DIN ARHIVELE SPORTULUI BĂCĂUAN

ŞI NOI AM FOST ACOLO...

1956, un an important pentru toată lumea... Şi pentru istorici, şi pentru microbiştii băcăuani. Este anul în care izbucnesc mişcările anticomuniste iniţiate de studenţi, cele mai frecventate de către autori fiind evenimentele petrecute în Ungaria şi Polonia. La Budapesta, în 23 octombrie, Uniunea Sovietică intervine cu trupele sale (cantonate de mai mult timp pe teritoriul României) şi, după câteva zile de lupte (3 noiembrie), alături de AVH (poliţia secretă maghiară), ruşii ocupă capitala Ungariei. Premierul Nagy Imre (un reformist), este înlocuit cu Kadar Janos, omul Moscovei, care avea să deţină puterea până în 1988, când demisionează din funcţia de secretar general al PSMU. Nagy Imre este răpit în 21 noiembrie, în timp ce se îndrepta spre propriul domiciliu, şi va fi deportat în România, la Snagov, alături de alţi revoluţionari maghiari. În detenţie, Nagy este vizitat de Fazekas Ludovic (viitor ministru în guvernul Ceauşescu) şi Valter Roman (tatăl fostului premier Petre Roman), de fiecare dată, susţinând că e prim-ministrul Ungariei şi nu recunoaşte guvernul impus de sovietici. În aprilie 1957, Nagz Imre e readus la Budapesta şi, după un proces cu uşile închise, a fost condamnat la moarte (iunie 1958)...

La Bucureşti, conducătorul statului român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu putea rămâne insensibil la toate aceste schimbări de pe scena politică internaţională. Deosebit de abil în politica externă, Dej şi-ar fi dorit o implicare mai activă a României în disputa URSS-ului cu maghiarii. De pildă, să fi luat parte direct la intervenţia militară soldată cu ocuparea Budapestei, dar nu i s-a dat satisfacţie. Ar fi fost prea mult ca România să invadeze pentru a treia oară vecinii din Vest, în decurs de numai 4 decenii! În ţară, ecourile contrarevoluţiei maghiare s-au propagat, în special, în centrele universitare din Ardeal, Timişoara, Cluj, Tg.Mureş, dar autorităţile comuniste au reuşit să stingă repede focarele, arestând câteva sute de studenţi. La Budapesta, în urma insurecţiei, bilanţul fusese tragic: mii de morţi, 16.000 de persoane deportate şi peste 100.000 exilate...

1956 a fost un an bisect, care a debutat cu o zi de duminică... Nimic mai promiţător! La 26 ianuarie, se deschid Jocurile Olimpice de Iarnă, în Italia, la Cortina d Ampezzo. România trimite în peninsulă o delegaţie formată din 19 sportivi (13 bărbați și 6 femei), care au concurat la 4 sporturi cu 13 probe (8 masculine și 5 feminine). Cele mai bune rezultate obținute de delegația României au fost locurile 14 obținute de echipajul de bob de 2 persoane (Heinrich Enea și Mărgărit Blăgescu) și de cel de 4 persoane (Heinrich Enea, Nicolae Moiceanu, Dumitru Frățilă și Mărgărit Blăgescu). În clasamentul pe naţiuni, România nu reuşeşte, însă, să adune nici un punct... Încă nu eram pregătiţi pentru asemenea performanţe. La 25 februarie, vine din senin intervenţia lui Nichita Hruşciov din cadrul celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, care denunță cultul personalității și crimele lui Stalin. Peste numai câţiva ani (iunie 1962), cel care a semnat ordinul de retragere a Armatei Roşii de pe teritoriul României (1958), avea să fie prezent la Bacău, în timpul unei vizite oficiale... A fost cel mai de seamă oaspete străin găzduit vreodată pe aceste meleaguri. 

În Oraşul lui Bacovia, traiul era unul liniştit, specific provinciei moldoveneşti, cu miros de tei la tot pasul şi plopi pe marginea drumului. Departe de vâltorea evenimentelor, lumea avea timp pentru toate. Fotbalul devenise şi el o pasiune. În februarie 1950, sub denumirea de „Dinamo”, se înfiinţase o echipă de fotbal care, peste puţin timp, avea să ajungă una dintre atracţiile sportive locale. La început, echipa a activat în campionatul orǎşenesc. Printre membrii fondatori s-au numǎrat Al. Neagu şi B. Teodorescu, acesta din urmă devenind primul preşedinte al clubului. În 1950, în România, se luase decizia să se treacă la sistemul competiţional primăvară (turul)-toamnă (returul), după modelul oferit de fratele mai mare de la Răsărit. La momentul respectiv, în campionatele României, activau peste 900 de echipe, ceea ce la o populaţie de aproximativ 17,5 milioane de locuitori (recensământul din februarie 1956) nu era tocmai rău... Naţionala îşi permite şi ea câteva deplasări amicale, în afara blocului comunist. La 22 aprilie, România învinge Iugoslavia la Belgrad (1-0, gol marcat de Cacoveanu, în min.83). În 17 iunie, pierdem revanşa cu Suedia, pe teren propriu (0-2), pentru ca peste 10 zile (28 iunie) să trecem de altă ţară nordică, Norvegia, cu 2-0. În septembrie, cedăm, însă, la rivala Bulgaria, cu 2-0. Până să obţinem marele rezultat de la Moscova (1-1, după ce tricolorii au deschis scorul prin Gh.Ene I!), contra URSS-ului lui Yasin şi Strelţov, nu mai era decât un an...

  În 1952, Dinamo Bacău a câştigat campionatul regional şi, trecând printr-un baraj de calificare, a promovat în eşalonul II divizionar. Printre realizatorii acestei performanţe memoria cronicilor îi păstrează pe: Şt. Birǎiescu, C. Cârnaru, I. Magheţ, Şt. Coidum, L. Ivanenco, D. ChiriIǎ, Em. Weber, Gh. Oprea, I. Creţea, C. Matei, M. Dinu... A fost doar începutul! În 1955, formaţia băcăuană câştigă seria a 3-a a diviziei secunde, cu o linie de clasament convingătoare: 24 de partide jucate, 16 victorii, 4 egalităţi şi doar 4 înfrângeri. La acestea se adaugă cel mai eficient atac din serie, 55 de goluri marcate, şi cea mai bună apărare, numai 23 de goluri primite. Din seria respectivă, au mai făcut parte alte două formaţii din aceeaşi regiune (în perioada 1956-1960, Regiunea Bacău a avut cel mai întins teritoriu din istoria sa, numărând 9 raioane şi 12 oraşe: Adjud, Bacău, Buhuși, Moinești, Piatra Neamț, Roman, Târgu Neamț, Târgu Ocna, Zeletin- cu centrul la Podu Turcului) : Flamura Roşie Bacău (locul 7) şi Flamura Roşie Buhuşi (locul 10, retrogradabil). Antrenorul echipei, Florian Ambru (n.1922), era un fost fotbalist bucureştean, care jucase pe postul de fundaş, la Ciocanul Bucureşti, Dinamo Bucureşti şi Dinamo Bacău (1954)- unde ajunsese ca detaşat de la centru... În 1950, debutase chiar şi în echipa naţională, într-o partidă amicală cu Albania, desfăşurată la Bucureşti (6-0), dar alte selecţii nu a mai avut. Aşadar, 1956 este primul an în care Bacăul ajunge în prima divizie fotbalistică a ţării. Din echipa care a realizat performanţa promovării au făcut parte: I. Varga, Em. Weber, D. Chiriţǎ, C. Matei, C. Cârnaru, L. Ivanenco, N. Oaidǎ, I. Sârbu, D. Lemnrǎu, I. Creţea, V. Stancu, Z. David, lor adǎugându-li-se pe parcurs: V. Giosanu, Gh. Lupeş, M. Cicerone, V. Alexandru, Gh. Dǎrǎban, Matei Gram şi Th. Hulea. Vedetele echipei erau considerate Cârnaru, Lemnrău, Creţea şi Oaidă. Acesta din urmă evolua pe postul de atacant şi a fost transferat la Bacău de la Dinamo Braşov (oraşul său natal). În cele două sezoane petrecute aici (1955 şi 1956), a reuşit să marcheze 12 goluri. În 1957, s-a transferat la Progresul Bucureşti, unde a devenit unul dintre jucătorii de bază, fiind selecţionat în lotul naţional cu care România a abordat preliminariile Europeanului din 1960 şi calificările olimpice. Ulterior, Nicolaie Oaidă a fost un apreciat antrenor, profesând chiar şi în străinătate, în Libia şi Egipt. Matei Gram încă nu ajunsese apreciatul marcator de mai târziu, când avea să se numere printre cei mai prolifici golgeteri din provincie (1960-1962), dar şutul său puternic şi precis începuse să atragă atenţia. Păcat că viaţa nu tocmai ordonată avea să-l scoată din circuit, înainte de revenirea Bacăului în Divizia A, în 1967, sub comanda lui Constantin Teaşcă.

Ediţia de campionat 1956 a debutat în 18 martie, iar băcăuanii au întâlnit în prima etapă, un adversar din aceeaşi familie, Dinamo Bucureşti. Rezultatul, previzibil, a mulţumit, până la urmă, pe toată lumea: 0-1, după un gol marcat de Niţulescu, în min.28... A fost ediţia de campionat care avea să înregistreze cele mai multe surprize. Numărul echipelor înscrise în întrecere, 13, făcea ca una dintre acestea să nu aibă joc într-una din etape. Cum-necum, la sfârşitul turului, pe primul loc, se situa CCA (17 puncte), în timp ce Dinamo Bacău, cu doar 7 puncte (3 victorii, 1 meci egal, 8 înfrângeri), ocupa poziţia a 11-a... A fost turul de campionat în care băcăuanii aveau să înregistreze cea mai severă înfrângere pe teren propriu, din întreaga lor prezenţă pe prima scenă: 0-8 cu CCA! Nu era, însă, totul pierdut. La numai două puncte de locul salvator, băcăuanii sperau într-un retur care să le permită rămânerea în Divizia A. Reluarea sezonului (12 august), le aduce aceeaşi înfrângere programată, 1-2 cu Dinamo, la Bucureşti. Pe 30 septembrie, în etapa a 20-a, dinamoviştii băcăuani declanşează bomba campionatului, învingând CCA, în Capitală, cu 1-0, şi părea că speranţele vor reintra în grafic. Nu a fost să fie... Cu un lot subţiat valoric, Dinamo Bacău va termina competiţia pe ultimul loc, în ultimele 6 etape, nemaireuşind să adune decât 2 puncte (5-0, acasă, cu Ştiinţa Timişoara). Cele 16 puncte din dreptul liniei de clasament au fost insuficiente pentru rămânerea în primul eşalon. Bacăul lua drumul Diviziei B, alături de Locomotiva Timişoara şi Ştiinţa Cluj, şi nu se ştia pentru cât timp. Entuziasmul iniţial pierise şi era limpede că trebuia o infuzie de nume noi, atât în teren, cât şi pe banca tehnică. Campionatul a fost câştigat de CCA, care la acea dată se confunda cu echipa naţională: portarul Ion VOINESCU, apărătorii Vasile ZAVODA II şi Alexandru APOLZAN, mijlocaşii Ştefan ONISIE şi Tiberiu BONE, atacanţii Gheorghe CACOVEANU, Francisc ZAVODA I, Ion ALECSANDRESCU şi Nicolae TATARU- adică eroii celebrului turneu organizat în Anglia, în luna octombrie, unde militarii obţinuseră 2 egaluri (1-1 cu Arsenal, 3-3 cu Sheffield Wednesday), o victorie (4-3 cu Lutton Town) şi o înfrângere (0-5 cu Wolverhampton Wanderers). Pe locul al 2-lea, s-a clasat marea rivală, Dinamo Bucureşti, reprezentanta noastră în prima ediţie a Cupei Campionilor Europeni (1955)- o competiţie care a reunit 16 formaţii şi care avea să fie câştigată de Real Madrid. Dinamo Bucureşti a parcurs două tururi. După ce a eliminat pe Galatasaray (3-1 şi 1-2), bucureştenii au clacat în faţa bulgarilor de la ŢDNA Sofia (viitoarea ŢSKA), cu 1-8 şi 3-2...

1956 s-a încheiat, competiţional vorbind, sub ecoul unui succes de răsunet al sportului românesc. În 6 iulie, naţionala feminină de handbal în 11 reuşea la Frankfurt pe Main să câştige titlul mondial, depăşind în finală reprezentanta ţării gazde (6-5), R.F.Germania. A fost primul trofeu pentru handbalul românesc, o ocazie suplimentară pentru autorităţile de la Bucureşti să ascundă opiniei publice faptul că epoca, încă, se consuma sub semnul terorii şi executărilor dictate de Tribunalul Poporului... În fond, nu trecuseră decât doi ani de la executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Nimeni, însă, nu părea să-şi mai amintească despre asta, nici măcar la Bacău, oraşul natal al fostului Ministru de Justiţie din Guvernul lui Constantin Sănătescu şi unul din reprezentanţii României la Tratatele de Pace de la Paris (1947)...(va urma)

Leonard POPA (UZPR)

"STADION": *Interviu cu Laura COMAN, dublă campioană european...

"STADION": *Interviu cu Laura COMAN, dublă campioană european...: ” ...Pot să spun că e mai mult o luptă cu mine decât cu adversarele!” *Interviu cu Laura COMAN , dublă campioană europeană la tir (10 me...

*Interviu cu Laura COMAN, dublă campioană europeană la tir (10 metri pușcă aer comprimat)

” ...Pot să spun că e mai mult o luptă cu mine decât cu adversarele!”

*Interviu cu Laura COMAN, dublă campioană europeană la tir (10 metri pușcă aer comprimat)

  91 de concurente a trebuit să depăşească Laura Coman pentru a deveni dublă campioană europeană! O performanţă în premieră pentru lumea tirului, neobişnuită cu performanţe de acelaşi calibru, consecutive… Unde mai pui că, în finală, alături de celelalte 7 sportive calificate, fiecare tragere a însemnat, practic, o mini-finală.... Ce forţă fizică şi psihică trebuie să ai pentru a-ţi păstra concentrarea până la capăt?! Dar Laura noastră a trecut pe prima poziţie, după 12 focuri, şi nu a mai cedat-o până la sfârşit. Sportiva de la Dinamo face istorie şi spectacol. Cred că e singura sportivă din lume care îşi permite să irosească la naţionale un punctaj care depăşeşte recordul mondial (253,3 puncte faţă de 252.9 puncte)… Dacă o mai vedem mult în poligon, va trebui să rescriem matematica, să inventăm alte cifre care să ateste perfecţiunea. Pentru Laura Coman, 10 e doar o treaptă, pentru ceilalţi- o ţintă!

...Când auziţi un foc de armă, nu o luaţi la fugă! Într-o bună zi (pentru că sportul românesc are şi zile senine, ca zâmbetul de pe podium al campioanei noastre) s-ar putea să întâlniţi o fată frumoasă care şi-a ales, drept motto, cuvintele lui Boris Becker: “I love the winning, I can take the losing, but most of all I Love to play.”

Leonard POPA

-Laura, eşti- iată- dublă campioană europeană, multiplă câştigătoare de etapă în Cupa Mondială, campioană mondială universitară, fostă loc 1 mondial, calificată la Jocurile Olimpice de la Tokyo... Nu e cam mult pentru o sportivă care a început să participe la concursuri abia din 2012? Cum ţi-ar plăcea să fii interpelată, cu care dintre aceste titluri?

-Deşi am reuşit, într-un timp relativ scurt, să obţin aceste medalii, în întreceri internaţionale importante, simt că mă aşteaptă, în continuare, concursuri surprinzător de frumoase. Titlurile obţinute nu au făcut decât să sporească în mine încrederea şi m-au făcut să realizez că sunt pe drumul cel bun. Tot ce am dobândit în urma performanţelor mele sunt la fel de frumoase şi le apreciez în egală măsură. În spatele fiecărei performanţe, se află o poveste frumoasă, din care eu am învăţat ceva şi mi-a permis să fac un pas înainte.

-Să revenim la aceste Campionate Europene.... Anul trecut, a fost titlul obţinut la Osijek, în Croaţia, acum, a venit cel din Polonia, de la Wroclaw. Ce a diferenţiat cele două ediţii?

-Diferenţa dintre cele două ediţii ale Campionatului European a constat în provocările pe care acestea mi le-au adus. Dacă, la C.E. de anul trecut, mi-am dorit foarte mult să iau o medalie, ceea ce s-a şi întâmplat, anul acesta, m-am bucurat într-un mod diferit de tot parcursul meu în concurs. Aveam de apărat un titlu, nu doar să-l obţin! Între timp, am mai progresat şi am abordat finala cu o încredere mai mare. Mă bucur că am reuşit să câştig două ediţii consecutive.

-Bănuiesc că a fost o competiţie istovitoare, cu 91 de concurente, dacă le-am numărat eu exact... Ai început finala de pe poziţia a 3-a. Te aşteptai ca totul să iasă atâta de bine? Din câte am văzut, după 12 trageri, te-ai aşezat- deja- pe primul loc, poziţie pe care nu ai mai cedat-o până la sfârşit. Ai avut o tactică specială pentru această finală?

-Pe parcursul finalei, nu m-am gândit mai departe de un foc. Am tratat fiecare tragere cu atenţie şi, spre final, am avut siguranţa medaliei. Nu mă încarc cu presiunea obţinerii medaliei de la început, ci prefer să muncesc fiecare foc şi, dacă îmi fac treaba cum trebuie, vine şi rezultatul dorit. De asemenea, nu mă deranjează nici numărul concurentelor, pot fi doar câteva sau o mie, eu ştiu ce pot să trag şi, dacă îmi reuşesc cifrele din antrenamente, sunt în oricare finală. În concluzie, pot să spun că e mai mult o luptă cu mine decât cu adversarele. Pentru mine, ele sunt doar nişte nume pe o listă.

-În punctul culminant al concursului, ai rămas în competiţie doar tu, puţin lateral, şi, imediat în stânga ta, rusoaica Galashina... Au vreo importanţă aceste poziţii în sala de concurs? La ce te-ai gândit înaintea focului final, acela care a decis titlul? Cum ai reuşit să te menţii la fel de concentrată?

-Nu au vreo importanţă anume poziţiile din finală. Se trage în linie dreaptă de peste tot, sunt aceleaşi unghiuri. Înaintea ultimului foc, nu pot să zic că am simţit ceva anume. Ştiam că trebuie să fie un decar, dacă vroiam să deţin titlul, şi l-am tras. Ea a tot încercat, pe parcursul finalei, să recupereze punctele pierdute în serii, dar nici eu nu eram dispusă să-i predau prima treaptă a podiumului. Concentrarea a fost destul de uşor de menţinut, pentru că, de-a lungul timpului, am controlat perfect starea de bine pe care trebuie să o am în concurs.

-Conform unui clasament publicat în 18 februarie, a.c., eşti a 4-a în topul mondial, prima dintre europene... Dar tu ai fost şi pe prima poziţie, în această ierarhie, nu o dată. Cine sunt adversarele de care trebuie să ţii seama cel mai mult în perspectiva unui podium olimpic, acolo unde toţi dorim să te vedem?

-Sunt numarul 3 mondial şi deţin prima poziţie la nivel european, de foarte mult timp. După cum spuneam, sunt în competiţie cu mine, nu cu restul. Cea mai bună, în ziua respectivă, câştigă. Eu o să încerc să-mi fac parcursul pe timpul probelor olimpice, cât mai bine, şi vom vedea la final ce iese. Nu pun nicio presiune pe mine, gândindu-mă la colegele mele de concurs, în loc să-mi văd de bucăţica mea...

-Laura, noi am mai purtat un astfel de dialog şi în 2018... Acum, practic, l-am reluat. Cum s-a schimbat sportiva Laura Coman în aceşti doi ani? A apărut ceva nou?

-Sportiva Laura Coman a evoluat foarte mult. Ca om, a rămas aceeaşi fată cu picioarele pe pământ şi realistă. Ca sportiv, simt că zbor şi mă bucur de orizontul frumos pe care-l am înaintea mea.

STIINTA BACAU- pe acelasi drum...

HANDBAL FEMININ, Divizia A

PE ACELAŞI DRUM...

   Tot mai subţiată valoric, de la un sezon la altul, Ştiinţa nu coboară ştacheta obiectivelor, dar nici nu o ridică... Rămâne o formaţie de arhivă, un argument universitar pentru menţinerea specializării handbalistice a instituţiei patronatoare, dar adevăratele investiţii sunt de ordin sentimental şi vin din partea suporterilor prezenţi, nu o dată, în număr semnificativ în tribuna Sălii Sporturilor (chiar şi la ore imposibile, când sunt, de obicei, programate meciurile unui campionat, altminteri, destul de discret), a antrenorilor şi a pasiunii cu care fetele nu lasă să moară o disciplină sportivă emblematică pentru trecutul oraşului. Într-o întrecere redusă la dimensiuni regionale, cu discrepanţe uriaşe între competitoare, ca un mozaic creat la întâmplare, Bacăul suferă. Nu atât în compania unor adversare care ştiu ce vor (Galaţiul), ci chiar şi în faţa unor echipe cu statut similar, dar care caută întotdeauna să-şi depăşească propriile limite (Piatra-Neamţ)...

  .... În ultimul deceniu, Bacăul a pierdut o armată de jucătoare care, dacă ar fi fost menţinute (şi susţinute), ar fi asigurat o prezenţă liniştită în primul eşalon. Nu mă refer, numaidecât, la marile valori (Curea, Laura Chiper, Burchel), ci la celelalte handbaliste, absolut competitive, care, fie au părăsit corabia (Dospinescu, Cârligeanu, Chelaru, Cîlici), fie au abandonat performanţa sportivă (Rău, Bucă, Ciurariu, Căşeriu)... Mai nou, a îngroşat rândurile celor care au pus punct carierei şi extrema Ionela Ciobanu, o handbalistă care, la un moment dat, atrăgea toate privirile specialiştilor şi cu care Ştiinţa acoperea semicercul...

   ....Aşa se face că, în actualul sezon, studentele, de voie, de nevoie, defilează tot cu un lot întinerit-dar asta o face de câţiva ani.... Mai multe junioare, aduse să roiască în jurul celor câtorva jucătoare cu experienţă, care au rămas disponibile (Manoilă, Faig, Croitoriu)- nu se ştie, însă, pentru cât timp- îşi caută confirmarea într-un peisaj cu alte repere.

 ....  Partidele desfăşurate până acum, în Cupă sau campionat, sunt fără istoric. Cu „U“ Cluj, băcăuancele s-au agăţat de adversare câteva minute, în debutul întâlnirii, după care, logic, ardelencele s-au impus fără probleme. Altfel circulă mingea în prima divizie! Aşteptat cu interes, pentru satisfacerea unor orgolii locale, meciul cu HCF Piatra Neamţ nu a confirmat mai nimic din speranţele suporterilor. Dacă, în tur, băcăuancele se impuneau facil (26-20), acum, lucrurile s-au inversat, oaspetele venind la Bacău cu intenţia clară de a tranşa definitiv disputa pentru locul secund, care le asigură prezenţa la barajul de promovare. De ce i s-ar fi opus tocmai Ştiinţa?!

  .... Să dăm, totuşi, un vot de încredere vârstei celor care, peste două-trei sezoane, vor trebui să însemne altceva... Ca, de altfel, şi handbalul feminin băcăuan. Pentru propriul club şi, de ce nu, pentru municipalitate, preocupată mai mult de desfiinţarea stadionului central şi mai puţin de performanţa sportivă.

Leonard POPA (UZPR)

*Interviu cu patinatoarea Mihaela HOGAŞ, liderul mondial al juniorilor la patinaj-viteză

“Talentul meu nu este de a patina, ci de a munci!”

*Interviu cu patinatoarea Mihaela HOGAŞ, liderul mondial al juniorilor la patinaj-viteză

  Cu ierni doar în calendare şi patinoare numai în promisiuni, România îndrăzneşte să propună patinajului-viteză, un nume care stârneşte, deopotrivă, curiozitate şi admiraţie. De ceva vreme, Mihaela Hogaş, sportiva născută la Braşov (15. 09. 1998) şi pregătită, încă de la vârsta poveştilor lui Andersen şi Creangă, de un antrenor cu har şi fler- Bogdan Stănescu- , ţine capul de afiş al competiţiilor la care participă. Totul a luat o turnură aparte, la începutul anului trecut, când Mihaela a doborât aşteptările precum popicele, una după alta, câştigând argintul la Cupa Mondială de la Helsinki, apoi, bronzul la Baselga di Pine, în Italia (ambele, în proba de 500 m) şi locul al 3-lea la Bjugn/ Norvegia (la 1000 m), rezultate care au plasat-o pe podiumul mondial al junioarelor. Şi sezonul actual a debutat cum nu se poate mai bine pentru eleva profesorului Bogdan Stănescu, ajunsă în fruntea ierarhiei mondiale, după aurul adjudecat la Minsk, în a 3-a etapă a Cupei, la începutul lunii februarie, a.c.... Într-un sport creat de danezi în secolul al 13-lea şi în care cea mai bună performanţă a României a fost locul a 6-lea obţinut de Mihaela Dascălu, la Jocurile Olimpice de la Albertville, în 1992 (la 1000 m), Mihaela Hogaş e sportiva cu care ademenim speranţa şi aprindem lumina de cleştar a gheţii.

Leonard POPA (UZPR)

-Mihaela, înainte de a ne referi la performanţa de la Cupa Mondială desfăşurată la Minsk, care, mărturisesc, ne-a surprins pe toţi, aş dori să te întreb altceva. Am citit, undeva, că ai început să practici patinajul încă de la 9 ani, ramură sportivă în care succesul se construieşte greu, mai ales în România. Ce anume ţi-a dat puterea să continui şi să nu renunţi?

-În primul rând, acest sport este diferit pentru că nu îl practică foarte multă lume. M-au atras, întotdeauna, ideea de sport individual, faptul că pot să concurez cu cineva, iar, în acelaşi timp, să fiu permanent în competiţie cu minutele şi secundele. Mi-am dat seama că patinajul-viteză este un sport complex şi dificil, întrucât este vorba de tehnică, putere, ambiţie, forţă emoţională şi psihică, rezistenţa organismului la efort. Desigur, în România, este mult mai greu de practicat, deoarece nu există o pistă de patinaj viteză, unde să te poţi antrena. Aşa se face că a devenit puţin mai dificil să mă pregătesc şi să concurez cu sportivii din alte ţări, însă, personalitatea mea nu mă lasă să renunţ până nu-mi îndeplinesc obiectivele. Cel mai mult mă doare faptul că românii nu ştiu ce este patinajul viteză, nu îl pot vedea live, pentru că nu avem patinoare, dar nici la televizor nu se difuzează. Este un sport extraordinar de frumos şi neobişnuit, iar, dacă oamenii l-ar şi vedea, şi-ar da seama de ce nu renunţ la a-l practica.

-Ai avut un sezon excelent. Şi înainte de etapa de la Minsk ai reuşit clasări pe podium. La cele desfăşurate în Olanda, Norvegia, Italia… Acum, a fost chiar prima treaptă! Cum a decurs cursa?

-La Cupa Mondială de la Minsk, am avut probleme cu patinele. Norocul meu a fost antrenorul, care a reuşit să le repare exact înainte de start. Am ştiut de la început că am şansa de a fi pe locul 1 şi am încercat să rămân concentrată şi calmă pentru a-mi face cursa. La sprint, cum e proba de 500 m, este nevoie de un parcurs perfect, nu ai voie să faci greşeli. Astfel, plecarea mea pe prima sută de metri a fost 10.7, fiind cea mai tare plecare din concurs, dar şi printre cele mai tari plecări ale fetelor din elita mondială. Totul s-a petrecut foarte repede şi, când am terminat cursa şi am venit pe locul 1, nu am putut decât să mă bucur şi să dau palma cu antrenorul. Mereu îmi doresc ceva mai mult de la mine, sunt o perfecţionistă incurabilă. Ştiu că aş fi putut patina şi mai bine, dar trebuie să mă mulţumesc, deocamdată, cu acest rezultat.

-Concurezi şi la 3000 m, şi la 1000 m şi la 1500 m, dar cele mai bune performanţe văd că au fost consemnate la 500 m. Te vei specializa pe această distanţă?

-Probele de sprint sunt de 500 şi 1000 m. Îmi plac amândouă şi cred că am cele mai mari şanse să merg la Jocurile Olimpice din 2022, alegând sprintul. Într-adevăr, în cursele de 500 m, sunt mai rapidă, dar vreau să concurez şi la 1000 m la fel de bine. Sprintul înseamnă perfecţiune, totul este mult mai dinamic şi palpitant. Îmi plac cel mai mult presiunea oferită de public, de concurs, şi atmosfera creată în patinoar în momentul creşterii vitezei.

-Ai obţinut, deja, baremul pentru Jocurile Olimpice din 2022, în concursul din Kazakhstan, unde ai reuşit să alergi 39,431… La ce te aştepţi în perspectivă?

-Ma bucur foarte mult că am reuşit să îndeplinesc baremul pentru calificarea la Jocurile Olimpice din Beijing. Am fugit de mai multe ori 39.4 sau 39.5, când nu eram în cea mai bună formă. Îmi doresc mai mult şi, mai ales, să-mi îmbunătăţesc timpul sub 39 de secunde. Vreau să am recorduri naţionale şi la seniori, pentru că, momentan, am doar la juniori. Pregătim ceva special pentru sezonul viitor şi sperăm să obţinem rezultate mai bune şi timpi excepţionali.

-E destul de ciudat să afli că Naţionalele noastre se desfăşoară în afara ţării… Te-ai obişnuit cu această situaţie? Cum rezolvă organizatorii problema participării?

-Eu m-am obişnuit să ţinem Naţionalele în Inzell, Germania. Îmi place să văd toţi românii cum vin din ţară în Inzell să participe. Prin asta se observă determinarea, pasiunea şi dorinţa noastră, ca popor, de a face performanţă. Este un lucru incredibil de frumos! Străinii sunt extrem de impresionaţi, cum încercăm noi să performăm, fără patinoar şi ţinându-ne campionatele interne în altă ţară. Nemţii, de pildă, ne spun mereu că suntem un exemplu, pentru ei, că nu avem condiţii şi tot reuşim să îi depăşim.

-Ce urmează în programul tău competiţional?

-Sezonul meu s-a terminat acum. Vom începe sezonul de vară şi pregătirea fizică, cu antrenamente specifice patinajului, pe bicicletă, cu rolele, în sala de forţă, pe alergare. În vară, vom avea câteva competiţii naţionale pe role, iar, din septembrie, mergem în Inzell să ne antrenăm pe gheaţă, pentru etapele de Cupa Mondială U23, dar şi pentru cele de seniori. Obiectivul principal este Olimpiada de iarnă din Beijing 2022 şi noi începem să ne pregătim pentru asta încă de acum, axându-ne mult pe concursurile internaţionale şi mondiale. De asemenea, îmi propun să merg la Europene şi la Campionatul Mondial de Sprint.

-Dacă ar fi să te descrii, ca sportivă, ce cuvinte ar face-o cel mai bine?

-Ca persoană, eu sunt foarte disciplinată, sunt genul de om care, dacă îşi propune ceva, munceşte până la epuizare să-şi îndeplinească obiectivele. Am ştiut mereu să menţin un echilibru între pregătirea şcolară şi cariera sportivă. Astfel, am terminat Facultatea de Ştiinte Economice şi Administratea Afacerilor, iar acum fac un master în Politici şi strategii de Marketing. Cred, cu adevărat, că un om poate să-şi îndeplinească visul, orice s-ar întâmpla. Chiar dacă cei din alte ţări au crezut că, fără patinoar, fără doctori însoţitori, fără un staff mare în jurul nostru, nu putem face performanţă, noi am demonstrat că totul e posibil, dacă muncim pentru visul nostru. Sunt foarte determinată în tot ceea ce fac, de aceea şi pretind foarte mult de la mine. Cea mai mare calitate a mea este că sunt o fată muncitoare. Talentul meu nu este de a patina, ci de a munci! De asemenea, am mereu o atitudine pozitivă. Îmi place foarte mult atmosfera de concurs, iar psihicul mă ajută foarte mult. Mereu îmi spun că “psihicul este mai puternic decât fizicul”. Astfel, cum ne antrenăm fizicul, tot aşa trebuie să ne antrenăm şi psihicul, pentru că în asta poate sta însăşi cheia performanţei. De asemenea, cred că educaţia primită de la părinţi şi felul în care am fost crescută şi-au pus amprenta în cariera mea de sportiv profesionist. Sunt norocoasă că am cel mai bun antrenor din România, care a avut puterea de a mă conduce spre înalta performanţă. La fel şi clubul unde sunt legitimată, CSM Corona Braşov, m-a susţinut încă de la vârsta de 9 ani. Aceste lucruri au fost foarte importante pentru mine. Familia, antrenorul, echipa, clubul şi oamenii din jurul meu m-au ajutat să practic acest sport de performanţă.

-Toată lumea e de acord că toţi copiii ar trebui atraşi către sport… Dar ce i-ai spune tu unei fetiţe de, hai să spunem 9 ani, ca să o atragi către patinaj, şi nu către cel… artistic?

-Patinajul viteză are foarte multe de dăruit unui copil. Faptul că este vorba de viteză, de întrecere, de adrenalină şi de plăcerea de a patina, pentru un copil sau adolescent, poate fi cea mai frumoasă experienţă. E vorba de lucrul în echipă, de pregătirea fizică şi învăţarea unei tehnici, strategii de comunicare, dar, mai ales, acest sport oferă sportivului ocazia să vadă lumea, să cunoască sportivi din alte ţări şi să-şi dorească să fie mai buni decât ei. Toate acestea sunt argumente suficiente pentru a-i îndemna pe copii spre practicarea sportului, iar dacă acesta este patinajul viteză, cu atât mai bine!

*Interviu cu Liubliana NEDELCU, impresar FIFA

“Chiar voi candida, nu doar că m-am gândit la şefia Federaţiei!”

*Interviu cu Liubliana NEDELCU, impresar FIFA

Mai întâi, îi descoperi trăsăturile fizice. O femeie frumoasă, născută la început de toamnă aurie... Apoi, patima cu care îţi vorbeşte despre fotbal, sportul pe care îl serveşte, de câţiva ani, în calitate de impresar. La uşurinţa cu care acceptă dialogul îi folosesc şi experienţele profesionale anterioare. Absolventă a două facultăţi („făcute pe bune”), Managementul la ASE şi Dreptul, Liubliana Nedelcu a devenit ofiţer de presă la Jandarmeria Capitalei, apoi, la clubul Rapid Bucureşti (2008), şi director general la FC Braşov (2011)... A fost doar un început pentru agentul plecat din Roşiorii de Vede, oraşul natal, şi ajuns pe meridianele fotbalistice ale lumii. Astăzi, Liubliana se ocupă de cariera a peste 100 de jucători, mulţi dintre aceştia atrăgând atenţia prin evoluţiile în prima noastră divizie, în diferite perioade (Baze Ilijoski, Mike Temwanjera, Milan Mitic şi Alessandro Caparco, Laidouni şi Burcă de la CFR, Labeau de la Rapid, Konongo de la Sepsi sunt numele cele mai cunoscute).

Nu e inspirat să fie asemănată cu ceilalţi agenţi, despre care tot auzim în presa de scandal de la noi. Liubliana Nedelcu e un caz singular, într-o lume ciudată…

Leonard POPA (UZPR)

-De unde atâta pasiune pentru fotbal la o absolventă de ASE şi Drept?!

-Fotbalul a fost dintotdeauna mai mult decât o pasiune. Am crescut într-o familie în care toți erau suporterii Universității Craiova şi care mergeau tot timpul la meciuri. Şi eu după ei! Iar de atunci nu știu câte meciuri am ratat... Le numeri pe degetele de la o mână.

-Care a fost primul fotbalist cu care ai încheiat un contract de reprezentare?

-Baze Ilijoski... Şi acum colaborăm, în ceea ce privește fotbaliștii din Macedonia. El este cel care îmi recomandă cei mai buni jucători macedoneni.

-Nu există o discriminare femei/bărbaţi în această lume a agenţilor FIFA? De ce ar alege un fotbalist să semneze un contract de reprezentare cu un impresar-femeie? La noi, încă, există prejudecata referitoare la prezenţa feminină în fotbal….

-Discriminare?! E prea puţin spus... Misoginismul este maxim în fotbalul din România! Asta arată nivelul la care suntem ca nație. Foarte, foarte jos... Fotbaliştii de acum nu se uită, însă, dacă ești femeie sau bărbat, ci dacă pot avea încredere în tine, iar “publicitatea” cea mai bună este aceea făcută chiar de către ei.

-De curând, am citit o postare de-a ta, care mi-a plăcut, pentru că luai apărarea gramaticii, într-un context deloc de neglijat… Spuneai aşa: “L-aş ruga frumos pe cel care a preluat postarea mea de pe Facebook şi a scris-o pe DigiSport să o redacteze exact cum am postat-o eu! Sunt prea multe greșeli gramaticale în textul care apare pe Digi, greșeli pe care eu nu le fac! Mulţumesc anticipat! Sau, probabil, a fost scris așa, ca să mă pună şi pe mine în aceeași oală cu majoritatea impresarilor din România! Nu a nimerit-o! Eu am două facultăți terminate așa cum trebuie şi niște mastere!”…. În România, se fac multe greşeli, de toate felurile, la toate nivelurile. Dar să ne referim doar la fotbalul românesc: care sunt cele mai frecvente erori pe care le-ai constatat de când ai intrat în această lume a stadioanelor? De ce am ajuns atâta de jos cu nivelul fotbalului nostru?

-În primul rând, sunt foarte mulți oameni în acest fenomen social, care nu știu ce caută aici. S-au infiltrat în structurile cluburilor sportive, dar nu cunosc nimic despre fotbal, nu au cunoştinţe de psihologie, nu au caracter... Indivizi care mint foarte mult. Iar minciuna are picioare scurte! Oameni care nu stăpânesc regulamentele fotbalistice... De ce suntem atât de jos? Pentru că sunt prea multe interese! Şi, din păcate, copiii, chiar şi cei talentați, nu ajung prea departe, dacă nu au pe cineva care să-i reprezinte şi să se zbată pentru ei. Când nu ai asigurată perspectiva, nu trebuie, însă, să-ţi scuzi prezentul. Baţi pasul pe loc. Cam asta s-a întâmplat la noi în ultimul deceniu...

-Care ar fi motivele de optimism, dacă există? Sunt suficiente doar performanţele Naţionalei de Tineret şi ale CFR-ului pentru a ne imagina altfel viitorul?

-Motivele de optimism sunt foarte puţine. De exemplu, avem noroc pentru că există un... Gică Hagi, care se ocupă de tineri şi încearcă să scoată tot ceea ce este mai bun din ei. Alte modele nu-mi vin, însă, în minte. Îi felicit pe Mirel Rădoi şi pe toată echipa CFR-ului, le mulțumim pentru performanțele din 2019, dar nu sunt de ajuns! Avem doar luminţa de la capătul tunelului, dar drumul până la ea e lung...

-Nu te-ai gândit să candidezi la şefia Federaţiei? Dacă ai face-o şi ai fi aleasă, ce măsuri ai întreprinde urgent?

-Chiar voi candida, nu doar că m-am gândit. Întrucât știu că pot să fac foarte multe pentru fotbal! Sunt atât de multe lucruri de pus la punct în fotbalul nostru... Începând cu regulamentele, care lasă loc la foarte multe interpretări, şi selecțiile care se fac cum se fac. Eu, de pildă, aş avea grijă ca, în fiecare județ, să existe cel puţin doi oameni care să meargă să urmărească meciurile tinerilor din zona lor, iar pe cei mai buni i-aş chema la trialuri, unde ar fi prezenți toți antrenorii loturilor, indiferent de anul pentru care se face selecția... Desigur, vor fi şi altele, care vor fi scrise cu subiect şi predicat în programul meu, atunci când voi candida.

-Cum mai decurg contactele cu preşedinţii de cluburi de la noi? Sunt receptivi la ceea ce li se propune sau, pur şi simplu, îşi doresc o negociere directă cu fotbalistul? Asta ţine şi de cultura lor fotbalistică, de multe ori, precară… De obicei, aleg un jucător, la prima vedere, dacă respectivul le-a atras atenţia la vreun meci. Nu există o colaborare cu antrenorii. S-au mai îndreptat lucrurile, în ultima vreme?

-Din păcate, în fotbalul de la noi există foarte puţini președinți sau directori sportivi care urmăresc un fotbalist o anumită perioadă de timp. Se transferă la grămadă, fără să se dea atenţie detaliilor sau obiectivelor de performanţă. Consider că este important să vezi jucătorul o perioadă mai lungă de timp şi să te interesezi de caracterul şi comportamentul lui, pentru a şti care sunt șansele de a se integra în echipă, sub toate aspectele. Poate avea calităţi tehnice individuale, cu care să te încânte la prima vedere, dar nu şi pentru a corespunde unui joc colectiv...

-E un subiect mereu dezbătut, care naşte puncte de vedere total diferite, în toate ramurile sportive… Are nevoie fotbalul intern de stranieri? Dar de naţionalizări?

-Fotbalul românesc are nevoie de stranieri, dar şi de naționalizări. Sunt stranieri care au jucat sau joacă la noi şi care ne-au arătat şi ne arată  “spectacol”, iar fotbalul ar trebui sa fie un spectacol. Faptul că nivelul este atât de jos acum nu atrage suporterii la stadion, iar fotbalul fără suporteri este ca nunta fără lăutari. În ceea ce privește naționalizările, eu aş analiza foarte bine câțiva dintre stranieri, pentru că ar putea ajuta foarte mult chiar echipa noastră națională!

-Ce aşteptări ai de la anul care vine, în plan personal?

-Cu ajutorul lui Dumnezeu, să întâlnesc iubirea la care am visat întotdeauna, să am un copil şi să fiu sănătoasă! Este tot ceea ce îmi doresc în plan personal... Pe restul le pot face şi sunt sigură că le-aş face şi mai bine decât le-am făcut până acum, dacă aş fi împlinită şi pe plan personal.
-O ultimă întrebare: ce întrebare nu ţi s-a pus niciodată, dar ai fi vrut să răspunzi la aceasta?

-Trebuie să recunosc că nimeni nu mi-a adresat întrebarea aceasta până acum şi nici nu m-am gândit vreodată la ea. Eşti genial! Care ar fi întrebarea? Câte sacrificii ai făcut, Liubliana, să ajungi până aici? Răspunsul ar fi mult mai lung decât... foarte, foarte multe. Atât de multe, încât, dacă ar trebui să o iau de la început şi aş afla de câtă răutate, neobrăzare, perfidie, minciună şi perversitate am avut parte de la ceilalți, nu știu dacă aş mai lua-o de la capăt. Sau, poate, aş lua-o de la capăt numai gândindu-mă că, în tot fotbalul ăsta, am întâlnit cinci OAMENI, doar cinci, care mi-au devenit prieteni foarte buni şi pentru care ar merita sa o iau de la capăt numai ca să-i întâlnesc! Numele lor ţi-l voi spune altă dată...