In căutarea Doinei
pierdute…
Longilină, cu o privire adolescentină ce dezarma un oraş întreg, nu
numai adversarii din teren, Doina Copacz
a fost unul dintre cei mai buni şi iubiţi portari care au slujit poarta
băcăuană de-a lungul timpului. Ştiinţa
şi fetele sale de aur pur, şlefuit de Eugen Bartha, au făcut ca
Bacăul să descopere pasiunea şi în celelalte sporturi, nu doar în fotbal.
Handbalul pe care ni l-au lăsat
moştenire Doina Copacz, Moriko Torok,
Georgeta Voinea-Cervenciuc, Eva Gal,
Ioana Vasilca, Gabi Antoneanu…ne aduna la Sală (devenită, vai, atat de
mică, încât prinsesem ură pe constructori!) pentru a ne răsplăti duminicile provinciale şi a ne face învingători.
Cândva, a fost şi Bacăul o capitală… Amintirile continuă să ne bântuie auzul ca
o…Doină!
Leonard POPA
-Doina, cum au debutat cei 40 de ani
de…handbal?
-Venirea la Bacău cărui fapt s-a datorat?
ns să vin să joc în Divizia A, la Textila Buhuşi. Aveam doar 16 ani şi eram cea mai tânără jucătoare din divizie. A fost un salt uriaş! Erau acolo jucătoare de mare valoare, Viorica Vieru, Marica Stoleru, Emilia Munteanu…Si un lucru foarte ciudat, pe care nu l-am mai întâlnit niciodată în cariera mea de 42 de ani de handbal. Erau 9 jucătoare stângace, în frunte cu mine! Cred că am fi putut intra în Cartea Recordurilor… Ce greu este astăzi să avem în echipă 2-3 jucătoare de mână stângă! In 1978, ca un firesc al mersului spre mai bine, tot dl.Bartha m-a convins să-l urmez la Bacău, în urma discuţiilor cu tatăl meu, şi el ungur… Aşa se aranjau lucrurile atunci, prin părinţi, noi eram doar copiii care le urmam sfaturile…
ns să vin să joc în Divizia A, la Textila Buhuşi. Aveam doar 16 ani şi eram cea mai tânără jucătoare din divizie. A fost un salt uriaş! Erau acolo jucătoare de mare valoare, Viorica Vieru, Marica Stoleru, Emilia Munteanu…Si un lucru foarte ciudat, pe care nu l-am mai întâlnit niciodată în cariera mea de 42 de ani de handbal. Erau 9 jucătoare stângace, în frunte cu mine! Cred că am fi putut intra în Cartea Recordurilor… Ce greu este astăzi să avem în echipă 2-3 jucătoare de mână stângă! In 1978, ca un firesc al mersului spre mai bine, tot dl.Bartha m-a convins să-l urmez la Bacău, în urma discuţiilor cu tatăl meu, şi el ungur… Aşa se aranjau lucrurile atunci, prin părinţi, noi eram doar copiii care le urmam sfaturile…
-Ce ai găsit la Bacău? Care era atmosfera la echipă?...
-La Bacău, sub comanda lui Bartha, a început iureşul succeselor muncite până la sacrificiu. Toate le-am trăit din plin! La venirea noastră, a mea, a lui Mori Torok, Laura Lupuşor-Lunca, era deja formată o echipă solidă, cu Lili Văcaru (actuala doamnă Tadici, antrenoare la CSS Zalău-n.n.), Ioana Vasilca, Kati Marian, Cătineanu…,care intrase în prima divizie. Impreună am câştigat, în chiar primul an, şi campionatul şi Cupa României. Imi dau lacrimile şi acum când îmi amintesc venirea la Bacău de la Bucureşti, după cucerirea Cupei şi primirea pe care ne-au făcut-o acei oameni minunaţi, băcăuanii noştri dragi, care ne-au întâmpinat la intrarea în oraş şi ne-au condus până la institut, cu flori şi urale de dragoste şi simpatie. A fost magic! Primisem de la ei dragostea, respectul şi admiraţia. Au rămas pâna azi în sufletele multora dintre noi momentele călduroase cu care ne-au răsfăţat atunci pentru multa muncă depusă.
-La Bacău, sub comanda lui Bartha, a început iureşul succeselor muncite până la sacrificiu. Toate le-am trăit din plin! La venirea noastră, a mea, a lui Mori Torok, Laura Lupuşor-Lunca, era deja formată o echipă solidă, cu Lili Văcaru (actuala doamnă Tadici, antrenoare la CSS Zalău-n.n.), Ioana Vasilca, Kati Marian, Cătineanu…,care intrase în prima divizie. Impreună am câştigat, în chiar primul an, şi campionatul şi Cupa României. Imi dau lacrimile şi acum când îmi amintesc venirea la Bacău de la Bucureşti, după cucerirea Cupei şi primirea pe care ne-au făcut-o acei oameni minunaţi, băcăuanii noştri dragi, care ne-au întâmpinat la intrarea în oraş şi ne-au condus până la institut, cu flori şi urale de dragoste şi simpatie. A fost magic! Primisem de la ei dragostea, respectul şi admiraţia. Au rămas pâna azi în sufletele multora dintre noi momentele călduroase cu care ne-au răsfăţat atunci pentru multa muncă depusă.
-Cum erau
antrenamentele cu Eugen Bartha? Cum de
reuşea să vă mobilizeze mereu pentru victorie? Era o surpriză pentru toată
lumea dacă se întâmpla vreodată, în campionat, să pierdem pe undeva… De ce nu aveam adversari în ţară? Pe continent, devenisem singura echipă capabilă să
înfrunte, de la egal la egal, sârboaicele şi rusoaicele...Nu ne permiteam
“amicale” cu franţuzoaicele sau nordicele, nu erau de talia noastră…
-In primul rând, erau acele cantonamente istovitoare din care credeam că nu mai ies întreagă. Cele desfăşurate la Slănic erau un adevărat tur de forţă. Bartha ne urmărea cu maşina lui, o SKODA roşie, până la cascadă şi ne ameninţa mereu “cine nu ţine ritmul alergării e călcată de maşină” iar noi, cu zăpada până la genunchi, chiar îl credeam, alergam, alergam fără întrerupere, iar drumul acela bătătorit de fuga noastră disperată ne ducea întotdeauna spre succes. Multe i-am datorat “TĂTUŢULUI”, Dumnezeu să-l odihnească! Acolo sus, vom face iar o miuţă, când va veni vremea….Lotul nostru era format din fete interne- cele din cămin, şi externe-cele din oraş, dar în cantonamente eram inseparabile, împărţeam totul, şi mâncarea şi suferinţele şi binele. Erau dăţi când făceam renumita salată de ouă din pachetele de la cantină, cu ceapa din curtea de zarzavaturi a domnului Olteanu, pe atunci preşedintele clubului. Ce vremuri frumoase! Cu slănina de acasă şi zacusca de la mama, cu carnea de curcan de la madam Cati, bucătăreasa, nu ne mai lipsea nimic. Eram prieteni între noi toţi componenţii clubului, fie că practicam handbal, volei sau fotbal. Pot spune că am trăit din plin tinereţea sportivă. La Bacău, multe dintre noi ne-am căsătorit, chiar dacă nu toate pentru totdeauna, dar au fost momente frumoase, care au coincis cu momentul maturizării noastre pe plan profesional. Susţinute şi înţelese de mulţi dintre profesorii de la Facultate, am reuşit să ajungem, la rândul nostru, cadre didactice, antrenori de cultură fizică medicală. DA, am fost o echipă în care, mai presus de toate, era atingerea performanţelor maxim posibile la timpul acela. Totuşi, noi am avut un mare hadicap prin media de înălţime, care nu trecea de 1.73m. Vobesc de o medie pe care generaţia tânără o depăşeşte cu mult, dar cred că dragostea noastră pentru sport o depăşeşte categoric pe cea a generaţiei actuale…
-In primul rând, erau acele cantonamente istovitoare din care credeam că nu mai ies întreagă. Cele desfăşurate la Slănic erau un adevărat tur de forţă. Bartha ne urmărea cu maşina lui, o SKODA roşie, până la cascadă şi ne ameninţa mereu “cine nu ţine ritmul alergării e călcată de maşină” iar noi, cu zăpada până la genunchi, chiar îl credeam, alergam, alergam fără întrerupere, iar drumul acela bătătorit de fuga noastră disperată ne ducea întotdeauna spre succes. Multe i-am datorat “TĂTUŢULUI”, Dumnezeu să-l odihnească! Acolo sus, vom face iar o miuţă, când va veni vremea….Lotul nostru era format din fete interne- cele din cămin, şi externe-cele din oraş, dar în cantonamente eram inseparabile, împărţeam totul, şi mâncarea şi suferinţele şi binele. Erau dăţi când făceam renumita salată de ouă din pachetele de la cantină, cu ceapa din curtea de zarzavaturi a domnului Olteanu, pe atunci preşedintele clubului. Ce vremuri frumoase! Cu slănina de acasă şi zacusca de la mama, cu carnea de curcan de la madam Cati, bucătăreasa, nu ne mai lipsea nimic. Eram prieteni între noi toţi componenţii clubului, fie că practicam handbal, volei sau fotbal. Pot spune că am trăit din plin tinereţea sportivă. La Bacău, multe dintre noi ne-am căsătorit, chiar dacă nu toate pentru totdeauna, dar au fost momente frumoase, care au coincis cu momentul maturizării noastre pe plan profesional. Susţinute şi înţelese de mulţi dintre profesorii de la Facultate, am reuşit să ajungem, la rândul nostru, cadre didactice, antrenori de cultură fizică medicală. DA, am fost o echipă în care, mai presus de toate, era atingerea performanţelor maxim posibile la timpul acela. Totuşi, noi am avut un mare hadicap prin media de înălţime, care nu trecea de 1.73m. Vobesc de o medie pe care generaţia tânără o depăşeşte cu mult, dar cred că dragostea noastră pentru sport o depăşeşte categoric pe cea a generaţiei actuale…
-Plecarea la Vâlcea
a însemnat un drum nou...Impreună cu alte fete, ai pus bazele unei echipe la
fel de puternice. O altă “Ştiinţa”…
-Plecarea mea la Vâlcea a fost ca o ruptură de la sânul
mamei… A fost dureroasă, dar soţul meu- astăzi, decedat- era din Vâlcea, deci mi-am
urmat cursul firesc al vieţii şi, într-adevăr, am pus bazele unei echipe care
are un palmares de invidiat şi o continuitate perseverentă datorată iubitorilor
de handbal, dar şi sponsorizarilor astronomice, ceea ce face să se poată
transfera jucătoare de mare valoare internaţională. Deja, la Vâlcea, s-a ajuns
la marketing handbalistic.Echipa nu mai
este formată doar din jucătoare interne.
Atenţia este concentrată asupra a tot ce se petrece în lume. La Bacău, multe jucătoare am
primit titlul de Maestre ale Sportului. La Vâlcea, datorită celor două cupe continentale
cucerite şi multelor jocuri la naţională, mi l-am adăugat şi pe cel de Maestră Emerită a Sportului. Cred că
asta m-a împlinit ca fostă jucătoare şi actuală antrenoare.
-Fostul Chimistul,
actualul Oltchim, a supravieţuit fără sincope, până astăzi...Ştiinţa, nu! Care
crezi că au fost cauzele?
-Nu pot sa acuz pe nimeni, dar ceva s-a întâmplat, dupa ce
fetele rămase în Bacău
din generaţia noastră au încetat să mai joace. Din varii motive, s-a observat
un regres constant, se prea poate ca toţi cei activi, antrenori sau jucători,
să nu aibă susţinerea financiară necesară, dar cred că
nici copiii nu mai sunt atât de motivaţi în a face performanţă sportivă.
Sacrificiile pe care, implicit, le impune sportul nu sunt atractive. Poate doar o schimbare în programele
şcolare sau reînfiinţarea şcolilor cu profil total sportiv ar mai aduce îmbunătăţiri.
-Ce a urmat după
retragere? Cum ai ajuns în Israel?
-In 1992, am jucat
un sezon în Spania, după care am ales să
profesez, dar experienţa de profesor navetist într-un sat apropiat de Sf. Gheorghe, oraşul
unde m-am retras, acasă lângă părinţi, nu a fost una încurajatoare. Salariul
era total nemotivant, aşa că am ales să mai continui să joc. Am avut 2 variante într-o săptămână, în Croaţia sau Israel, şi am ales o ţară
călduroasă, mirifică, de care m-am îndrăgostit şi de care, pur şi
simplu, nu mă mai pot despărţi. Trăiesc şi muncesc aici, am satisfacţii profesionale, nu de nivelul
celor din România, dar totuşi am antrenat ani buni portari pentru echipele naţionale de aici. Am inoculat generaţiilor de copii minunaţi pe
care i-am avut la antrenamente acest microb numit handbal, un sport care în Israel nu este foarte popular, dar
cei care-l practică o fac cu tot sufletul. Am performanţe la junioare, am
antrenat seniori, iar acum antrenez
echipa campioană de senioare, Bnei Hertzelyi, cu care am fost în Cupa IHF, în România,
la Zalău, în turul 3, şi unde, bineînţeles, ne-am oprit. Experienţa câştigată
într-un joc împotriva vulcanicului
Tadici a fost benefică şi ne-a făcut să
fim conştienţi de marea diferenţă dintre
amatorism şi profesionism.
-Mai sunt şi alţi foşti sportivi români pe
care i-ai întâlnit acolo? Se spune că Israelul e un al doilea Bacău…Cu cine mai ţii legătura din handbalul
românesc?
-Am întâlnit diverşi sportivi de mai mare sau mică valoare, care au venit să joace in Israel.Este şi un băcăuan, Ghiţă, pivot. Mai nou, a apărut aici şi Mazilu, fostul centru al naţionalei, şi, ţine-te bine, fostul antrenor de volei Ciucureanu, o profesoară de liceu tot din Bacău, şi chiar un băiat din fosta galerie a Ştiinţei, cu numele tău, Leonard, azi arbitru de handball. Toţi sunt oameni deosebiţi, calzi, gata să vorbească numai la superlativ de vremurile de altădată. Sunt în legătură cu Laura Lunca, Lidia Butnaraşu, Ioana şi Nicu Vasilca, Gabriela Antoneanu. Am fost la Bacău în ultimele două vacanţe, dar pentru un timp foarte scurt. Am acolo două prietene gemene, surorile Munteanu Camelia şi Marinica, deci încă îmi mai aduc aminte cu plăcere de tot ce ma leagă de Bacău. In general, mă străduiesc să ţin legătura cu toate fetele de la echipa naţională şi, desigur, cu sora mea de suflet, Moriko Torok-Duca. Acum un an, au organizat la Federaţie o premiere pentru sportivele cu peste 100 de selecţii în naţională şi atunci am reîntâlnit-o pe Mariana Oacă-Târcă. Am reluat legaturile frânte prin risipirea noastră prin lume…Ultimele cuvinte pe care ţi le încredinţez nu pot fi altele decât…cu toată căldura sufletului meu, salut Bacăul!
-Am întâlnit diverşi sportivi de mai mare sau mică valoare, care au venit să joace in Israel.Este şi un băcăuan, Ghiţă, pivot. Mai nou, a apărut aici şi Mazilu, fostul centru al naţionalei, şi, ţine-te bine, fostul antrenor de volei Ciucureanu, o profesoară de liceu tot din Bacău, şi chiar un băiat din fosta galerie a Ştiinţei, cu numele tău, Leonard, azi arbitru de handball. Toţi sunt oameni deosebiţi, calzi, gata să vorbească numai la superlativ de vremurile de altădată. Sunt în legătură cu Laura Lunca, Lidia Butnaraşu, Ioana şi Nicu Vasilca, Gabriela Antoneanu. Am fost la Bacău în ultimele două vacanţe, dar pentru un timp foarte scurt. Am acolo două prietene gemene, surorile Munteanu Camelia şi Marinica, deci încă îmi mai aduc aminte cu plăcere de tot ce ma leagă de Bacău. In general, mă străduiesc să ţin legătura cu toate fetele de la echipa naţională şi, desigur, cu sora mea de suflet, Moriko Torok-Duca. Acum un an, au organizat la Federaţie o premiere pentru sportivele cu peste 100 de selecţii în naţională şi atunci am reîntâlnit-o pe Mariana Oacă-Târcă. Am reluat legaturile frânte prin risipirea noastră prin lume…Ultimele cuvinte pe care ţi le încredinţez nu pot fi altele decât…cu toată căldura sufletului meu, salut Bacăul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu