*Interviu cu Mihai CĂRPUCI (fost component al lui Dinamo/Sport Club Bacău)

„Pe mine m-a debutat nea Aristică Ghiţă!”

…Un jucător-indiscutabil-important, crescut în umbra lui Lucian Catargiu, dar care aducea ca alură de Gh.Sinăuceanu. În 1974, când a debutat  la prima echipă a Sport Clubului, Mihai Cărpuci (n.19 februarie, 1955) se număra printre liderii unei generaţii foarte bune de jucători autohtoni, care avea să asigure continuitatea fotbalului băcăuan pe prima scenă fotbalistică a ţării vreme de un deceniu: Vasile Şoşu, Chitaru, Toni Enescu, Doru Botez, Puiu Antohi, Tiberiu Ilie…A fost momentul în care gazetarii au început să vorbească despre “şcoala băcăuană de fotbal”, nu doar despre Liceul Sportiv din oraş.

Leonard POPA

-Cum aţi ajuns la fotbal? Tot de pe maidan?

-Am copilărit şi am locuit în zona Partizanul.Pe terenurile acelea virane, mereu se încingea câte o miuţă. Eu, Vali Cioancă, Toni Enescu eram nelipsiţi. Pe la 11 ani, am citit pe un stâlp că se făceau selecţii la Dinamo Bacău, pe stadionul din Parcul Libertăţii, şi ne-am dus şi noi să vedem ce înseamnă fotbalul cu ghete, organizat. Acolo, selecţioner unic era celebrul Cristea Ghica. Acesta te trecea imediat la joc şi după aceea îţi dădea verdictul:”Tu rămâi, tu pleci acasă…” Toţi pe care îi reţinea, ajungeau jucători de divizie. Nea Cristea nu se înşela niciodată. Eu am nimerit într-un grup cu cei cu care venisem, cu Toni Enescu, cu Vali Cioancă, dar şi cu Puiu Ghica, băiatul lui nea Cristea…

-De la bun început aţi jucat în spate?

-Nu, întâi, mi s-a indicat să joc la centru, lângă Vali Cioancă, aşa cum o făceam noi şi pe maidan, fără să ne-o ceară nimeni. Eu aveam, însă, un pas mai bun decât el, îmi plăcea şi golul, dar făceam şi faza de apărare, nu duceam lipsă de capacitate de efort. Cred că asta  i-a plăcut şi lui Mircea Nedelcu, care la 15 ani m-a luat la echipa de tineret a Sport Clubului.

-Aţi mai aşteptat ceva timp, până la debutul în echipa mare…Era greu să-ţi faci loc între Catargiu şi Velicu…

-Primul meci în Divizia A îmi amintesc că l-am jucat la Cluj, prin martie 1974,  cu CFR-ul. În deplasare, Sport Club se închidea, punând preţ mai mult pe defensivă. Aşa că eu am fost trimis la mijloc, să joc în faţa fundaşilor. Am pierdut atunci cu 2-0- ştiu că un gol l-a marcat vedeta locală, Adam-dar cronicarul de la “Sportul” m-a notat cu 8, chit că prin min.70 am fost înlocuit cu Doru Botez…Mai târziu, aveam să aflu şi cui datoram debutul pe prima scenă. Nea Aristică Ghiţă, enervat la culme că fundaşii centrali nu-l prea ajutau- ba mai mult, Rică Volmer, Dumnezeu să-l ierte!, începuse să dea şi autogoluri, s-a dus glonţ la Costică Rădulescu, antrenorul nostru, şi i-a spus: “Nea Costică, ăştia din 16 mi-au mâncat ficaţii…Fă ceva, adu-l pe blondul ăla de la tineret, bagă-l în teren, că-l şcolesc eu!”. Costică Rădulescu l-a ascultat şi înaintea meciului de la Cluj mi-a spus că voi intra în teren cu echipa mare. Pe loc mi-a crescut pulsul la 200, vestea venise pe neaşteptate, deşi eu îmi făceam treaba cât puteam mai bine la tineretul Sport Clubului. Nu mult după aceea, la un antrenament, l-am simţit pen ea Aristică cum pune mâna pe umărul meu şi-mi spune:”Bă, copilu,eu te-am debutat la prima echipă, dar dacă mă faci de ruşine, te bat de faci pe tine!”…

-Aţi jucat, deci, alături de monştrii sacri, Ghiţă, Dembrovschi…, dar şi cu noul val. Se schimbau generaţiile?

-Asta s-a petrecut puţin mai târziu, după ce echipa a retrogradat, în urma scandalului cu Dinamo din iunie 1974. Atunci, mulţi jucători cu experienţă au fost suspendaţi, Volmer, Sinăuceanu, Duţan, Gogu Munteanu, Catargiu, Voinea…Ghiţă şi Dembrovschi s-au transferat..Vrând-nevrând, echipa a trebuit întinerită radical, cu jucători get-beget băcăuani. Nimeni nu se aştepta să alcătuim o formaţie competitivă, într-un timp atât de scurt, dar noi am revenit în Divizia A numai după un an. Şi ce sezon am prins atunci! După 4 etape, în care fusesem ciuca bătăilor, n-am mai cunoscut înfrângerea până la sfârşit. E drept, celor “vechi” li se ridicase suspendarea, dar politica clubului de primenire a echipei a continuat. S-a dat, pentru prima dată, credit celor de la Liceul de Fotbal şi de la centrele de juniori.

-Aţi fost coleg de linie, totuşi, cu marele Dembo…Cum vă înţelegeaţi în teren cu el?

-Dembrovschi era o valoare internaţională, toţi îl respectau, pentru că rămăsese în inima tuturor ca jucătorul care făcuse să tremure marea Brazilie a lui Pele, la Mondialul din 70. Golul marcat de dânsul lui Felix, celebrul portar brazilian, se tot dădea la tv…Dembrovschi a fost, însă, mai întâi de toate, un jucător extrem de echilibrat, foarte cuminte. Ducea o viaţă singulară, nu avea prieteni. Când jucam mijlocaş-el în faţa mea-îmi spunea doar atât: ”orice minge ai, o trimiţi la mine…”. Nu i-am ieşit niciodată din cuvânt. Cred că Dembrovschi putea fi un antrenor şi mai mare decât a fost, întrucât era un pedagog deosebit, efectiv puteai învăţa de la el.

-Costică Duţan?

-Nea Costică a fost un mijlocaş cum rar a mai avut Bacăul. Foarte bun pasator şi proteja extraordinar balonul. Dacă mingea ajungea la el, era sigur că nu se va pierde. Un stil nemţesc, aş spune. De aceea, în duel “1 la 1”, neamţul  te face întotdeauna…Controlul şi protejarea mingii sunt esenţiale. Noi nu prea am avut asemenea jucători până la Hagi, dar Duţan ştia cum să n-o piardă, fără să aibă tehnica lui Dobrin.

-A-propos, aţi jucat contra lui Dobrin… Cum îl simţeaţi în gazon? Astăzi, după atâta timp, cum aţi stabili ierarhia Dobrin-Balaci-Hagi…?

-E tripleta noastră de aur, care ar fi făcut furori dacă cei trei ar fi jucat împreună, în acelaşi timp…Totuşi, aveau stiluri diferite. Dintre ei, doar Hagi se exprima în regim de viteză. Dobrin şi Balaci erau cam statici. E drept, Dobrin pasa fără să se uite la coechipier, avea fler, îl simţea ca un dulău…Odată am jucat contra lui la Piteşti. La noi, antrenor era Traian Ionescu. “Mihai, mi-a spus el, n-ai ce să-i faci, stai pe capul lui şi-l faultezi…”. M-am tot ţinut de “Gâscan” (una dintre poreclele lui Dobrin-n.n.) , dar el nu mişca nimic. Eu tot după el, deşi mingea nici n-ajungea la dânsul. Nu mă gândeam decât că aşteaptă un moment să mă facă, să mi-o dea printre picioare, şi să o zbughească pe traseele doar de el ştiute spre poartă. Şi cum tot îl jandarmuiam eu aşa, numai ce-l aud că-mi spune:”băi, buzatule, du-te şi joacă fotbal, că eu îs mort de beat, am băut toată noaptea…”

-Fotbalul nostru avea coloană vertebrală pe vremea aceea…Nu eram rupţi în două la mijloc, nu cădeam pe spate, cum se întâmplă astăzi la majoritatea echipelor de la noi…

-Şi Dinamo avea un mijloc puternic, era epoca lui Radu Nunweiller…Ce jucător! Organiza jocul şi dacă ar fi fost legat la ochi. Echipa juca după partitura lui, nu invers.Te măcina la mijloc, nu alta…După un meci cu Dinamo, îţi reveneai abia după trei zile.

-Nu vi se cerea asta? Nu începuseră aranjamentele cooperativei?

-Uneori, Dinamo venea cu pretenţii…Din 4 puncte, 3 trebuia să fie ale lor. Odată, ne-au spus-o pe şleau la Bacău. Aveau nevoie de victorie. La ei, antrenor interimar era Vasile Anghel. La noi, Dumitru Nicuşor. Arbitru, Cristian Teodorescu. Dacă pierdeam, noi retrogradam… Înainte de meci, centralul ne-a întrebat dacă ştim ce avem de făcut. Am jucat şi am câştigat cu 3-0. Cred că atunci a fost prima mişcare în front.

-N-au sărit cei de la Partid?

-Rolul lor era, cred, să ne mobilizeze. Înaintea partidelor, noi stăteam în cantonament la Hemeiuşi. Cu câteva ore înainte de începerea meciului, veneau cu maşinile lor negre şi ne spuneau pe un ton ferm, hotărât, ca la plenară: “Băieţi, să nu ne facem de ruşine, că e de jale…Stadionul e arhiplin!” Era teama aceea de a nu da niciun prilej de revoltă populară…

-Când v-aţi retras?

-La 31 de ani, m-a sunat Leonida Antohi, de la Iaşi, că vrea să facă echipă la Paşcani, cu Bucu, cu Ursu, toţi veteranii  de la Poli, şi m-a întrebat dacă nu vreau să ajut echipa să promoveze. M-am dus, pentru că mi-au dat bani de o Dacie, dar formaţia  s-a clasat pe locul secund şi nu a mai promovat. M-am întors la Bacău şi am continuat să joc la Aripile (Aerostar), într-o echipă unde mai erau Ghiţă Poenaru, Scânteie, Grigoraş…De acolo, m-am retras.

-Astăzi, vă place în mod special vreun fotbalist?

-Domnule, mie mi-a plăcut mult Chiricheş, dar acum îl văd pe Sînmărtean ăsta…Cred că fotbalul românesc ar trebui să-l cloneze şi să stea liniştit vreo câţiva ani. N-ar mai pierde nicio calificare în turneele finale. Uitaţi-vă la Tănase, din 20 de pase, 14 le dă la adversar. Sînmărtean dacă greşeşte două! Steaua n-are contracandidată la titlu de câţiva ani. Ar trebui să i se dea trofeul fără să se mai joace campionatul. Staţi să vedeţi unde se va ajunge cu reducerea numărului de echipe în primul eşalon. În câţiva ani, vom avea competiţie ca în Elveţia, cu câteva formaţii. E din ce în ce mai greu să atragi bani către fotbal. Decât un investitor care să se supere şi să-şi strângă jucăriile, apoi să plece fără urmă, mai bine ar fi  mai mulţi susţinători care să-şi plătească un abonament anual de câteva milioane vechi.

-Şi totuşi, ne calificăm cu naţionala la Euro?

-Asta, fără doar şi poate! Problemele, însă, abia atunci vor începe. Sper să nu mergem la turneul final numai ca într-o drumeţie…