Omul dorit de Benfica
lui Eusebio...
*interviu cu Sorin AVRAM
(fost fotbalist la Dinamo Bacău, Steaua, Farul, Naţionala României…)
In 1996, profesorul Sorin Avram,
titularul unei catedre de fotbal la Liceul cu Program Sportiv Bacău, îşi depune
dosarul pentru a participa la concursul de directori în cadrul instituţiei pe
care o slujeşte de peste 25 de ani… ISJ-ul băcăuan dă din umeri.Altcineva era
trecut în agenda zilnică, chiar dacă persoana respectivă habar-n-avea unde-i
stadionul oraşului. 12 prezenţe sub Tricolor, în echipa naţională a României,
câştigarea unui titlu de campion şi a unei Cupe a României, promoţiile de
tineri fotbalişti trecuţi prin mâinile antrenorului băcăuan nu spun nimic celor
ajunşi să decidă- vremelnic- asupra
învăţământului preuniversitar băcăuan. “Şi ce dacă e cel mai cunoscut fotbalist
băcăuan, născut şi domiciliat aici ?!”.
Intrebarea aceasta retorică avea să urmărească
destinul profesional al antrenorului Sorin Avram pâna la ieşirea sa la
pensie, în 2008. Dar timpul însuşi
devine mai înţelept, o dată cu trecerea sa, şi, în vara acestui an,
oficialităţile locale îşi abandonează inerţia. Tonul îl dă, mai întâi, Radio Iasi, în luna iunie, când îi
conferă fostului fotbalist internaţional Diploma
de Excelenţă, recompensând, astfel, nume importante ale culturii şi
sportului din această parte a ţării (printre acestea, şi Aristică
Ghiţă, legendarul portar al lui
Dinamo Bacău, din nefericire, o recunoaştere post-mortem…). Abia întors acasă,
Consiliul Local îi mai rezervă o surpriză: începând din 7 august 2011, Sorin Avram a devenit “Cetăţean de
Onoare” al Municipiului Bacău…O reparaţie morală pentru ceea ce “pricepuţii” momentului
omiteau, cu bună (sau fără) ştiinţă, an de an: fiecare comunitate are personalităţile sale pe care, numai
respectându-le, se respectă pe sine ! (Leonard
POPA).
-Domnule Sorin Avram,
iată-ne, din nou, la masa întrebărilor. Nu aţi absentat cam mult ?
-Noroc cu această recunoaştere oficială tardivă, nu-i aşa ? Dar e bine că
încă mi se mai adresează întrebări, într-o vreme când fotbalul românesc ridică
din umeri a neputinţă.
- Poate că e un moment de
“relaş”, propice aducerilor aminte. Fotbalul e frumos şi datorită amintirilor
sale… Anul 1956 vă mai spune ceva astăzi, în afară de protestele anticomuniste
din Ungaria, Polonia şi chiar România lui Dej ?
- Protestele respective erau vizibile mai mult în rândul studenţimii, la Bucureşti…La Bacău,
oamenii începuseră să prindă gustul fotbalului, aşa că, la nici 14 ani, în 1956, îmbrăcam entuziast tricoul
tineretului de la Letea, echipa
cartierului nostru, unde juca
regretatul Mircea Nedelcu, văzut încă de
pe-atunci, ca o mare speranţă a
fotbalului local. După 3 ani, însă, C.Teaşcă
mă ia la Dinamo Bacău, prima echipă
a oraşului, şi mă titularizează într-un joc cu Petrolul (1-0, 20.03, 1960). Nu
aveam 17 ani, trebuia să-i împlinesc abia peste o saptămână, dar Teaşcă era la
Bacău pentru a construi o echipă nouă. Campionatul avea numai 12 echipe şi,
reţineţi, pe vremea aceea, nu erau permise înlocuirile, în caz de accidentare.
Teaşcă a riscat cu mine în meciul acela dar m-a ameninţat că, dacă nu termin
partida în teren şi las echipa în “10” ,
nu mai am ce căuta la stadion…
-Păi,atunci, parcă şi
fotbaliştii erau mai viguroşi, nu se accidentau aşa de uşor, nu existau
asigurările medicale…
- Dacă rememorez echipa de-atunci, înclin să cred că ăsta e adevărul.Giosanu-Iosif Lazăr, Cincu, Ţârcovnicu, Ujvary, C.Rădulescu,
Gram, Publick…toţi, unul şi unul !
-Aţi avut lângă cine să vă
căliţi…
- C.Rădulescu mă simpatiza mult, dar şi Gram,
pentru că îi dădeam mereu pase de gol, iar el era făcut numai pentru asta. Era
în stare să se roage de adversari numai să-l lase să înscrie.Când nu a mai
putut marca aşa cum o făcea în primii ani, Gram a clacat. Nu a putut trece uşor
peste pierderea rolului de vedetă locală şi a abandonat fotbalul, devenind un
anonim şofer de taxi, tăcut şi fără amintiri. A dispărut şi el între timp.
- Cariera dvs., însă,
a continuat. In 1962, aţi absolvit liceul, la “Bacovia”, şi aţi trecut la
Viitorul Bucureşti, unde ajungeau talentele fotbalistice din toată ţara. Era modelul sovietic, centralizat, adoptat şi în alte domenii, vezi Şcoala
de Literatură de la Bucureşti, dar care-la noi- a dat roade. Chiar şi mai
târziu, când Steaua, Dinamo şi Victoria adunau tot…Practic, cu echipa aceea a
Viitorului ne-am prezentat la Turneul UEFA Under 18, prima mare competiţie
fotbalistică organizată în ţara noastră, cu 20 de echipe, care şi-au disputat
titlul european în mai multe oraşe din ţară. Aţi făcut parte din 11-le nostru de bază, care avea să
câştige turneul, după un
4-1,
în finală, cu Yugoslavia, în faţa a 80 000 de spectatori. 80 000 de spectatori…greşesc ?
- Nu, astea erau cifrele acelor vremuri.
Astăzi, când în tribune se mai adună doar rudele fotbaliştilor, poate părea o
greşeală de tipar. Dar, în
anii 60-70, la stadion se mergea ca la teatru, cu cravată şi costum. In teren,
ne simţeam obligaţi şi mai mult. In echipa aceea de la Viitorul, evoluam eu, Suciu (portarul), Petescu, Dumitriu II,
Voinea, Hajdu, Gergely …Antrenor era Gh.Ola
. Sarcina de partid era să ne clasăm pe podium, altminteri suportam
consecinţele pecuniare. Viitorul
trebuia să justifice încrederea de care se bucura în rândul autorităţilor, care
planificau totul, la centimetru.
- Ştiţi ce s-a spus, după
’89, despre succesul acela, că am jucat
“pe fals”, câţiva jucători de-ai noştri fiind depăşiţi, ca vârstă…
- Poate să fi fost vreo 2-3 peste limită, dar
practica a fost folosită de toate echipele participante. Noi am aflat din timp
şi ne-am luat măsuri de precauţie…Ambiţiile erau mari, în toate taberele.
- Oricum, victoria din finală i-a bucurat enorm
pe cei din conducerea ţării, care începeau să adune tot mai multe succese în
faţa Marelui Aliat de la Răsărit…
- Cel mai fericit a fost Gh.Gh.Dej. Eram deasupra tuturor celor din Est, aşa că la câteva
zile dupa obţinerea titlului de campioni europeni, ne-a chemat la el şi ne-a
spus că Republica Populara Română
este mândră de noi. Apoi, ne-a întors spatele, dându-ne impresia că asta a fost
tot. Noi începuserăm să ne dăm coate,
bosumflaţi, numai că Dej a făcut o mişcare bruscă şi, ca şi cum şi-ar fi
amintit ceva important, ne-a spus să mai stăm o clipă. A ieşit din cameră iar,
după câteva minute, a revenit cu două persoane care ne-au acordat Ordinul
Muncii, clasa a III-a şi câte 5000 de
lei, o sumă uriaşă pentru vremea aceea, când salariul mediu era de
cinci-şase sute de lei. Mare actor si
Dej ăsta, juca arta disimulării perfect. Cu asta, cred, i-a şi derutat pe ruşi,
când toate ţările socialiste le erau la degetul mic… După câteva luni, ne-a mai
făcut o surpriză! Ne-a trimis în Africa, într-un turneu prin Etiopia şi Sudan,
să vadă şi cei de-acolo ce înseamnă fotbalul socialist. Când ne-am întors în ţară, însă, Viitorul nu mai exista, îşi încheiase
misiunea, iar Steaua, Dinamo, Progresul şi Rapidul- în această ordine- ne
împărţiseră, deja, între ele. Aşa am ajuns eu, Pavlovici, Suciu şi Voinea la
Steaua, Gergely şi Hajdu la Dinamo…
- A urmat, aşadar,
debutul la Steaua…Oricum, asta v-aţi dorit dintotdeauna…
- Da, Steaua a fost marea mea iubire…Din 1963
şi până în 1969, am jucat fără
întrerupere pentru echipa militară, timp în care am obţinut un titlu de campion
naţional în 1968 şi o Cupă a României în sezonul 1966-1967…
- Staţi, nu vă
grăbiţi, între timp, aţi prins şi Naţionala ! Dacă rememorez jucătorii contra cărora aţi jucat de-a lungul timpului,
rămân cu gura căscată: cehii Masopoust şi Pospichal, portughezii Eusebio,
Torres şi Simoes, “refegistul” Uwe Seller- crema fotbalului internaţional…
- In Naţională am debutat oficial la 20 de ani, într-un meci contra
Bulgariei, la Sofia. Erau preliminariile pentru Olimpiada de la Tokyo din 1964,
iar noi am câştigat cu 1-0 calificându-ne în turneul final. In aceeaşi lună,
jucasem, însă, şi într-un amical cu Ungaria, la Kecskemet, terminat la
egalitate, 0-0, dar nerecunoscut de statistica ungurilor, care căutau să
demonstreze peste tot că ne-au învins întotdeauna, şi pe stadion şi în afara
lui…Antrenor la Naţională era Silviu
Ploieşteanu iar din “11”-le de bază făceau parte Suciu- M.Georgescu, I.Nunweiller, Dan Coe, Ivan, Jenei, Koszka, Constantin, Ion Ionescu,
Pavlovici şi cu mine..De fapt, cam aceiaşi am plecat şi la Tokyo.
-Unde aţi făcut o surpriză
frumoasă…
-Da, am ajuns în “sferturi”, după ce am terminat pe locul 2, într-o grupă
cu Mexicul (3-1), Iranul (1-0) şi RDG (1-1)… In “sferturi”, însă, am pierdut cu
Ungaria (0-2), după un joc în care noi am ratat un penalty iar ei au
transformat unul…Cred, însă, că acela a fost turneul lui Pavlovici, care a jucat excepţional, aşa cum nu avea să o mai facă
niciodată dupa aceea. Din păcate, Constantin-marea
noastră vedetă-a fost de nerecunoscut, nu s-a putut adapta. Cu el în formă
maximă, poate, am fi trecut şi de Ungaria lui Bene şi Csernai…
-După Olimpiada japoneză au
urmat preliminariile Mondialului din 1966…
-La cârma Naţionalei, venise Ilie Oană. “11”-le de bază suferise câteva
modificări importante: Haidu-C.Popa,
Hălmăgeanu, Dan Coe, Greavu, Gergely, N.Georgescu, Pârcălab, Mateianu, Mircea
Sasu şi eu…Primul meci din grupă
l-am disputat contra Cehoslovaciei lui Popluhar, Masopoust, Popisal şi
Valosek, venită la Bucureşti în postura de mare favorită. Nu ne-am intimidat, am jucat perfect şi, în faţa a
90 000 de spectatori am câştigat cu 1-0, printr-un gol marcat de Mateianu. A
fost un început superb, care demonstra că fotbalul românesc prinde aripi. In
iunie, ne-am deplasat în Portugalia antrenată de Otto Gloria, pentru a disputa
al doilea joc. Am pierdut cu 2-1, dar eu am înscris primul gol sub “Tricolor”,
la 0-2, dup care lusitanii au tremurat serios…Si ce echipa aveau portughezii ! Coluna, Torres, Eusebio, Simoes… Driblau şi şutau teribil, dacă nimereau bara
se rupea în capul portarului. Imi amintesc de bietul Dan Coe care a încasat o
minge în piept, de i s-a imprimat pe abdomen până ne-am întors la Bucuresti. Spuneai că-i tatuaj nu altceva! Cred că
atunci m-a remarcat şi Otto Gloria. I-a plăcut că, la vremea respectivă, eram
printre puţinii jucători din Europa care centram din alergare. In 1966, când ne
pregăteam pentru Europenele din ‘68 şi ne-am întors în Portugalia pentru un
amical solicitat de ei, mi s-a făcut propunerea să rămân şi să joc la Benfica,
alături de Eusebio. Otto Gloria a stat de vorbă cu Pişti Covaci şi Ilie Oană,
pentru un transfer legal.Când a văzut că nu se poate, a venit la mine şi mi-a
spus pe şleau să nu mă mai întorc în România, că va avea el grijă de cariera
mea fotbalistică…M-am speriat aşa de tare, încât îmi venea s-o iau la fugă, să
pun capăt discuţiei. Jucam la Steaua şi aveam grad de ofiţer. Insemna să fiu
declarat dezertor, în timp ce familia îmi era în ţară. In anii ’60, aşa ceva nu
era posibil. Abia după Mondialul mexican din ‘70, Ceauşescu a facut unele
concesii fotbaliştilor trecuţi de 30 de ani, care au putut juca spre finalul
carierei, în echipe din Occident. Ii era frică să nu rămână cineva pe- acolo,
iar România să aibă imaginea de ţară liberă şifonată… După ’80, porţile s-au
închis iarăşi, mulţi fotbalişti români de valoare, Dan Coe (decedat în conditii misterioase, în Germania
Federală…-n.n.), Marcel Raducanu,
Năstase, Sătmăreanu II…preferând să
rămână “dincolo”, deşi cariera lor a avut de suferit.Mai auzeam de ei doar pe
la “Europa Liberă”…Momentul meu de
glorie trecuse, însă…
-V-aţi îîntors, deci, şi
v-aţi continuat cariera la Steaua. La Naţională, convocările erau din ce în ce
mai rare…Cineva “turnase” discuţia cu
Otto Gloria?
-Nu stiu, nu mă îndoiesc că, la Bucureşti, se aflase totul. Totuşi, a
fost perioada în care a apărut Lucescu,
o mare promisiune, cu o presă extrem de favorabilă, şi preliminariile europene
din ‘68 aveau să înceapă cu el. Am mai prins un amical, cu Naţionala, contra
Franţei antrenată de Just Fontaine. Noi, sub conducerea aceluiaşi Ilie Oană, am
câştigat atunci cu 2-1, prin golurile marcate de Frăţilă şi Dridea. Nu era o problemă, pe vremea aceea,
să-i batem pe francezi… Din formaţia prezentă
pe Parc de Princes, a făcut
parte şi Dobrin…
-V-a plăcut mult “Gâscanul” ? Ce jucători v-au impresionat cel mai mult
în întreaga dvs carieră fotbalistică?
-Poate voi surprinde pe mulţi cu
acest răspuns. Cel mai mult mi-au plăcut Pârcălab
şi Balaci. Ca eficienţă şi
profunzime a jocului, îi consider peste Dobrin şi Hagi. Pârcălab a fost un
geniu. Parcă era un schior coborând pe pârtie, printre jaloane. Trebuia să
pleci cu un minut înaintea lui ca să-l ajungi pe suta de metri. Şi-a meritat
din plin renumele de “Săgeata Carpaţilor”. Il admiram atât de mult, încât,
într-un amical jucat cu Naţionala, când golul meu i-a fost atribuit lui, de
către Ioan Chirilă, cu care era prieten
la cataramă, nu m-am supărat…
-In 1969, aţi părăsit Steaua şi aţi plecat, surprinzător pentru mulţi,
la Constanţa Lausanne
-Ăsta e marele meu regret, ca
fotbalist, că nu am jucat mai mult la Steaua…Adevărul e că, în acel an,
taică-meu se îmbolnăvise de cancer şi, în mintea mea, era convingerea că-l pot salva, daca fac rost de bani mulţi. Cei de la Steaua nu m-au înţeles, în timp
ce constănţenii mi-au sărit în ajutor. Aşa am ajuns pe malul Mării. Nu pentru
mult timp,însă, întrucât taică-meu a decedat până la urmă, iar eu m-am întors
la Bacău, să fiu alături de familie (1970)…
-V-aţi “incorporat” din nou,
într-o formaţie solidă…Dinamo Bacău , care însemna Ghiţă şi Dembrovschi…Cum aţi
regăsit echipa, atunci, după atâţia ani?
Ştiţi că, în oraş, vi se reproşa mereu că aţi lăsat Bacăul, când era mai
mare nevoie de dvs.?
-Steaua nu se poate refuza nici astăzi, de nimeni…Bacăul avea, însă o
echipă mare, de primele şase locuri, cea mai valoroasă din întreaga istorie a
clubului. Pe lângă Dembrovschi şi Ghiţă,
la Dinamo mai erau Ene Daniel, Duţan,
Rugiubei, Miki Comănescu, Vătafu,
Nedelcu, Pană, Florea, Hriţcu (sosit de la Iaşi, la schimb cu Simionaş, plecat
la facultate), Kiss, Velicu, Băluţă, Mioc…Mulţi
dintre ei nu mai sunt astăzi şi nu-i mai pomeneşte nimeni. Dar echipa aceea a
terminat un tur de campionat pe locul doi, după UTA, pe care o învinsesem la
Bacău, cu 4-2…Era respectată peste tot în ţară. Imi amintesc, din perioada
aceea, şi un joc, pe ploaie, cu Petrolul, când am învins cu 5-0…
-…Şi când aţi înscris
golul acela superb, de generic tv… Meciurile încă se transmiteau la
televiziunea noastră, la radio era în direct toată etapa, nefragmentată de
nimeni şi nimic…
-Golul acela, înscris cu capul, prin plonjon,
după o centrare a lui Florea, Dumnezeu să-l odihnească, nici acum nu-mi vine să
cred că nu mai este printre noi, a fost cel mai frumos din întreaga mea
carieră…Cred că am plutit vreo 3 metri ca să ajung mingea aceea!
-La 30 de ani, v-aţi
retras şi aţi devenit antrenor la Liceul de Fotbal din Bacău, de unde v-aţi
pensionat în urmă cu 2 ani…Periodic, însă, după 1990, aţi antrenat şi prima
echipă a oraşului. Aţi mai pregătit, apoi, o vreme, şi formaţia de fotbal
feminin Moldova Sport, alături de “secundul” Mihai Petrovici, unde destinele
noastre s-au intersectat pentru prima dată, echipa fiind patronată de
Cotidianul Deşteptarea…Nu a fost, totuşi, cam puţin, pentru prestigioasa
dvs.carieră fotbalistică?
-Probabil, nu am fost nici eu un
caracter adaptabil zilelor de-acum. Nu
am acceptat, de pildă, să-mi facă nimeni echipa, prin telefon sau la pauză, în
vestiar…Am considerat întotdeauna că aceasta e cea mai mare dezonoare pentru un
antrenor. Unii tac şi înghit totul,
gândindu-se la contractul semnat cu patronul. Eu nu am putut fi aşa…Cu fetele a fost altceva.
O experienţă interesantă. Am antrenat o echipă feminină, care a reuşit
promovarea în prima divizie, în timp ce Naţionala era pregătită de Angelo
Niculescu. Nu aveam totul necesar, dar fetele, aduse din toată Moldova, aveau asigurate cazarea, masa şi primele de
joc, datorită unui mic industriaş de modă veche, Mihai Timaru, decedat si el
din păcate, care dădea bani la echipă şi lăsa antrenorii să-şi facă treaba aşa
cum credeau de cuviinţă. In anii 90, fotbalul feminin românesc era bine
organizat, cu o divizie superioară şi patru serii de “B”…Vreo 50 de echipe din toate colţurile ţării! Astăzi, dacă mai sunt
4 echipe…Păcat.
-Păcat şi pentru
faptul că spaţiul tipografic de care dispunem nu este nelimitat…O ultimă
întrebare pe care v-o adresăm, totuşi: se simte omul Sorin Avram, pe deplin
realizat, în conditiile în care fotbalul băcăuan şi, în general, cel românesc
alunecă pe tobogan?
-Ca om, sunt împlinit. Am avut parte de o
familie reuşită şi înţelegătoare. Fiica mea, Silvana, este profesoară la
Cambridge, în Anglia, oamenii mă respectă şi nu m-au uitat… Ca om de fotbal, nu
pot fi mulţumit, atâta timp cât Bacăul fotbalistic e căutat cu lupa prin diviziile
inferioare şi trăieşte doar din amintiri…. Să avem, însă, răbdare…
(2011, Revista “SPORTUL
BACAUAN, Nr.1)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu