Interviu cu fostul handbalist băcăuan Robert GHERHARD

“Toată viaţa am fost un non-conformist!”

@Interviu cu fostul handbalist băcăuan Robert GHERHARD

   Talentul uriaş, moştenit din familie, putea să-l transforme pe Robert GHERHARD (n. 19 iunie 1966, Bacău) în cel mai bun handbalist român al anilor ‘90…Fiul celebrului antrenor Ion Gherhard (baza sportivă din com.Nicolae Bălcescu poartă numele  tehnicianului care în 1984 a câştigat Supercupa Europei, iar în 1989 Cupa IHF-ambele cu Chimistul Rm.Vâlcea) a ales, însă, calea-nu mai puţin tentantă-a unei cariere spectaculoase, ca un roman cu câte un punct culminant la fiecare pagină şi un deznodământ mereu amânat. Până la vârsta de  16 ani, când îşi adjudeca anual titlul naţional, nimeni nu se gândea că Robert nu va ajunge unul dintre cei mai titraţi tenismani români. Apoi, mai târziu, cine îl vedea jucând fotbal, la antrenamentele sau în pauzele partidelor de handbal, se întreba imediat de ce un asemenea sportiv, cu o îndemânare rar întâlnită şi la fotbaliştii cu acte în regulă, nu e legitimat la prima echipă a Sport Clubului...Un an de zile s-a tot ţinut regretatul Mircea Nedelcu de capul lui Ion Gherhard să-i dea băiatul la fotbal...Nu a reuşit nimeni să-l convingă, pentru că Robert alesese, deja, perspectiva unui viitor handbalistic. A început la Bacău, la Ştiinţa, unde ridica tribunele în aer, ori de câte ori îşi amintea că e, mai curând, un actor de geniu (până la el, niciun alt handbalist nu-si imaginase atâtea trasee către gol!), a continuat la naţională (pentru care a jucat 34 de partide internaţionale, preluând şi banderola de căpitan), apoi, în Germania, la HSG Gensungen/Felsberg, unde, vreme de 14 ani, a fost considerat eroul local. Gloria nu l-a epuizat, a avut resurse nebănuite, dar finalurile nu i-au făcut cu ochiul sau, pur şi simplu, le-a evitat. Robert Gherhard este singurul handbalist din lume care a ales să fie atât de mare cât şi-a dorit. Nici un centimetru în plus sau în minus... Un personaj romantic al handbalului autentic, aşa cum a fost şi în viaţa de toate zilele, dincolo de teren. Fostul handbalist băcăuan nu va putea fi confundat cu nimeni, niciodată.

Leonard POPA

-N-ar fi crezut nimeni sau, poate, s-a uitat. Inceputurile tale sportive au fost pe terenul de tenis...

-Da, până la vârsta de 16 ani, am jucat tenis de câmp. Câştigam în fiecare an campionatul naţional. Practic, nu aveam adversar la categoria mea de vârstă. La 12 ani ma antrenam la Brasov, cu loturile naţionale. Acolo i-am cunoscut pe Traian Marcu, pe George Cosac (actualul preşedinte al FR Tenis-n.n.)...George mi-a fost cel mai bun prieten în perioada aceea. Nu mi-a luat niciodată în viaţa lui măcar un ghem, dar ne înţelegeam perfect. Jucam şi la dublu împreună, câştigam o grămadă de concursuri. Apoi, la Braşov, obişnuia să vină şi marele Bjorn Borg, care era prieten cu Mariana Simionescu (prima soţie a celebrului tenisman suedez-n.n.). Stătea câte zece zile, în fiecare an, şi începuse să se antreneze printre noi. Avea o rezistenţă ieşită din comun. Cred că avea cel mai scăzut puls din lume. După 10 ture de teren, eu mă opream. El continua să alerge de nebun în continuare. Amintirea care nu mi-a dat pace toată viaţa a fost  o finală disputată la Arad, împotriva lui Andrei Dârzu. Tata era antrenor acolo, la Constructorul, şi vroiam să mă impun cu orice preţ. Am avut 3 mingi de meci, dar am pierdut decisivul cu 11-9. Eram un zăpăcit. Nu am gestionat bine ultimele momente. Nici tenisul de masă nu mi-a fost străin. La Bacău era un profesor Lepădatu (a profesat la Şcoala Gen. Nr.10-n.n.), care îndruma toţi copiii către ping-pong. Am trecut şi prin mâinile lui, devenind de câteva ori campion judeţean.Nu le scrie, însă, pe toate, va crede lumea că mă laud, că nu-i nimic adevărat.

-OK, hai să trecem atunci la handbal. Aşa te-au ţinut minte toţi, handbalist la Ştiinţa. Erai un răsfăţat al tribunei. Făceai o grămadă de giumbuşlucuri. Marcai din toate poziţiile, cu spatele la poartă, chiar şi cu capul! Nu treceai niciodată neobservat.

-Primul gol cu capul l-am înscris într-o partidă cu Craiova, lui Toacsen, portarul Naţionalei. O aeriană pe care am reluat-o cu mâna lipită de frunte, schimbând discret direcţia mingii. Toţi spectatorii au fost, însă, convinşi că eu am înscris cu capul. Golurile marcate aşa, cu adevărat, le-am reuşit în Germania. Nemţii, cărora le-a lipsit întotdeauna fantezia, nu mai văzuseră una ca asta, nici nu ştiau dacă e sau nu gol valabil. Au umplut ziarele şi siteurile cu fotografii şi explicatii, în care eram numit handbalistul care înscrie cu capul!

-Să ne întoarcem, însă, la debutul tău handbalistic. N-a fost uşor să-ţi convingi părinţii că vrei să faci handbal, în timp ce erai campionul naţional la tenis, la categoria ta de vârstă...

-Nu a fost deloc o treabă uşoară. Eu îl urmam pe taică-meu, care devenise antrenor la fetele Ştiinţei, peste tot. Odată, dupa un antrenament, am văzut juniorii lui Sergiu Popovici, pregătindu-se de un joc cu juniorii lui Gheorghe. L-am rugat pe tata să mă lase şi pe mine să intru puţin în teren. A încuviinţat, iar eu mi-am facut numărul, jucând coordonator, aşa cum juca idolul meu, Cristian Gaţu. Ce am văzut la televizor că făcea el, am încercat şi eu. I-am terminat, pur şi simplu. Ascundeam mingea, de n-o mai vedeau nici antrenorii. O observau doar când o scotea portarul din poartă. Seara, a venit acasă la noi profesorul Sergiu Popovici-Dumnezeu să-l ierte!-şi l-a rugat pe tata să mă lase să plec cu ei la un turneu final, la Iaşi, unde se stabilea campioana naţională a şcolilor sportive. M-am dus şi, la sfârşitul competiţiei, am fost desemnat cel mai bun handbalist, deşi Bacăul ocupase locul 4. Cred că atunci m-am hotărât definitiv să fac handbal şi să las tenisul. Imi plăcea şi fotbalul, nimic de zis, dar tot timpul mi-am spus că fotbalist pot să ajung oricând, fără o pregătire specială. Acasă, scandal! Tata, care câştigase Cupa Campionilor, ca portar, cu Dinamo, în 1965, nici n-a vrut să audă de aşa ceva. Nu dorea altceva decât să mă vadă jucător de tenis. Eu-nu şi nu, handbal şi atât! La club, la CSŞ, alte discuţii. Directoarea şcolii, dna.Ghenade, a vrut să desfiinţeze secţia de handbal. Eu eram tenismanul care, prin trofeele câştigate, aduceam toate punctele instituţiei. Nu putea concepe să mă vadă trecând la handbal. Până la urmă, n-au avut ce să-mi facă. Am profitat de faptul că antrenorul meu de atunci, M.Gorj, plecase în Maroc şi, până să vină altul în locul lui, începusem, deja, să mă antrenez cu echipa de handbal. Aşa a început totul!

-Ce însemna Bacăul handbalistic în anii aceia? Mă refer la echipele de băieţi..

-Ştiinţa tocmai  retrogradase în Divizia B, acolo unde mai era şi CSM Borzeşti, iar IMU Bacău trăgea la promovare în acelaşi eşalon. Pentru aceasta trebuia, însă, să treacă de un baraj organizat la Curtea de Argeş, unde aveam să joc şi eu. A fost o perioadă bună pentru handbalul masculin băcăuan. La sfârşitul sezonului, Ştiinţa avea să revină în Divizia A, iar IMU a reuşit promovarea în B. Eu eram jucătorul Ştiinţei, dar pentru că voiam să joc efectiv,  cât mai mult, nu doar 10-15 minute câte aş fi prins în Divizia A, am cerut să mai rămân la IMU. Aici, antrenor era C.Petrea, care pentru ca evolua şi ca jucător, pe acelasi post cu mine, coordonator, a vrut să mă transforme în extremă. Imi amintesc că la un meci disputat la Galaţi, cu fruntaşa seriei, în loc să-i pasez cum îmi ceruse, am preferat să arunc la poartă, iar mingea a lovit bara. Petrea s-a enervat atâta de tare, încât în pauză a venit şi m-a lovit cu piciorul, de faţă cu toată lumea. A doua zi, la club, a fost şedinţă mare, întrucât toţi jucătorii ne doream schimbarea antrenorului. Numai că, în timpul şedinţei, băieţii nu şi-au mai păstrat poziţia, portarul Postolea afirmând solemn că, între timp, lotul de handbalişti şi-a schimbat mentalitatea (!), în conformitate cu zilele măreţe pe care le trăiam...Aşa că, până la urmă, singurul  sancţionat cu desfacerea contractului am fost...eu! Am revenit, deci, la Ştiinta, echipa de care aparţineam. N-am stat, însă, prea mult, doar vreo două etape, întrucât-în cele din urmă- C.Petrea a fost schimbat de la conducerea tehnică a  lui IMU, iar în locul lui a fost instalat Cservenka. Fiind fost coleg de echipă cu tata (la Dinamo Bacău-n.n.), “nea Cehu”, aşa-i spuneam toţi (aluzie la originea etnică a antrenorului-n.n.), a reuşit să mă convingă să mă întorc la IMU. Ţinea foarte mult la mine, dar eu trebuie să-ţi fac o mărturisire: Cservenka a fost singurul antrenor de care mi-a fost efectiv teamă! Nu pentru că ar fi fost sever sau agresiv, ci pentru că îl ştiam din copilarie şi mi-l aminteam cum, de multe ori, când echipa servea masa la club, Cservenka lua paharele de sticlă şi le strângea în palmă până le făcea zob, fără să-i curgă o picătură de sânge. Era o persoană extrem de nervoasă, care în asemenea momente îi înspăimânta pe toţi. Am  jucat un retur întreg în echipa lui, înscriind 112 goluri în doar 11 partide, apoi m-am mutat cu totul la Ştiinţa. Implinisem, deja, 19 ani.

-A urmat o perioadă frumoasă. Ştiinţa-despărţită de marii săi handbalişti din deceniul 8, Deacu, Vasilache...-se refăcuse. Pe cine ai găsit la echipă?

-In anii aceia, Ştiinţa închegase, din nou, un nucleu de jucători valoroşi: Dănuţ Vieru-în poartă, Adi Arsenie, Vasîlca, Lupu, Dumitru, Grig.Berbecaru-Dzeu să-l ierte şi pe el- Gârlescu...Portarul Vieru a fost cel mai mare talent pe care l-am văzut eu vreodată. Crede-mă, aşa ceva nu am mai întâlnit nici în cei 6 ani câţi am activat la Ştiinţa, nici după aceea, în campionatul Germaniei, unde am jucat 14 sezoane, până la 39  de ani şi jumătate. Pe omul acesta, providenţial pentru poarta Bacăului, în atâtea meciuri, nu l-a văzut nimeni, niciodată, antrenându-se nici măcar 5 minute. La antrenamente venea şi se punea în şezut. Dacă cineva îi reproşa ceva, replica imediat cu “să vă căutaţi alt portar”... Nu făcea niciun exerciţiu. In campionat, apăra magistral! După ce am îmbrăcat tricoul Ştiinţei, am fost selecţionat şi la loturile naţionale, mai întâi la tineret, apoi la seniori. Incepusem să ies “afară”, vedeam lumea de dincolo, cu alţi ochi...

-La începutul anilor 90, după Revoluţie, multora dintre sportivii români li s-au deschis alte perspective. Occidentul începuse să ne curteze fotbaliştii, handbaliştii şi voleibalistele...Tu când ai plecat?

-Prima dată, am făcut-o în 1991, după un turneu în SUA. Am rămas în Germania, alături de alţi trei jucători ai Ştiinţei: Chirilă, Denis Chiriac şi Dan Rotaru. Fiecare a avut drumul său. Eu am jucat la Gottingen, în liga secundă, la început fiind-evident- suspendat, întrucât plecasem din România aşa cum plecasem, fără niciun fel de acord. Occidentul se umpluse, însă, de handbalişti şi handbaliste din România. Unii, mai valoroşi, alţii-mai puţin- veneau la furat...Din cauza unuia dintre ei, nu-i dau numele, întrucât în ţară are altă reputaţie, mi s-a pus pistolul la tâmplă. Fusese prins în momentul în care furase nişte sparyuri dintr-un magazin şi poliţiştii începuseră să ia la întrebări toţi românii din orăşel. Atunci, am ales să mă întorc la Bacău. Am revenit în Germania după un an, de data aceasta fiind hotărât să mă stabilesc definitiv. Am început să joc la Felsberg, în liga a 4-a şi, în doi ani, am ajuns cu echipa în Divizia B. In scurt timp, am devenit golgeterul echipei, iar spectatorii apreciau asta. Eram considerat vedeta locala şi, în cele 14 sezoane jucate acolo, am primit o grămadă de propuneri pentru a juca la alte echipe, din prima divizie. Cred că doar Kiel şi Magdeburg nu m-au ofertat nici o dată...

-...Cele mai mari satisfacţii?

-Promovările cu HSG Gensungen/Felsberg, de care spuneam, şi faptul că 4 ani la rând, după ce împlinisem 35 de ani, am fost mereu convocat în Selecţionata Sud, pentru a participa la “All Star Game”, competiţie de mare audienţă in Germania, care reunea cei mai valoroşi handbalişti din timpul sezonului încheiat. Chiar şi meciul de retragere a fost un prilej de mândrie pentru mine. La eveniment, în tribune, au asistat 4000 de spectatori!

-Erau mai mulţi handbalişti români în campionatele Germaniei. Robert Licu (Magdeburg, Eisenach, Schwerin), Titel Răduţă (Zofingen), Alexandru Dedu (Wuppertal)...I-ai urmărit pe toţi.  Care a făcut carieră?

-Cred că Titel Răduţă.  A fost extrem de apreciat pentru tot ce a făcut în Germania.

-La un moment dat, ai renunţat la cetăţenia română. A fost un gest de frondă?

-Nu. L-am făcut într-un moment în care am dorit să ajut un alt handbalist român, fost coleg de echipă, la Ştiinţa, pe Dragoş Negovan...La vremea aceea, în echipele germane, nu putea evolua decât un singur “auslander” (străin...). Renunţând la cetăţenia română, i-am făcut loc în echipă lui Dragoş Negovan, care avea să joace în aceeaşi formaţie cu mine.

-Ai revenit în România...O parte din familie a rămas, însă, în Germania. Cristian, băiatul tau, a devenit un manechin de succes. Am citit un reportaj despre el, semnat de Irina Băcăuanu.

-Cristian a început şi el cu handbalul, urmând tradiţia familiei. In foarte scurt timp după ce i s-a propus să prezinte moda, fiind descoperit întâmplător, a ajuns un manechin de renume. Cred că e în primii 10 din lume. Firme celebre, precum Hugo Boss, Lacoste, GQ Magazine, Cinque, D&G..., îl curtează mereu. Are un program extrem de încărcat, filmează mult, i se pot urmări video-clipurile şi pe net, dar nu va renunta nici la handbal şi va semna un nou contract cu HSG Gensungen Felsberg.

-La Bacau, acum, văd că antrenezi- tenismani...Ai timp, însă, şi pentru handbal. Participi la competiţiile de old-boys, dar  urmăreşti şi jocurile băieţilor. Ai văzut finala Cupei?

-Da. Ştiinţa a condus mai tot timpul şi merita să o câştige. Este inadmisibil, însă, ca în ultimele 5 minute să ai 5 goluri avans şi să nu închei partida învingător. Parcă nu s-ar fi ştiut că Stavrositu joacă foarte bine cu pivotul. A fost întâmpinat aiurea la 9 metri şi constănţeanul atâta a aşteptat, a putut să-şi facă jocul. Aici s-a pierdut Cupa, au fost mai isteţi decât noi...Păcat!

-Iţi mai aminteşti primul interviu acordat presei?

-In România, nu am acordat nici unul. Ăsta e primul. Ceea ce a apărut au fost doar speculaţii. Când am revenit prima dată în ţară, în anii 90, cineva a scris despre cele două case şi patru maşini pe care le aveam în Germania...Nimic despre handbal! Se pare că performanţa sportivă trece tot mai mult în planul secund. Uite, mi-a spus cineva că aş fi Maestru al Sportului...Eu nici măcar despre asta nu am citit nicăieri! Sau nici  asta nu mai contează?