*Interviu cu prof. Constantin HORNEA (fost component al echipelor de handbal Dinamo Bucureşti şi Ştiinţa Bacău)

„O dată cu introducerea pasivului a dispărut handbalul-spectacol…”

   Dacă handbalul ar folosi coduri de punctaj, precum gimnastica, numele profesorului Constantin Hornea („secundul” de astăzi al formaţiei feminine băcăuane) ar fi şi acum pe buzele tuturor. Când l-am văzut prima dată, evoluând pe extrema dreaptă a Ştiinţei (pe vremea aceea, băieţii nu ocupau locuri de podium-acaparate de Steaua şi Dinamo-dar handbalul masculin românesc era campion mondial!), Hornea era un handbalist capabil să transforme jocul în spectacol. Mereu inventiv în lupta cu adversarii din colţul semicercului, fostul component al Ştiinţei deţine patentul unei scheme de joc („schema Hornea”) greu de imaginat chiar şi în vremurile noastre, când sportul a crescut în spectaculozitate, mai ales datorită forţei şi rapidităţii, dar mai puţin îndemânării…

Leonard POPA

-Când şi unde vă consemnăm debutul în activitatea de performaţă, domnule profesor?

-Acasă, la Brăila. Să tot fi fost prin 1966…Adevăratul debut l-am consemnat, însă, la Galaţi, în 1968. Am jucat, de la început, extremă dreaptă,  iar în 1970, m-a luat Dinamo în armată. De fapt, a fost un schimb de jucători, a cărui miză fusese celebrul portar Cornel Penu, considerat cel mai bun goalkeeper din istoria handbalului românesc. O dată cu el, am ajuns şi eu la Dinamo…

-Frumoase vremuri…În ţară, incă se mai juca pe zgură, dar România era în elita mondială. În 1967, a fost Mondialul din Suedia, cu meciurile acelea teribile jucate împotriva URSS-ului. Am învins-o în grupă, în ultimele minute, după ce fusesem conduşi tot timpul, iar Ion Kunst-Ghermănescu, antrenorul de atunci al naţionalei, a avut „curajul” să-i debuteze în bloc pe Penu, Gaţu, Licu şi Oţelea. Apoi, am repetat isprava în finala mică, obţinând „bronzul” după ce i-am depăşit pe sovietici în prelungiri!

-A fost perioada de glorie a handbalului nostru, încununat cu două titluri mondiale-din păcate, ultimele-în 1970 şi 1974. Ce jucători avea România! Penu, Samungi, Gaţu, Gunesch, Licu, Goran, Kicsid, Birtalan…Gândiţi-vă că pe toţi aceştia îi întâlneam în campionat. Unde mai pui că în 1968 Steaua a câştigat finala Cupei Campionilor în faţa cehoslovacilor de la Dukla Praga…

-La Bacău, cum aţi ajuns?

-Asta s-a întâmplat în 1977, după ce se făcuse fuziunea Sport Club-Ştiinţa. Bacăul era bine reprezentat pe harta handbalului. Avea în primul eşalon două echipe feminine, Ştiinţa şi Textila Buhuşi, şi două masculine, Ştiinţa şi CAROM-CSM Borzeşti. Preşedintele clubului universitar băcăuan era Grigore Olteanu, un om care iubea handbalul enorm. Nici şefii de la Partid nu erau insensibili la realizările handbalului local, îşi făceau mereu prezenţa în mijlocul echipei. Când am venit la Ştiinţa, antrenor era Mihai Pintea. Echipa tocmai se despărţise de vedetele sale, fraţii Nicolae şi Maricel Voinea, Iosif Boroş, care l-au urmat pe Lascăr Pană la Baia-Mare. Şi pe mine mă curtaseră cei de acolo, însă, am preferat să fiu mai aproape de familie, de  Brăila…

-Aţi intrat în marea echipă a Ştiinţei…Îi spun aşa cu un iz sentimental. Ştiinţa nu câştiga titlul, nici nu se punea problema, dar se clasa mereu în apropierea podiumului. Avea „sarcina” să decidă cine va câştiga campionatul. Cine pierdea la Bacău, Steaua sau Dinamo, ieşea din cărţi…Sala era arhiplină-ca la fete-tribuna devenea un vulcan. Îmi amintesc echipa aceea pe care eu o consider, în continuare, cea mai valoroasă din istoria clubului: Tamaş şi Postolea-în poartă, apoi, Dănuţ Vieru, Vasilca-pivot, Fane Deacu-inter dreapta şi centru, Lucian Vasilache (venit şi el tot de la Galaţi)-inter stânga, Istodi, Sorin Baican (Dumnezeu să-l ierte!), dvs. şi Nicorescu (de la Braşov)-pe extreme…

-În perioada 1978-1980, Ştiinţa devenise o echipă cu pretenţii. La un an după transferarea mea la Bacău, în 1978-1979, formaţia a obţinut „bronzul” în Cupa României, care pe atunci se disputa în turnee pe terenuri neutre. În sezonul următor, 1979-1980, am repetat isprava în campionat, locul 3, cu antrenorul Nicolae Guidea. A fost, însă, cântecul de lebădă al unei generaţii excelente de handbalişti, care se adunaseră la Bacău, pentru că nu mai încăpuseră la marile cluburi, Steaua, Dinamo şi Baia-Mare. Băcăuanii eram, însă, mereu în vizorul selecţionerilor de la naţională. La un moment dat, în echipa România B, care se forma-mai cu seamă-cu prilejul organizării Trofeului Carpaţi- sau în selecţionata studenţească, eram vreo şapte jucători de la Ştiinţa. Mai „sus”, nu prea se putea…Ierarhia pe postul meu era bătută în cuie: Cozma, Dumnezeu să-l ierte, s-a stins şi el prematur, Cezar Drăgăniţă şi eu. Regretul cel mai mare pe care îl încerc acum e că nu am prins o competiţie majoră cu prima reprezentativă. S-ar fi putut întâmpla în 1976, cu ocazia Olimpiadei de la Montreal (15-19 în finală, cu URSS) când, fiind încă la Dinamo, am fost selecţionat la lot. Mă pregătisem foarte bine cu gândul la marea întrecere olimpică. Numai că, doar cu o săptămână înainte de plecare, de la Partid s-a dat un ordin şi, pentru că era prea scumpă confecţionarea tuturor costumelor oficiale, eu şi Tase (de la Bacău), am fost scoşi din lot. A fost a doua experienţă de acest fel, întrucât în 1974, la Olimpiada de la Munchen, păţisem ceva asemănător, în locul meu fiind preferat Samungi care avea o mână în ghips. De altfel, el nu a jucat nici un minut în partidele susţinute de naţională, deplasarea îi fusese oferită ca o recompensă pentru tot ceea ce făcuse în handbalul românesc.

-Să revenim, însă, la Ştiinţa…Cum a fost cu „schema Hornea”?

-Ca sportiv, am căutat să-mi surprind mereu adversarul direct. În primul rând, începusem să mă sincronizez foarte bine cu pivotul Neculai Vasilca. Făceam depăşirea prin exterior, el se demarca, iar eu îi pasam mingea printre picioare, prin săritură. Ştiu că asta era deliciul publicului atunci, dar echipa ajunsese-efectiv- o sperietoare pentru Steaua şi Dinamo, pe una din ele tot reuşeam să o  învingem la Bacău. Ieşeau scântei la meci, aşa cum se întâmpla şi când jucam cu CSM Borzeşti, conjudeţeana la care evoluau fraţii Aurel şi Grigore Berbecaru (Dumnezeu să-l ierte, încă o dată, a fost un jucător superb, o copie a lui Gaţu), interul Blaş, portarii Ionescu şi Toth, Arsenie…Nici nu se punea problema vreunui aranjament între noi.

-Ce vă diferenţia de handbaliştii de astăzi?

-În primul rând, eram un grup foarte unit. Eram peste tot împreună, la facultate, la meciuri…Cele trei antrenamente zilnice, cantonamentele prelungite-obligatorii- ne uneau. Eram ajutaţi şi noi, aşa cum erau toţi sportivii, mai cu seamă, cu apartamente. Astăzi, decide numai banul. E o altă mentalitate, care contravine, de multe ori, performanţei. Echipele sunt pline de mercenari, performanţa şi personalitatea sportivului s-au mutat într-un plan secund. Or, pentru spectator, tocmai acestea contează! Apoi, Federaţia era cu ochii pe noi. Indiferent unde jucam, în turnee, acasă, în deplasare, oficialii federali ne urmau peste tot. Ştiau exact situaţia din teritoriu. Asta ne ambiţiona teribil şi de aici rezultau întâlnirile acelea fără menajamente, cu sălile arhipline, cu două ore înainte de începerea partidei.

-Era handbalul mai frumos atunci, domnule profesor?

-Dacă frumuseţea lui rezultă din tehnicitatea jucătorului, din „fotografia” fazelor de joc, da, era mai frumos. O dată cu introducerea „pasivului” a dispărut handbalul-spectacol. Acum, se mizează totul pe forţă şi rapiditatea contraatacului. Handbalul a crescut în eficienţă, dar nu şi în frumuseţe…

-Să înţeleg că handbalul masculin românesc-foarte aproape de ultimele grupe valorice- nu s-a adaptat la noile tendinţe?

-În cazul băieţilor, discuţia comportă mai multe aspecte. Infuzia de handbalişti străini a sufocat elementul autohton. Cred că şi la fete se va ajunge aici, dacă nu se intervine la timp.

-Eu cred, totuşi, că există o diferenţă între ceea ce se întâmplă în campionatul fetelor şi cel al băieţilor. „Stranierele” ajunse în România sunt campioane mondiale, nu jucătoare din ligile a doua occidentale…Dovadă că handbalul feminin românesc încă mai punctează. Poate, nu decisiv, dar uitaţi-vă că avem junioare campioane mondiale, echipe în Cupa Campionilor, că prindem turnee finale…Chiar şi la ultimul European am avut o evoluţie bună, locul 9 pe care ne-am clasat în final e unul mincinos. România n-a jucat slab decât primul meci pierdut în faţa Norvegiei…Când vor sta lucrurile aşa şi cu naţionala masculină, când nu vom mai vedea turnee finale mondiale la televizor?

-Da, calitatea multor handbalişti ajunşi în campionatul României e îndoielnică. Poate că recentele decizii luate de Federaţia de specialitate la fotbal ar trebui urmate şi de alţii. Nu paşaportul certifică valoarea.

-După ce aţi abandonat activitatea sportivă, ca jucător, aţi devenit antrenor…

-În 1980, am absolvit facultatea, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi coechipieri. Vasilache, Deacu, Istodi au plecat la chemarea antrenorului Pintea la Constructorul Arad, iar Ştiinţa-slăbită-a decăzut. I-au trebuit încă vreo opt ani pentru a reveni, dar-între timp-handbalul românesc luase altă turnură. După ultima medalie obţinută la Mondiale în 1990, mai mult din inerţie, a intrat într-o criză profundă, situaţie în care ne găsim şi astăzi. După ce am antrenat o vreme echipe de Divizia B, Partizanul (1983-1984) şi Constructorul Bacău, şi am ratat o revenire în oraşul natal, Brăila, am mers la catedră, la Liceul Sportiv Bacău, îndemnat de directorul de atunci, D.Varodin. Din păcate, la Liceul Sportiv, singura preocupare era fotbalul. Nu s-a întâmplat ca la Roman, de pildă, unde la nivelul Liceului cu Program Sportiv, handbalul e foarte bine organizat. Apoi, schimbul permanent de directori, fără viziune managerială-uneori, cei ajunşi în funcţie habar-n-aveau nimic despre sporturi, întrucât erau numiţi politic- a dăunat profund dezvoltării instituţionale.

-Ajungem şi la echipa de handbal fete a Ştiinţei, unde sunteţi astazi antrenor secund, alături de prof.Costel Oprea-principal…E clar că lucrurile se mişcă greu şi la acest nivel. Handbalul feminin băcăuan e subfinanţat, stă la mâna fetelor care reuşesc la facultate, dar şcoala nu mai este o atracţie deosebită pentru nimeni, aşa cum se întâmpla pe vremea noastră. Când să ne propunem obiective serioase, precum cel al revenirii în primul eşalon, jucătoarele de bază termină facultatea şi contractele, iar noi suntem nevoiţi să o luăm de la capăt. Ne învârtim în jurul cozii. Sigur, s-ar putea replica imediat că a fost un moment CSM Bacău 2010, un proiect eşuat lamentabil. Dar nici eşecul n-a fost gestionat corect. În loc de o fuziune cu Ştiinţa, s-au preferat o desfiinţare şi o despărţire cu cântec „juridic”…Nu ne-am ales cu nimic…

-Handbalul feminin băcăuan nu este atractiv pentru jucătoarele cu nume. Noi stăm la coadă pentru a ne alege  ceea ce refuză alţii. Fetele care vin la facultate au o ucenicie la echipele de junioare, dar nu au avut un contact direct cu handbalul profesionist. Muncim cu ele la antrenamente, îşi dau tot concursul, însă, în cazul unora e vorba şi de lipsă de valoare. Noi suntem mulţumiţi acum dacă am putea creşte calitativ jocul colectiv, să ne clasăm în primele opt echipe, dar si asta ne va fi greu, întrucât chiar şi divizionarele secunde au apelat la jucătoare cu experienţă în primul eşalon. Uitaţi-vă la Rapid, la Ştiinţa Bucureşti…Trebuie o voinţă şi o susţinere generale pentru ca handbalul feminin să revină acolo unde îi este locul prin tradiţie…

HANDBAL (F): ŞTIINŢA BACĂU-ŞTIINŢA BUCUREŞTI 16-42 (6-19)

De of  şi aoleu!

   Nu am contat nici cât o tufă de scaieţi în Bărăgan. Ăştia măcar se agaţă de pantalonii trubadurilor şi ciorapii femeilor fugite de-acasă, să li se numere mai uşor păcatele, aşa cum o făceam noi în campionatele trecute…Handbalistele din Bucureşti au venit la Bacău călare pe mătură, să ne sperie fetişcanele. Nu-i nimic, până la 20 de ani şi eu am crezut în povestea cu barza. După această vârstă, dispar pe cale naturală, şi barza, şi poveştile. Până atunci, am răbdarea crocodilului de Nil, care stă cu gura deschisă cu doi ani înainte de a înfuleca ceva. În minutul 13 era 0-7, ratam din toate poziţiile şi mă gândeam că tabela de scor prinde păianjeni în dreptul nostru. Oaspetele puteau face deplasarea doar cu Andreea Trăilă (cea mai nenorocoasă fată din handbalul românesc), cu Oana Bidaşcu şi un portar (ales la întâmplare din cartierul Giuleşti), fără niciun antrenor. Rezultatul ar fi fost acelaşi. Băcăuancele nu şi-au propus să-l mânie pe Dumnezeu duminica, în amiaza mare, şi în consecinţă au venit la sală cu un singur obiectiv, să nu primească 50 de goluri, limită peste care s-ar fi cerut înlocuirea plaselor la porţi, iar în magazia clubului şuieră vântul. Singurele care nu au dat de înţeles că ar şti cum se învârte roata, au fost Alina Bucă-trimisă să urce muntele cu trei coechipiere în braţe şi alte trei adversare pe umăr- şi Diana Ivanov, un portar care asigură două şanse din trei…Data viitoare (nu se ştie data exactă, pentru că iar au luat-o la vale ceasurile federaţiei), promit să vin la meci îmbrăcat în haine de scafandru, să văd şi dincolo de apele tulburi.

Leonard POPA

VOLEI (F), Champions League: ŞTIINŢA BACĂU-Nantes 3-1 (20, 14, -16, 19)

Ziua când am tăiat cocoşul

   Tot sora noastră mai mare, Franţa, ne-a aruncat năvodul pestre Bistriţa şi ne-a arătat că are balta peşte. Ne-a trimis la Bacău o echipă care ne speriase cu numele (la Nantes, s-au născut căpitanul Nemo şi cel care i-a dat nume, Jules Verne), dar care s-a întors acasă ca un cocoş fără creastă. Nu am crezut niciodată în zâmbetele voleibalistelor (astea se nasc la comandă, în grămadă, şi când pierd meciul cu 3-0, în jumătate de oră), însă, după victoria din ultima partidă jucată pe terenul propriu, studentele lui Florin Grapă chiar au strălucit ca un franc elveţian. Au crescut brusc, înaintea meciului din campionat cu Blajul, şi au dat peste cap toate calculele celor care se alimentau de la Bacău pentru toate traseele europene. Mai bine ne-am fi programat meciurile oficiale începând de acum, dar nu e prima dată când regretăm că a venit dimineaţa tocmai ce am început şi noi să visăm frumos…Ştiinţa are ce arăta lumii şi vă spun că, de-o fi să mai jucăm volei doar pe la Piatra şi Lugoj, Europei îi va fi dor de noi. Îi va fi dor, mai ales, de Alexandra Sobo- jucătoarea căreia i-au lipsit numai câţiva ani la o echipă de top din afară, pentru a fi desemnată jucătoarea ultimilor cinci sezoane româneşti. Alexandra are personalitate, o recunoşti după încheietura mâinii cu care îşi bumbăceşte adversarele la fileu şi cred că va face o figură frumoasă şi la Europenele de anul acesta. Nici Ioana Baciu nu e uşor de uitat. Numai că pe ea o citesc repede până şi copilele de mingi. După realizări superbe, urmează imediat (nici nu ai timp să răsufli) greşeli nonşalante. Nici nu ştii cum e mai bine să reacţionezi când ai o asemenea jucătoare în echipă, să te bucuri la nesfârşit, chiar şi după înfrângeri, ori să te apuce sughiţul…Constante, de neînlocuit în nicio cronică de meci, Tania Lupu şi Denisa Rogojinaru (şefa de promoţie a anului trecut).

   Despre straniere, numai de bine (parcă îţi doreşti, uneori, să le vezi mai des pe Stoyanova şi Novgorodchenko), numai că- de regulă- acestea se plictisesc repede şi după un sezon sau două, se urcă în avion şi nu le mai reţine din drum nici un trofeu din lume…

   Voleiul feminin românesc are suficiente resurse autohtone. Are un parfum fin de primăvară matură (generaţia Alexandrei Sobo-insuficient exploatată), dar în ţara asta se trăieşte cu adevărat numai de sărbători. Atunci când tăiem şi cocoşul (galic)…

Leonard POPA

Setul I: 4-2, 6-9, 12-12, 15-15, 20-15, 25-20.

Setul II: 7-0, 14-4, 16-8, 23-13, 25-14.

Setul III: 3-1, 3-6, 12-17, 16-25.

Setul IV: 5-4, 10-10, 16-12, 20-16, 23-18, 25-19.

VOLEI (F): ŞTIINŢA BACĂU-AZERYOL BAKU 0-3 (-22, -14, -18)

La Bacău, ca la Baku…

   A plesnit papionul pe care singuri ni l-am agăţat după victoria din Cupă contra CSM-ului la Bacău. Când dă de o adversară din Liga Campionilor, Ştiinţa intră în pielea mielului de Paşte. Te doare inima când o auzi pe Ioana Baciu şoptind vorbe dulci fileului, iar acesta n-o ascultă decât pe Strashi Filipova. În meciul din tur de la Baku ne-am molipsit de o boală grea. Prin ochiurile plasei-înălţată prea sus pentru noi şi prea jos pentru azere- nu vedem decât minarete. De dincolo, ies în evidenţă-mai ales- procedeele prin care băcăuancele se pot plimba nestingherite de la Piatra la Craiova, dar pot pierde paşaportul (acela de care va avea nevoie şi naţionala în turneul final european, unde va ajunge tot prin via Bacău). Ne năuceşte prea mult serviciul adversarelor şi, parcă, mai curând am fi trimişi la cules urzici decât să  întindem palmele după trasoarele Jovanei Brakocevic! Peste o săptămână va trebui să fugărim prin curte puicuţele cocoşului galic…Eu sper să nu ne moară toate promisiunile iar Tania Lupu şi Alexandra Sobo, fiindcă ele sunt fetele cele mai apropiate de poame, să le explice franţuzoaicelor că nu toate cuvintele se traduc şi  “cucurigu!” rămâne o binecuvântare pur românească. Nu-i niciun secret, fără el dimineţile sunt reci şi te pun pe gânduri cu rotile care te răstoarnă la prima curbă…

Leonard POPA

*Interviu cu Mihai CĂRPUCI (fost component al lui Dinamo/Sport Club Bacău)

„Pe mine m-a debutat nea Aristică Ghiţă!”

…Un jucător-indiscutabil-important, crescut în umbra lui Lucian Catargiu, dar care aducea ca alură de Gh.Sinăuceanu. În 1974, când a debutat  la prima echipă a Sport Clubului, Mihai Cărpuci (n.19 februarie, 1955) se număra printre liderii unei generaţii foarte bune de jucători autohtoni, care avea să asigure continuitatea fotbalului băcăuan pe prima scenă fotbalistică a ţării vreme de un deceniu: Vasile Şoşu, Chitaru, Toni Enescu, Doru Botez, Puiu Antohi, Tiberiu Ilie…A fost momentul în care gazetarii au început să vorbească despre “şcoala băcăuană de fotbal”, nu doar despre Liceul Sportiv din oraş.

Leonard POPA

-Cum aţi ajuns la fotbal? Tot de pe maidan?

-Am copilărit şi am locuit în zona Partizanul.Pe terenurile acelea virane, mereu se încingea câte o miuţă. Eu, Vali Cioancă, Toni Enescu eram nelipsiţi. Pe la 11 ani, am citit pe un stâlp că se făceau selecţii la Dinamo Bacău, pe stadionul din Parcul Libertăţii, şi ne-am dus şi noi să vedem ce înseamnă fotbalul cu ghete, organizat. Acolo, selecţioner unic era celebrul Cristea Ghica. Acesta te trecea imediat la joc şi după aceea îţi dădea verdictul:”Tu rămâi, tu pleci acasă…” Toţi pe care îi reţinea, ajungeau jucători de divizie. Nea Cristea nu se înşela niciodată. Eu am nimerit într-un grup cu cei cu care venisem, cu Toni Enescu, cu Vali Cioancă, dar şi cu Puiu Ghica, băiatul lui nea Cristea…

-De la bun început aţi jucat în spate?

-Nu, întâi, mi s-a indicat să joc la centru, lângă Vali Cioancă, aşa cum o făceam noi şi pe maidan, fără să ne-o ceară nimeni. Eu aveam, însă, un pas mai bun decât el, îmi plăcea şi golul, dar făceam şi faza de apărare, nu duceam lipsă de capacitate de efort. Cred că asta  i-a plăcut şi lui Mircea Nedelcu, care la 15 ani m-a luat la echipa de tineret a Sport Clubului.

-Aţi mai aşteptat ceva timp, până la debutul în echipa mare…Era greu să-ţi faci loc între Catargiu şi Velicu…

-Primul meci în Divizia A îmi amintesc că l-am jucat la Cluj, prin martie 1974,  cu CFR-ul. În deplasare, Sport Club se închidea, punând preţ mai mult pe defensivă. Aşa că eu am fost trimis la mijloc, să joc în faţa fundaşilor. Am pierdut atunci cu 2-0- ştiu că un gol l-a marcat vedeta locală, Adam-dar cronicarul de la “Sportul” m-a notat cu 8, chit că prin min.70 am fost înlocuit cu Doru Botez…Mai târziu, aveam să aflu şi cui datoram debutul pe prima scenă. Nea Aristică Ghiţă, enervat la culme că fundaşii centrali nu-l prea ajutau- ba mai mult, Rică Volmer, Dumnezeu să-l ierte!, începuse să dea şi autogoluri, s-a dus glonţ la Costică Rădulescu, antrenorul nostru, şi i-a spus: “Nea Costică, ăştia din 16 mi-au mâncat ficaţii…Fă ceva, adu-l pe blondul ăla de la tineret, bagă-l în teren, că-l şcolesc eu!”. Costică Rădulescu l-a ascultat şi înaintea meciului de la Cluj mi-a spus că voi intra în teren cu echipa mare. Pe loc mi-a crescut pulsul la 200, vestea venise pe neaşteptate, deşi eu îmi făceam treaba cât puteam mai bine la tineretul Sport Clubului. Nu mult după aceea, la un antrenament, l-am simţit pen ea Aristică cum pune mâna pe umărul meu şi-mi spune:”Bă, copilu,eu te-am debutat la prima echipă, dar dacă mă faci de ruşine, te bat de faci pe tine!”…

-Aţi jucat, deci, alături de monştrii sacri, Ghiţă, Dembrovschi…, dar şi cu noul val. Se schimbau generaţiile?

-Asta s-a petrecut puţin mai târziu, după ce echipa a retrogradat, în urma scandalului cu Dinamo din iunie 1974. Atunci, mulţi jucători cu experienţă au fost suspendaţi, Volmer, Sinăuceanu, Duţan, Gogu Munteanu, Catargiu, Voinea…Ghiţă şi Dembrovschi s-au transferat..Vrând-nevrând, echipa a trebuit întinerită radical, cu jucători get-beget băcăuani. Nimeni nu se aştepta să alcătuim o formaţie competitivă, într-un timp atât de scurt, dar noi am revenit în Divizia A numai după un an. Şi ce sezon am prins atunci! După 4 etape, în care fusesem ciuca bătăilor, n-am mai cunoscut înfrângerea până la sfârşit. E drept, celor “vechi” li se ridicase suspendarea, dar politica clubului de primenire a echipei a continuat. S-a dat, pentru prima dată, credit celor de la Liceul de Fotbal şi de la centrele de juniori.

-Aţi fost coleg de linie, totuşi, cu marele Dembo…Cum vă înţelegeaţi în teren cu el?

-Dembrovschi era o valoare internaţională, toţi îl respectau, pentru că rămăsese în inima tuturor ca jucătorul care făcuse să tremure marea Brazilie a lui Pele, la Mondialul din 70. Golul marcat de dânsul lui Felix, celebrul portar brazilian, se tot dădea la tv…Dembrovschi a fost, însă, mai întâi de toate, un jucător extrem de echilibrat, foarte cuminte. Ducea o viaţă singulară, nu avea prieteni. Când jucam mijlocaş-el în faţa mea-îmi spunea doar atât: ”orice minge ai, o trimiţi la mine…”. Nu i-am ieşit niciodată din cuvânt. Cred că Dembrovschi putea fi un antrenor şi mai mare decât a fost, întrucât era un pedagog deosebit, efectiv puteai învăţa de la el.

-Costică Duţan?

-Nea Costică a fost un mijlocaş cum rar a mai avut Bacăul. Foarte bun pasator şi proteja extraordinar balonul. Dacă mingea ajungea la el, era sigur că nu se va pierde. Un stil nemţesc, aş spune. De aceea, în duel “1 la 1”, neamţul  te face întotdeauna…Controlul şi protejarea mingii sunt esenţiale. Noi nu prea am avut asemenea jucători până la Hagi, dar Duţan ştia cum să n-o piardă, fără să aibă tehnica lui Dobrin.

-A-propos, aţi jucat contra lui Dobrin… Cum îl simţeaţi în gazon? Astăzi, după atâta timp, cum aţi stabili ierarhia Dobrin-Balaci-Hagi…?

-E tripleta noastră de aur, care ar fi făcut furori dacă cei trei ar fi jucat împreună, în acelaşi timp…Totuşi, aveau stiluri diferite. Dintre ei, doar Hagi se exprima în regim de viteză. Dobrin şi Balaci erau cam statici. E drept, Dobrin pasa fără să se uite la coechipier, avea fler, îl simţea ca un dulău…Odată am jucat contra lui la Piteşti. La noi, antrenor era Traian Ionescu. “Mihai, mi-a spus el, n-ai ce să-i faci, stai pe capul lui şi-l faultezi…”. M-am tot ţinut de “Gâscan” (una dintre poreclele lui Dobrin-n.n.) , dar el nu mişca nimic. Eu tot după el, deşi mingea nici n-ajungea la dânsul. Nu mă gândeam decât că aşteaptă un moment să mă facă, să mi-o dea printre picioare, şi să o zbughească pe traseele doar de el ştiute spre poartă. Şi cum tot îl jandarmuiam eu aşa, numai ce-l aud că-mi spune:”băi, buzatule, du-te şi joacă fotbal, că eu îs mort de beat, am băut toată noaptea…”

-Fotbalul nostru avea coloană vertebrală pe vremea aceea…Nu eram rupţi în două la mijloc, nu cădeam pe spate, cum se întâmplă astăzi la majoritatea echipelor de la noi…

-Şi Dinamo avea un mijloc puternic, era epoca lui Radu Nunweiller…Ce jucător! Organiza jocul şi dacă ar fi fost legat la ochi. Echipa juca după partitura lui, nu invers.Te măcina la mijloc, nu alta…După un meci cu Dinamo, îţi reveneai abia după trei zile.

-Nu vi se cerea asta? Nu începuseră aranjamentele cooperativei?

-Uneori, Dinamo venea cu pretenţii…Din 4 puncte, 3 trebuia să fie ale lor. Odată, ne-au spus-o pe şleau la Bacău. Aveau nevoie de victorie. La ei, antrenor interimar era Vasile Anghel. La noi, Dumitru Nicuşor. Arbitru, Cristian Teodorescu. Dacă pierdeam, noi retrogradam… Înainte de meci, centralul ne-a întrebat dacă ştim ce avem de făcut. Am jucat şi am câştigat cu 3-0. Cred că atunci a fost prima mişcare în front.

-N-au sărit cei de la Partid?

-Rolul lor era, cred, să ne mobilizeze. Înaintea partidelor, noi stăteam în cantonament la Hemeiuşi. Cu câteva ore înainte de începerea meciului, veneau cu maşinile lor negre şi ne spuneau pe un ton ferm, hotărât, ca la plenară: “Băieţi, să nu ne facem de ruşine, că e de jale…Stadionul e arhiplin!” Era teama aceea de a nu da niciun prilej de revoltă populară…

-Când v-aţi retras?

-La 31 de ani, m-a sunat Leonida Antohi, de la Iaşi, că vrea să facă echipă la Paşcani, cu Bucu, cu Ursu, toţi veteranii  de la Poli, şi m-a întrebat dacă nu vreau să ajut echipa să promoveze. M-am dus, pentru că mi-au dat bani de o Dacie, dar formaţia  s-a clasat pe locul secund şi nu a mai promovat. M-am întors la Bacău şi am continuat să joc la Aripile (Aerostar), într-o echipă unde mai erau Ghiţă Poenaru, Scânteie, Grigoraş…De acolo, m-am retras.

-Astăzi, vă place în mod special vreun fotbalist?

-Domnule, mie mi-a plăcut mult Chiricheş, dar acum îl văd pe Sînmărtean ăsta…Cred că fotbalul românesc ar trebui să-l cloneze şi să stea liniştit vreo câţiva ani. N-ar mai pierde nicio calificare în turneele finale. Uitaţi-vă la Tănase, din 20 de pase, 14 le dă la adversar. Sînmărtean dacă greşeşte două! Steaua n-are contracandidată la titlu de câţiva ani. Ar trebui să i se dea trofeul fără să se mai joace campionatul. Staţi să vedeţi unde se va ajunge cu reducerea numărului de echipe în primul eşalon. În câţiva ani, vom avea competiţie ca în Elveţia, cu câteva formaţii. E din ce în ce mai greu să atragi bani către fotbal. Decât un investitor care să se supere şi să-şi strângă jucăriile, apoi să plece fără urmă, mai bine ar fi  mai mulţi susţinători care să-şi plătească un abonament anual de câteva milioane vechi.

-Şi totuşi, ne calificăm cu naţionala la Euro?

-Asta, fără doar şi poate! Problemele, însă, abia atunci vor începe. Sper să nu mergem la turneul final numai ca într-o drumeţie…

VOLEI, F: ŞTIINŢA BACĂU-CSU Cluj 3-0 (15, 8, 4)

Mingea zboară, fileul rămâne  

Fetele de la Cluj, nişte vrăbiuţe zgribulite, hrănite cu firmiturile lăsate de alţii, au venit la Bacău ştiind că vor pierde în doi timpi şi trei mişcări făcute din încheietura mâinii de Alexandra Sobo. N-a fost un meci interesant decât după ce a coborât din scaun arbitrul principal, iar Florin Grapă le-a pus mâna la ochi studentelor băcăuane, să nu vadă pe cine sărută, când împart premiile tombolei. De-acum şi până dincolo de Crăciun, voleiul trăieşte din  amintirile toamnei. Mingea zboară, fileul rămâne…La fel şi noi, aştia lăsaţi de Dumnezeu să-i numărăm ochiurile şi nodurile şi să le punem în balanţă.  Parcă e un an mai zăpăcit decât altădată. Cu două înfrângeri, dar şi cu câteva victorii amare, Ştiinţa e ca o împărăteasă care umblă desculţă prin curtea propriului imperiu. Prin locurile unde cândva culegea doar trandafiri, acum au răsărit numai tufe de mărăcini: Blaj, CSM, Târgovişte…Vom vedea la vară ce must dau speranţele stoarse de profesorul Grapă. În 2015, la Europene, unde am ajuns tot cu buletin de Bacău (graţie Denisei Rogojinaru, Alexandrei Sobo, Sabinei Miclea şi Ioanei Baciu), vom localiza exact locul nostru pe cracă şi cine are dreptul la primul cântec al dimineţii, handbalistele sau voleibalistele? Până atunci, vă salut respectuos, de pe-un mal frumos…

Leonard POPA

VOLEI (F): Azeryol Baku – Ştiinţa Bacău 3:0 (27-25, 25-10, 25-23)

Scrisoare din Baku

Din capul locului, vă anunţ că, dacă s-ar fi considerat că s-a jucat fotbal, nu volei, scorul normal ar fi fost 7-4. Şi asta pentru că la pauză, adică înainte de setul al doilea, noi am cerut ceai de tuse, iar azerele au deschis, deja, şampania. Lucrurile sunt clare,  suntem fraţi de cruce cu cei de pe aici. Ne-am născut odată, de asta ne şi confundă lumea de afară, după nume. Am stat, însă, la mese diferite şi pe noi nu ne-au iubit ospătarii. N-am mâncat niciodată săbii înroşite în foc. Ce să facă biata Mihaela Albu (altminteri, o fată admirabilă), când o vede înalţându-se la fileu pe Strashi Filipova, uraganul Bulgariei? Sare într-un picior cum ştie din poveştile bunicii că se alungă fulgerele de toamnă, dar nu-i suficient. Azerii nu cred în eresuri, pentru că dorm noaptea cu capul pe saci de bani. Noi doar îi visăm. Am crezut o vreme că Ioana Baciu e soră cu biciul de Crăciun şi cnuta. M-am înşelat…La Baku, mama tuturor împuşcăturilor peste fileu este Jovana Brakocevic, o sârboaică recrutată şi ea în poligoanele musulmanilor. Am pierdut, iarăşi, fără să ciugulim nimic, dar măcar nu i-am mai făcut pe cei din Târgovişte să-şi scuipe în sân şi să-şi frece palmele ca bancherii. Dacă pierde numai cu 3-0, dar joacă aşa cum a făcut-o Alexandra Sobo, în momentele de inspiraţie cu adversarele din Liga Campionilor, Ştiinţa nu pune în pericol liniştea campionatului intern, iar cei de prin federaţie pot sforăi, în continuare, fără să-i audă nimeni.  Acasă, o aşteaptă luna şi cerul înstelat…

Leonard POPA