eu am plecat,
aşadar, la Timişoara, fără să se bată
toba prea tare, să nu fie inflamată şi mai mult
populaţia locală, şi aşa încordată, iar Bacăul s-a refăcut, printr-un
schimb masiv de generaţie în care şi-au găsit loc şi câţiva dintre foştii suspendaţi…Oricum,
nu a stat în Divizia B decât un an, după etapa a patra din tur nemaicunoscând
înfrângerea. Conflictul cu mai marii fotbalului se stinsese prin transferul meu
la Poli…
-După plecarea la Timişoara, a intervenit
o ruptură sufletească între Bacău
şi dvs…
-Nu mi-a plăcut cum am fost
tratat după aceea. Ţin minte că, la o petrecere organizată în 1985, şefii
clubului au mulţumit tuturor celor care au jucat la FCM Bacău, dar pe
mine m-au sărit! La aniversarea de 50 de
ani a clubului, invitaţia mi-a făcut-o paznicul de la stadion, telefonic.Era
singurul om de la club pentru care mai însemnam ceva. Evident, am refuzat.
Atunci am luat hotărârea să nu mai vin niciodată la Bacău decât oficial, în delegaţii sau cu
echipele…Dacă aşa înţelege Bacăul să-şi cinstească valorile, înseamnă că acolo
există o problemă…
-Astăzi, sunteţi observator din partea FR Fotbal…Cum se vede fotbalul
nostru actual din această postură? Putem face vreo comparaţie cu generaţia
dvs?
-Comparaţiile nu rezistă, la
niciun capitol. Pe atunci, toate echipele aveau jucători de valoare, chiar şi
cele considerate “mici”. Oblemenco-golgeterul de temut al Craiovei, Adam de la Cluj, Otto Dembrovschi de la Arad, Libardi de la Jiul-jucători
emblematici pentru echipele lor, n-au apucat să joace niciun meci oficial în
tricoul Naţionalei. Cei de atunci, când intram pe teren, intram cu un singur
gând, să câştigăm. Puncte, nu bani! Astăzi, e invers… Fotbaliştii de acum
câştigă enorm. Noi primeam doi dolari diurnă pentru fiecare zi petrecută la
turneul final al Campionatului Mondial. Nu ne permiteam nicio îngheţată! In Naţionala
lui Angelo Niculescu nu ar fi avut loc nici unul dintre convocaţii lui Piţurcă…
Apoi, a dispărut infrastructura- terenurile, maidanurile…de acolo se alegeau
viitorii fotbalişti. Acum, copiii sunt atraşi mai curând de fotbalul pe
calculator decât de cel adevărat…Nu putem atrage performanţa în felul acesta!
-Nu aţi intrat în politică? Mai nou, se practică, oamenii de sport sunt
atraşi de diferite partide, mai ales acum, în preajma unui an electoral…
-Nuuu..Mă enervează politica, se
discută mult şi inutil…Acţiunea este înlocuită cu vorba.
-Familia ce vă face?
-Soţia tocmai s-a pensionat după
20 de ani de directorat la
Societatea Teritorială Cinematografică, iar băiatul este
inginer, aici, în Timişoara,
la o companie multinaţională. In general, suntem o familie fericită…Atâta timp
cât cei mai mulţi nu m-au uitat înseamnă ca încă e bine…Oamenii nu şi-au luat gândul de la fotbal cu totul.
-Depinde de ce repere le
oferim, domnule Dembrovschi! Dumneavoastră rămâneţi unul dintre ele, în ciuda
anilor care trec peste noi…
A consemnat Leonard POPA
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu