Mai bine mai târziu decât niciodată…

Mai bine mai târziu decât niciodată…

Omul dorit de Benfica lui Eusebio , “Cetăţean de Onoare” al Bacăului

*interviu cu prof.Sorin AVRAM

   In 1996, profesorul Sorin Avram, titularul unei catedre de fotbal la Liceul cu Program Sportiv Bacău, îşi depune dosarul pentru a participa la concursul de directori în cadrul instituţiei pe care o slujeşte de peste 25 de ani… ISJ-ul băcăuan dă din umeri.Altcineva era trecut în agenda zilnică, chiar dacă persoana respectivă habar-n-avea unde-i stadionul oraşului. 12 prezenţe sub Tricolor, în echipa naţională a României, câştigarea unui titlu de campion şi a unei Cupe a României, promoţiile de tineri fotbalişti trecuţi prin mâinile antrenorului băcăuan nu spun nimic celor ajunşi să decidă- vremelnic-  asupra învăţământului preuniversitar băcăuan. “Şi ce dacă e cel mai cunoscut fotbalist băcăuan, născut şi domiciliat aici ?!”. Intrebarea aceasta retorică avea să urmărească  destinul profesional al antrenorului Sorin Avram pâna la ieşirea sa la pensie, în 2008. Dar timpul însuşi devine mai înţelept, o dată cu trecerea sa, şi, în vara acestui an, oficialităţile locale îşi abandonează inerţia. Tonul îl dă, mai întâi, Radio Iasi, în luna iunie, când îi conferă fostului fotbalist internaţional Diploma de Excelenţă, recompensând, astfel, nume importante ale culturii şi sportului din această parte a ţării (printre acestea, şi  Aristică Ghiţă, legendarul portar al lui Dinamo Bacău, din nefericire, o recunoaştere post-mortem…). Abia întors acasă, Consiliul Local îi mai rezervă o surpriză: începând din 7 august, Sorin Avram a devenit “Cetăţean de Onoare” al Municipiului Bacău…O reparaţie morală  pentru ceea ce “pricepuţii” momentului omiteau, cu bună (sau fără) ştiinţă, an de an: fiecare comunitate are personalităţile sale pe care, numai respectându-le, se respectă pe sine !  (Leonard POPA).

-Domnule Sorin Avram, iată-ne, din nou, la masa întrebărilor. Nu aţi absentat cam mult ?

-Noroc cu această recunoaştere oficială tardivă, nu-i aşa ? Dar e bine că încă mi se mai adresează întrebări, într-o vreme când fotbalul românesc ridică din umeri a neputinţă.

- Poate că e un moment de “relaş”, propice aducerilor aminte. Fotbalul e frumos şi datorită amintirilor sale… Anul 1956 vă mai spune ceva astăzi, în afară de protestele anticomuniste din Ungaria, Polonia şi chiar România lui Dej ?

- Protestele respective erau vizibile mai mult  în rândul studenţimii, la Bucureşti…La Bacău, oamenii începuseră să prindă gustul fotbalului, aşa că, la nici 14 ani, în 1956, îmbrăcam entuziast tricoul tineretului de la Letea, echipa cartierului nostru, unde juca  regretatul  Mircea Nedelcu, văzut încă de  pe-atunci, ca o  mare speranţă a fotbalului local. După 3 ani, însă, C.Teaşcă mă ia la Dinamo Bacău, prima echipă a oraşului, şi mă titularizează într-un joc cu Petrolul (1-0, 20.03, 1960). Nu aveam 17 ani, trebuia să-i împlinesc abia peste o saptămână, dar Teaşcă era la Bacău pentru a construi o echipă nouă. Campionatul avea numai 12 echipe şi, reţineţi, pe vremea aceea, nu erau permise înlocuirile, în caz de accidentare. Teaşcă a riscat cu mine în meciul acela dar m-a ameninţat că, dacă nu termin partida în teren şi las echipa în “10”, nu mai am ce căuta la stadion…

-Păi,atunci, parcă şi fotbaliştii erau mai viguroşi, nu se accidentau aşa de uşor, nu existau asigurările medicale…

- Dacă rememorez echipa de-atunci, înclin să cred că ăsta e adevărul.Giosanu-Iosif Lazăr, Cincu, Ţârcovnicu, Ujvary, C.Rădulescu, Gram, Publick…toţi, unul şi unul !

-Aţi avut lângă cine să vă căliţi…

- C.Rădulescu mă simpatiza mult, dar şi Gram, pentru că îi dădeam mereu pase de gol, iar el era făcut numai pentru asta. Era în stare să se roage de adversari numai să-l lase să înscrie.Când nu a mai putut marca aşa cum o făcea în primii ani, Gram a clacat. Nu a putut trece uşor peste pierderea rolului de vedetă locală şi a abandonat fotbalul, devenind un anonim şofer de taxi, tăcut şi fără amintiri. A dispărut şi el între timp.

- Cariera dvs., însă, a continuat. In 1962, aţi absolvit liceul, la “Bacovia”, şi aţi trecut la Viitorul Bucureşti, unde ajungeau talentele fotbalistice din toată ţara. Era modelul sovietic, centralizat, adoptat şi în alte domenii, vezi Şcoala de Literatură de la Bucureşti, dar care-la noi- a dat roade. Chiar şi mai târziu, când Steaua, Dinamo şi Victoria adunau tot…Practic, cu echipa aceea a Viitorului ne-am prezentat la Turneul UEFA Under 18, prima mare competiţie fotbalistică organizată în ţara noastră, cu 20 de echipe, care şi-au disputat titlul european în mai multe oraşe din ţară. Aţi făcut parte din 11-le nostru de bază, care avea să câştige turneul, după un

 4-1, în finală, cu Yugoslavia, în faţa a 80 000 de spectatori. 80 000 de spectatori…greşesc ?

- Nu, astea erau cifrele acelor vremuri. Astăzi, când în tribune se mai adună doar rudele fotbaliştilor, poate părea o greşeală de tipar. Dar, în anii 60-70, la stadion se mergea ca la teatru, cu cravată şi costum. In teren, ne simţeam obligaţi şi mai mult. In echipa aceea de la Viitorul, evoluam eu, Suciu (portarul), Petescu, Dumitriu II, Voinea, Hajdu, Gergely …Antrenor era Gh.Ola . Sarcina de partid era să ne clasăm pe podium, altminteri suportam consecinţele pecuniare. Viitorul trebuia să justifice încrederea de care se bucura în rândul autorităţilor, care planificau totul, la centimetru.

- Ştiţi ce s-a spus, după ’89, despre succesul acela, că am jucat  “pe fals”, câţiva jucători de-ai noştri fiind depăşiţi, ca vârstă…

- Poate să fi fost vreo 2-3 peste limită, dar practica a fost folosită de toate echipele participante. Noi am aflat din timp şi ne-am luat măsuri de precauţie…Ambiţiile erau mari, în toate taberele.

-  Oricum, victoria din finală i-a bucurat enorm pe cei din conducerea ţării, care începeau să adune tot mai multe succese în faţa Marelui Aliat de la Răsărit…

- Cel mai fericit a fost Gh.Gh.Dej. Eram deasupra tuturor celor din Est, aşa că la câteva zile dupa obţinerea titlului de campioni europeni, ne-a chemat la el şi ne-a spus că Republica Populara Română este mândră de noi. Apoi, ne-a întors spatele, dându-ne impresia că asta a fost tot. Noi începuserăm să ne dăm coate,  bosumflaţi, numai că Dej a făcut o mişcare bruscă şi, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva important, ne-a spus să mai stăm o clipă. A ieşit din cameră iar, după câteva minute, a revenit cu două persoane care ne-au  acordat Ordinul Muncii, clasa a III-a şi câte 5000 de lei, o sumă uriaşă pentru vremea aceea, când salariul mediu era de cinci-şase sute de lei.  Mare actor si Dej ăsta, juca arta disimulării perfect. Cu asta, cred, i-a şi derutat pe ruşi, când toate ţările socialiste le erau la degetul mic… După câteva luni, ne-a mai făcut o surpriză! Ne-a trimis în Africa, într-un turneu prin Etiopia şi Sudan, să vadă şi cei de-acolo ce înseamnă fotbalul socialist.  Când ne-am întors în ţară, însă, Viitorul nu mai exista, îşi încheiase misiunea, iar Steaua, Dinamo, Progresul şi Rapidul- în această ordine- ne împărţiseră, deja, între ele. Aşa am ajuns eu, Pavlovici, Suciu şi Voinea la Steaua, Gergely şi Hajdu la Dinamo…

- A urmat, aşadar, debutul la Steaua…Oricum, asta v-aţi dorit dintotdeauna…

- Da, Steaua a fost marea mea iubire…Din 1963 şi până  în 1969, am jucat fără întrerupere pentru echipa militară, timp în care am obţinut un titlu de campion naţional în 1968 şi o Cupă a României în sezonul 1966-1967…

- Staţi, nu vă grăbiţi, între timp, aţi prins şi Naţionala ! Dacă rememorez jucătorii  contra cărora aţi jucat de-a lungul timpului, rămân cu gura căscată: cehii Masopoust şi Pospichal, portughezii Eusebio, Torres şi Simoes, “refegistul” Uwe Seller- crema fotbalului internaţional…

- In Naţională am debutat oficial la 20 de ani, într-un meci contra Bulgariei, la Sofia. Erau preliminariile pentru Olimpiada de la Tokyo din 1964, iar noi am câştigat cu 1-0 calificându-ne în turneul final. In aceeaşi lună, jucasem, însă, şi într-un amical cu Ungaria, la Kecskemet, terminat la egalitate, 0-0, dar nerecunoscut de statistica ungurilor, care căutau să demonstreze peste tot că ne-au învins întotdeauna, şi pe stadion şi în afara lui…Antrenor la Naţională era Silviu Ploieşteanu iar din “11”-le de bază făceau parte Suciu- M.Georgescu, I.Nunweiller, Dan Coe, Ivan,  Jenei, Koszka, Constantin, Ion Ionescu, Pavlovici şi cu mine..De fapt, cam aceiaşi am plecat şi la Tokyo.

-Unde aţi făcut o surpriză frumoasă…

-Da, am ajuns în “sferturi”, după ce am terminat pe locul 2, într-o grupă cu Mexicul (3-1), Iranul (1-0) şi RDG (1-1)… In “sferturi”, însă, am pierdut cu Ungaria (0-2), după un joc în care noi am ratat un penalty iar ei au transformat unul…Cred, însă, că acela a fost turneul lui Pavlovici, care a jucat excepţional, aşa cum nu avea să o mai facă niciodată dupa aceea. Din păcate, Constantin-marea noastră vedetă-a fost de nerecunoscut, nu s-a putut adapta. Cu el în formă maximă, poate, am fi trecut şi de Ungaria lui Bene şi Csernai…

-După Olimpiada japoneză au urmat preliminariile Mondialului din 1966…

-La cârma Naţionalei, venise Ilie Oană. “11”-le de bază suferise câteva modificări importante: Haidu-C.Popa, Hălmăgeanu, Dan Coe, Greavu, Gergely, N.Georgescu, Pârcălab, Mateianu, Mircea Sasu şi eu…Primul meci din grupă  l-am disputat contra Cehoslovaciei lui Popluhar, Masopoust, Popisal şi Valosek, venită la Bucureşti în postura de mare favorită. Nu ne-am intimidat, am jucat perfect şi, în faţa a 90 000 de spectatori am câştigat cu 1-0, printr-un gol marcat de Mateianu. A fost un început superb, care demonstra că fotbalul românesc prinde aripi. In iunie, ne-am deplasat în Portugalia antrenată de Otto Gloria, pentru a disputa al doilea joc. Am pierdut cu 2-1, dar eu am înscris primul gol sub “Tricolor”, la 0-2, dup care lusitanii au tremurat serios…Si ce echipa aveau portughezii ! Coluna, Torres, Eusebio, Simoes… Driblau şi şutau teribil, dacă nimereau bara se rupea în capul portarului. Imi amintesc de bietul Dan Coe care a încasat o minge în piept, de i s-a imprimat pe abdomen până ne-am întors la Bucuresti. Spuneai că-i tatuaj nu altceva! Cred că atunci m-a remarcat şi Otto Gloria. I-a plăcut că, la vremea respectivă, eram printre puţinii jucători din Europa care centram din alergare. In 1966, când ne pregăteam pentru Europenele din ‘68 şi ne-am întors în Portugalia pentru un amical solicitat de ei, mi s-a făcut propunerea să rămân şi să joc la Benfica, alături de Eusebio. Otto Gloria a stat de vorbă cu Pişti Covaci şi Ilie Oană, pentru un transfer legal.Când a văzut că nu se poate, a venit la mine şi mi-a spus pe şleau să nu mă mai întorc în România, că va avea el grijă de cariera mea fotbalistică…M-am speriat aşa de tare, încât îmi venea s-o iau la fugă, să pun capăt discuţiei. Jucam la Steaua şi aveam grad de ofiţer. Insemna să fiu declarat dezertor, în timp ce familia îmi era în ţară. In anii ’60, aşa ceva nu era posibil. Abia după Mondialul mexican din ‘70, Ceauşescu a facut unele concesii fotbaliştilor trecuţi de 30 de ani, care au putut juca spre finalul carierei, în echipe din Occident. Ii era frică să nu rămână cineva pe- acolo, iar România să aibă imaginea de ţară liberă şifonată… După ’80, porţile s-au închis iarăşi, mulţi fotbalişti români de valoare, Dan Coe (decedat în conditii misterioase, în Germania Federală…-n.n.), Marcel Raducanu, Năstase, Sătmăreanu II…preferând  să rămână “dincolo”, deşi cariera lor a avut de suferit.Mai auzeam de ei doar pe la “Europa Liberă”…Momentul meu de glorie trecuse, însă…

-V-aţi îîntors, deci, şi v-aţi continuat cariera la Steaua. La Naţională, convocările erau din ce în ce mai rare…Cineva “turnase”  discuţia cu Otto Gloria?

-Nu stiu, nu mă îndoiesc că, la Bucureşti, se aflase totul. Totuşi, a fost  perioada în care a apărut Lucescu, o mare promisiune, cu o presă extrem de favorabilă, şi preliminariile europene din ‘68 aveau să înceapă cu el. Am mai prins un amical, cu Naţionala, contra Franţei antrenată de Just Fontaine. Noi, sub conducerea aceluiaşi Ilie Oană, am câştigat atunci cu 2-1, prin golurile marcate de Frăţilă şi Dridea. Nu era o problemă, pe vremea aceea, să-i batem pe francezi… Din formaţia prezentă   pe Parc de Princes, a făcut parte şi Dobrin…

-V-a plăcut mult “Gâscanul” ? Ce jucători v-au impresionat cel mai mult în întreaga dvs carieră fotbalistică?

-Poate voi surprinde pe mulţi cu acest răspuns. Cel mai mult mi-au plăcut Pârcălab şi Balaci. Ca eficienţă şi profunzime a jocului, îi consider peste Dobrin şi Hagi. Pârcălab a fost un geniu. Parcă era un schior coborând pe pârtie, printre jaloane. Trebuia să pleci cu un minut înaintea lui ca să-l ajungi pe suta de metri. Şi-a meritat din plin renumele de “Săgeata Carpaţilor”. Il admiram atât de mult, încât, într-un amical jucat cu Naţionala, când golul meu i-a fost atribuit lui, de către  Ioan Chirilă, cu care era prieten la cataramă, nu m-am supărat…

-In 1969, aţi părăsit Steaua şi aţi plecat, surprinzător pentru mulţi, la Constanţa. Aţi jucat în echipa de aur a Farului, alături de Pilcă, Kallo, Tufan, Antonescu…, totuşi, nu a fost un pas înapoi ? Nu aveaţi decât 26 de ani…

-Ăsta e marele meu regret, ca fotbalist, că nu am jucat mai mult la Steaua…Adevărul e că, în acel an, taică-meu se îmbolnăvise de cancer şi, în mintea mea, era convingerea  că-l pot salva, daca fac rost de bani mulţi. Cei de la Steaua nu m-au înţeles, în timp ce constănţenii mi-au sărit în ajutor. Aşa am ajuns pe malul Mării. Nu pentru mult timp,însă, întrucât taică-meu a decedat până la urmă, iar eu m-am întors la Bacău, să fiu alături de familie (1970)…

-V-aţi “incorporat” din nou, într-o formaţie solidă…Dinamo Bacău , care însemna Ghiţă şi Dembrovschi…Cum aţi regăsit echipa, atunci, după atâţia ani?  Ştiţi că, în oraş, vi se reproşa mereu că aţi lăsat Bacăul, când era mai mare nevoie de dvs.?

-Steaua nu se poate refuza nici astăzi, de nimeni…Bacăul avea, însă o echipă mare, de primele şase locuri, cea mai valoroasă din întreaga istorie a clubului. Pe lângă Dembrovschi şi Ghiţă, la Dinamo mai erau Ene Daniel, Duţan, Rugiubei, Miki Comănescu, Vătafu, Nedelcu, Pană, Florea, Hriţcu (sosit de la Iaşi, la schimb cu Simionaş, plecat la facultate), Kiss, Velicu, Băluţă, Mioc…Mulţi dintre ei nu mai sunt astăzi şi nu-i mai pomeneşte nimeni. Dar echipa aceea a terminat un tur de campionat pe locul doi, după UTA, pe care o învinsesem la Bacău, cu 4-2…Era respectată peste tot în ţară. Imi amintesc, din perioada aceea, şi un joc, pe ploaie, cu Petrolul, când am învins cu 5-0…

-…Şi când aţi înscris golul acela superb, de generic tv… Meciurile încă se transmiteau la televiziunea noastră, la radio era în direct toată etapa, nefragmentată de nimeni şi nimic…

-Golul acela, înscris cu capul, prin plonjon, după o centrare a lui Florea, Dumnezeu să-l odihnească, nici acum nu-mi vine să cred că nu mai este printre noi, a fost cel mai frumos din întreaga mea carieră…Cred că am plutit vreo 3 metri ca să ajung mingea aceea!

-La 30 de ani, v-aţi retras şi aţi devenit antrenor la Liceul de Fotbal din Bacău, de unde v-aţi pensionat în urmă cu 2 ani…Periodic, însă, după 1990, aţi antrenat şi prima echipă a oraşului. Aţi mai pregătit, apoi, o vreme, şi formaţia de fotbal feminin Moldova Sport, alături de “secundul” Mihai Petrovici, unde destinele noastre s-au intersectat pentru prima dată, echipa fiind patronată de Cotidianul Deşteptarea…Nu a fost, totuşi, cam puţin, pentru prestigioasa dvs.carieră fotbalistică?

-Probabil, nu am fost nici eu un caracter  adaptabil zilelor de-acum. Nu am acceptat, de pildă, să-mi facă nimeni echipa, prin telefon sau la pauză, în vestiar…Am considerat întotdeauna că aceasta e cea mai mare dezonoare pentru un antrenor. Unii tac şi înghit totul, gândindu-se la contractul semnat cu patronul. Eu nu am putut fi aşa…Cu fetele a fost altceva. O experienţă interesantă. Am antrenat o echipă feminină, care a reuşit promovarea în prima divizie, în timp ce Naţionala era pregătită de Angelo Niculescu. Nu aveam totul necesar, dar fetele, aduse din toată Moldova,  aveau asigurate cazarea, masa şi primele de joc, datorită unui mic industriaş de modă veche, Mihai Timaru, decedat si el din păcate, care dădea bani la echipă şi lăsa antrenorii să-şi facă treaba aşa cum credeau de cuviinţă. In anii 90, fotbalul feminin românesc era bine organizat, cu o divizie superioară şi patru serii de “B”…Vreo 50 de echipe în  toate colţurile ţării! Astăzi, dacă mai sunt 4 echipe…Păcat.

-Păcat şi pentru faptul că spaţiul tipografic de care dispunem nu este nelimitat…O ultimă întrebare pe care v-o adresăm, totuşi: se simte omul Sorin Avram, pe deplin realizat, în conditiile în care fotbalul băcăuan şi, în general, cel românesc alunecă pe tobogan?

-Ca om, sunt împlinit. Am avut parte de o familie reuşită şi înţelegătoare. Fiica mea, Silvana, este profesoară la Cambridge, în Anglia, oamenii mă respectă şi nu m-au uitat… Ca om de fotbal, nu pot fi mulţumit, atâta timp cât Bacăul fotbalistic e căutat cu lupa prin diviziile inferioare şi trăieşte doar din amintiri…. Să avem, însă, răbdare…

(Fragment reprodus din volumul de memorialistică sportivă, în curs de apariţie la Editura Fundaţiei “Derzis Eruditio”-Bacău)