“Sportul Băcăuan” pe meridianele lumii: CIPRU

“Sportul Băcăuan” pe meridianele lumii: CIPRU

Larnaca-oraşul în care îţi aminteşti de zăpadă

       

      După aproape două ore de zbor liniştit, avionul decolat de pe Otopeni aterizează pe aeroportul din Larnaca. Ora târzie (22.00) face ca singurul autobuz spre oraş (431) să nu mai fie disponibil. La ieşirea din aeroport te aşteaptă, însă, o mulţime de taxiuri. Întreb pe primii doi taximetrişti întâlniţi cât mă costă un drum până la hotelul unde am rezervarea şi primesc, invariabil, acelaşi răspuns: 15 euro. Când să-l întreb şi pe al treilea, aud câteva vorbe româneşti: „nu mai întreba degeaba, ne-am vorbit între noi, toţi luăm 15 euro…”. Astfel sfătuit, nu mai insist si urc în prima maşină, alături de un şofer de vreo 30 de ani. Pe drum, încerc să-l impresionez cu câteva cunoştinţe din istoria Ciprului. La un moment dat, îl întreb dacă e dificil să trec „dincolo”, în Ciprul de Nord (Kibris), singurul „zid al Berlinului” care a mai rămas într-o Europă tot mai unită. „Nu te-aş sfătui să o faci, my friend, mă avertizează omul.Te  arestează turcii. Eu am făcut doi ani de închisoare, pentru că am ajuns acolo, să-mi văd nişte prieteni…”. Nu mai îndrăznesc să întreb nimic. În faţa hotelului, dau să plătesc, întind o bancnotă de 20 euro, dar tânărul nu are rest. Intru la recepţie şi solicit două bancnote de 5, contra una de 10…Recepţionera, o lituaniancă frumoasă, pe care aveam să aflu a doua zi că o cheamă Laura, dă din umeri a neputinţă. Până la urmă, mă hotărăsc să plătesc taximetristului 20 de euro…Când îi întind banii, acesta mă priveşte derutat şi mă întreabă, de două ori, dacă sunt convins că vreau să-i dau 20 de euro…Imi vine să zâmbesc, gândindu-mă că în ţară, toţi şoferii de taxiuri ar fi considerat asta un fapt cât se poate de normal…In fine, ne cazăm, fără prea mare bătaie de cap. Laura îşi aminteşte că înainte de a face rezervarea am purtat câteva discuţii pe net despre hotelul care, pe dinafară, arată mult mai bine decât în interior. Nu regret, însă, nimic, suntem în Cipru, ţara care m-a fascinat prin istoria şi legendele sale extraordinare despre Afrodita, zeiţa frumuseţii, născută din spuma mării, în apropiere de Paphos, (oraş situat în vestul insulei, la peste 100 de km de aici,dar pentru a-l vedea, nu mă costă decât 7 euro dus-întors, cu autobuzul).

   Dimineaţă, fac cunoştinţă şi cu celelalte fete de la recepţie, care aveau să ne fie un adevărat ghid pentru oraş: Boriana (o bulgăroaică extrem de amabilă din Varna, care nu ezită să afirme că noi, românii şi bulgarii, suntem la fel) şi Maria, o cipriotă cu mamă rusoaică. Cameristele, două la număr, sunt românce, femei trecute de prima tinereţe, una din Piteşti, alta din Baia-Mare… Şi dânsele ne vor fi de real folos, întrucât ne vor îndruma către locurile unde se mănâncă bine şi ieftin…Iau si primul contact cu plaja. O frumuseţe străjuită de palmieri uriaşi. Un singur lucru cu care mă obişnuiesc mai greu: nu e o plajă de nisip. In Larnaca, nu există aşa ceva. Doar pământ reavăn, lustruit de valurile nopţii, când fluxul e mai puternic. Fiecare are, însă, şezlongul şi umbrela lui. Nici vorbă de aglomeraţiile de pe plajele româneşti. Mediterana este extrem de primitoare. Liniştită şi foarte caldă. E abia ora 8.30, dar cred că temperatura a sărit de 30 de grade.

   La prânz, aflu câteva bunătăţi culinare ale Ciprului. In primul rând, halloumi, brânza tradiţională cipriotă, numită şi “brânza care scârţâie”, întrucât atunci cand muşti din ea, chiar asta se întâmplă! Este diferită de tot ce cunoşteam despre acest sortiment, pentru ca începe să se topească numai la temperaturi înalte, aşa că trece printr-un proces de pregătire neobişnuit: se caramelizează la suprafaţă, devenind moale şi catifelată. Se prepară din lapte de oaie şi foarte puţin lapte de capră. Se presupune că reţeta originală provine de la triburile de beduini din Orientul Mijlociu, dar dovezile atestă ca ea a fost atestată în Cipru, înainte de secolul 16.

   Descopăr şi ziarele cipriote, multe şi viu colorate. Majoritatea costă în jur de 2 euro. Nu e mult într-o ţară unde salariul mediu ajunge la 1500 de euro. Care criză?! Românul, ca orice străin ajuns cu serviciul aici, o percepe mai mult decât localnicul, dar nu s-ar da întors acasă. “E frumos, linişte-avea să-mi spună o vânzătoare dintr-un magazin alimentar situat în centrul oraşului. Inainte de scandalul bancar, câştigam 800 de euro, lunar.Acum, doar 600. Soţul meu lucrează în construcţii, ia mai bine, 70 de euro zilnic...” Femeia e din Rm.Vâlcea, unde ar vrea să-şi deschidă o fermă de porci. Acelaşi lucru mi-l confirmă şi cameristele de la hotel. Nu câştigă foarte mult, dar mult mai bine decât acasă la Baia-Mare...De ce s-ar mai intoarce? Acasă e scandal, oamenii nu se mai înţeleg între ei, nu sunt locuri de muncă, e o ţară unde stresul cotidian te macină  încetul cu încetul...

   Spre seară, răsfoiesc şi presa sportivă cipriotă. Constat că multe publicaţii dintre acestea se vând la pachet cu cărţile de istorie (5 euro), ceea ce mă entuziasmează. Alături de lunarul “Real Sports” (32 de pagini, un pic mai mare decât formatul A4 al “Sportului Bacauan”), găsesc în ţiplă o carte despre Războiul greco-turc din 1974, în urma căruia a fost divizată insula. Autor: Kostas Chr.Tzortzis. Din câte îmi dau seama, întrucât nu cunosc decât alfabetul grecesc, e un jurnal de campanie din perioada 20 iulie-8 august, anul respectiv. Pun totul în legătură cu ceea ce ştiam încă din copilărie, când urmăream Revista “Lumea”, care relata pe larg-în serial- conflagraţia cipriotă. O organizaţie paramilitară, Eoka 2, condusă de generalul Grivas, milita pentru destituirea lui Makarios şi enosis (unirea cu Grecia). Turcilor nu le-a convenit şi au invadat insula. Arhiepiscopul Makarios, preşedintele de atunci al Ciprului, a fost nevoit să plece în exil (grecii îi anunţaseră decesul, pentru a crea haosul). Până la urmă, prin intervenţia ONU şi a  marilor puteri (Anglia, în primul rând, care deţine două baze militare în insulă, la Dhekelia şi Akrotiri) conflictul se rezolvă prin împărţirea Ciprului, în cel grecesc (a aderat la Uniunea Europeană în 2004, dar a respins unificarea cu partea turcească) şi cel turcesc (Ciprul de Nord, Kibris, recunoscut doar de Ankara). Din ziarele de sport, înţeleg că noul sezon fotbalistic debutează pe 31 august şi că la ultimele Jocuri Mediteraniene, desfăşurate în luna iulie la Mersin, în Turcia, Ciprul a obţinut 7 medalii: 2 de aur prin atletele  Eleni ARTYMATA (200 m) şi Nektaria PANAYI (lungime), 2 de argint (ştafeta feminină de 4X100m şi trăgătorul de tir Georgios ACHILLEOS) şi 3 de bronz prin aceeaşi Eleni ARTYMATA (100m), Kyriaki KOUTTOUKI (Taekwondo, cat. U 49 kg) şi Anna IOANNOU (Rowing). Sportul nr.1 în insulă rămâne, însă, indiscutabil, fotbalul, mai ales după ce Apoel-eterna rivală a Omoniei (un duel Steaua-Dinamo)-a reuşit în urmă cu doi ani să acceadă până în sferturile de finală ale Ligii Campionilor. Aveam să-mi întăresc convingerea asta, încă o dată, la taverna Moby Dick, de pe ţărmul mării, unde se adunaseră mai mulţi suporteri ai Omoniei. Auzind că sunt din Bacău, unul dintre clienţi a ţinut să-mi spună ca Omonia tocmai a eliminat echipa din Baku, în actualele preliminarii ale Ligii. Spre dezamăgirea lui, i-am replicat că Bacăul e în România, nu în Azerbaidjan, unde Baku e chiar capitala! Bineînţeles, n-am scăpat prilejul să-i amintesc că, de fapt, Omonia a fost eliminată tocmai de o echipă românească, Astra Giurgiu, după 1-1 la Ploieşti şi 2-1 la Nicosia...Nu s-a supărat nimeni, ba mai mult, în timp ce ne sorbeam din cupă berea locala Leon (la concurenţă cu cealaltă bere tradiţională, Keo), cineva a conchis că “aşa e fotbalul!”, iar altul mi-a reamintit că primii fotbalişti români care au activat în insulă au fost Constantin Frăţilă (golgeterul României în sezonul 1963-1964) şi Mihai Mocanu, ambii în anii 70, la Omonia (pe vremea aceea, campioana Ciprului juca în prima ligă elenă, fapt care nu s-a mai întâmplat după  războiul din 1974). După 1989, mulţi fotbalişti români au ales să-şi continue cariera în Insula Afroditei (Narcis Răducan, Trică, Mihalcea, Domokos, portarul C.Munteanu...).

   După patru zile, mă mut la un alt hotel, în plin centrul Larnacăi, unde aveam să dau peste  preţuri mult mai mici la toate articolele, majoritatea comparabile cu cele din ţară. Chiar şi meniul restaurantelor e mai diversificat. După sarmalele şi ardeii umpluţi zăriţi în galantare, înţeleg că România a exportat pe piaţa muncii şi bucătari. Noua mea reşedinţă, Hotelul “Sunflower”, are un manager care pare trecut de 80 de ani, dl.Andreas Philippou. Un om foarte amabil, care are răbdare să-mi lămurească toate nedumeririle. Fata de la recepţie, Margarita, o cipriotă oacheşă, mă îndrumă către toate obiectivele turistice din oraşul natal al lui Zenon, fondatorul filozofiei stoice (cea mai mare parte a vieţii a locuit, însă, în Grecia; a murit la 98 de ani, când s-a sinucis pentru a demonstra că viaţa e un bun absolut indiferent). Evident, îmi propun să vizitez urgent Biserica Sf.Lazăr (Agios Lazarus)-considerată cea mai veche din Europa, şi să mă fotografiez la statuia lui Makarios (primul preşedinte al insulei, după căpătarea independenţei în 1960; în tinereţe a militat pentru unirea cu Grecia, fiind deportat de englezi un an pe Insula Seychelles; a murit în 1977, când i-a luat locul Spyros Kipriannou-vizitat de N.Ceauşescu; două dintre bulevardele centrale ale oraşului poartă numele lor) un monument impresionant, situat în faţa unei şcoli centrale. La Agios Lazarus ajung într-o altă zi, spre slujba de seară. Evenimentele povestite în Biblie despre Lazăr, înviat după 4 zile de prietenul său, Iisus Hristos, m-au impresionat întotdeauna. Legenda biblică spune că, persecutat, Lazăr părăseşte Iudeea şi se stabileşte în Cipru, la Kition (denumirea antică a Larnacăi de astăzi), unde ajunge arhiepiscop-prin binecuvântarea apostolilor Paul şi Barnabas, în anul 45 d. Chr. Potrivit tradiţiei bisericeşti, Lazăr avea 30 de ani, când a fost trezit din moarte de Christos şi a trăit alţi 30 de ani în Kition (Larnaca), murind în anul 63 d.Chr., la 60 de ani. După cea de-a doua moarte a sa, trupul i-a fost înmormântat exact pe locul unde se găseşte astăzi biserica bizantină. Rămăşiţele Sfântului Lazăr au fost descoperite mai târziu (ulterior, furate) într-un sanctuar din bisericuţa existentă la acea dată, sub următoarea inscripţie: “Lazăr, mort 4 zile şi prieten al lui Christos”. Biserica, aşa cum ne apare astăzi, a fost construită în secolul al IX-lea (aprox.890 d.Hr.), de către împăratul Bizantului, Leo al VI-lea, zis “Inţeleptul”.

   Un alt monument care atrage atenţia turiştilor prezenţi în Larnaca, foarte aproape de faleză, este fortul turcesc, construcţie impunătoare realizată de otomani în 1625, când stăpâneau insula, pentru apărarea localităţii împotriva piraţilor. La scurt timp, însă, fortul avea să fie folosit drept închisoare, iar astăzi găzduieşte un muzeu medieval.

   Intr-o altă zi, în timp ce urcam spre etajul al patrulea unde eram cazat, Margarita, fata de la recepţie, îmi vede vraful de ziare cipriote pe care le cumpărasem şi mă întreabă dacă ştiu greceşte. Neconfirmând, îmi spune să caut la chioşc un ziar tipărit în limba română. Intr-adevăr, a doua zi, aveam să-l descopăr într-un stand stradal. Publicaţia, în 32 de pagini, se numeşte simplu, ROMÂNIA, ziarul românilor din Cipru. Apare bilunar şi costă 1,70 euro. Redactor-şef: Veronica IVANOV. După ce parcurg prima pagină, realizez că sunt un norocos, întrucât în perioada 1-30 august, redacţia îşi anunţă vacanţa şi numărul următor va apărea abia în 31 august, de Ziua Limbii Române. Dintre titluri, îmi sar în ochi “Şedinţa şcolii româneşti din Cipru”, articol din care spicuiesc: “...S-a stabilit ca anul şcolar 2013-2014 să înceapă pe 14 septembrie 2013.Perioada vacanţei de Crăciun va fi 22 decembrie 2013-10 ianuarie 2014. Vacanţa de Paşte 13-25 aprilie, iar vacanţa de vară va începe pe 15 iunie 2014. In ceea ce priveşte programa analitică, s-a stabilit că ABECEDARUL va fi predat pe parcursul unui an şi jumătate pentru aprofundarea cunoştinţelor şi asigurarea unei baze solide la învăţarea limbii române. Durata Şcolii Româneşti se prelungeşte cu încă un an. Astfel, în funcţie de cereri, se va crea clasa a cincea, an în care elevii îşi vor aprofunda cunoştinţele de limba română, îmbogăţindu-le cu mai multe ore de istorie şi geografie a României. Manualele de curs vor fi cele editate de Editura Aramis, autori: Tudor Piţilă şi Cleopatra Mihăilescu...” Subiectul principal al discuţiei  l-a constituit implinirea a 10 ani de la înfiinţarea Şcolii Româneşti din Cipru-prima şcoală românească a diasporei române. La pagina 13, un alt articol incitant, continuarea unui serial: “Exilul românesc la mijloc de secol XX”. Mai există o pagină sportivă (nesemnată şi neactualizată), câteva de publicitate şi una literară, în care se publică poeziile unei românce din Paphos. 

   Plaja centrală, celebra Finikoudes, este superbă, ascunsă în spatele unor palmieri. Are, însă, aceeaşi problemă, lipseşte nisipul. Acesta e prezent doar în zona terenurilor de beach-volei.

   Larnaca dă impresia, prin labirintul de străzi în care îşi pierde trecătorii neavizaţi, unei metropole. In realitate, e un oraş cu o populaţie de 72 000 de locuitori (statistica din 2010). Când, după 7 zile, am urcat în singurul autobuz care face legătura cu aeroportul, pentru întoarcerea în ţară, prin geamul maşinii am zărit ceva uimitor: conturul lacului sărat din Larnaca, complet secat în perioada verii. In locul apei, care apare doar 3 luni pe an, în timpul iernii, observ o pată mare, albă, de parcă cineva ar fi împrăştiat acolo tot varul din lume. Din decembrie până către martie, locul se umple însă de mii de păsări migratoare, dintre care cele mai atrăgătoare rămân flamingii, prin culoarea roz a penelor ce le-a adus titlul de cele mai frumoase vieţuitoare ale văzduhului...Si asta, reţineţi, se întâmplă, în fiecare an în miezul iernii de la noi! Fără să vreau, îmi reamintesc discuţia purtată cu Maria, una dintre fetele de la recepţie, pe care am întrebat-o, într-o dimineaţă, dacă a văzut vreodată zăpada...Mi-a răspuns zâmbind, convinsă de adevărul cuvintelor că nu, dar şi-o aminteşte, din povestirile mamei născute la Moscova...Da, zilele petrecute in Larnaca, la aproape 40 de grade celsius,  m-au făcut să înţeleg de ce iarna e cel mai urât anotimp şi cea mai frumoasă poveste...”Mi-am amintit de zăpadă”, ca să mă exprim plastic cu titlul unei culegeri de povestiri publicată de Sorin Titel în 1973...

Leonard POPA

Fotbal Feminin, Divizia B: Magura Bacau-Olimpia 2 Cluj 0-11 (0-4)

Bine că existăm!

   Fotbalul feminin nu e chiar o necunoscută la Bacău. Inainte de 1989, se organizau frecvent partide demonstrative între handbalistele de la Bacău şi cele de la Textila Buhuşi (în pauza meciului băieţilor)...Spectatorii prezenţi în tribunele Stadionului 23 August se amuzau teribil, neştiind că în altă parte a lumii (SUA, URSS, China...) fotbalul feminin chiar trecea printr-un amplu proces de organizare. Când ne-am pomenit după Revoluţie că suntem invitaţi de UEFA să încurajăm dezvoltarea fotbalului feminin, am fost complet derutaţi. Nu eram pregătiţi. Dorinţa fetelor de a practica fotbalul de performanţă a fost, însă, mai puternică decât inerţia Federaţiei. Până la urmă, s-a organizat un campionat cu o Divizie A (12 echipe) şi 4 serii de Divizia B a 10 formaţii (unde se promova în urma unui baraj). Bacăul a încăput şi el într-una din aceste serii, alături de formaţii din Botoşani, Oneşti, Galaţi, Brăila, Roman...Inceputul a fost greoi, dar echipa a beneficiat de sprijinul unui antrenor călit în descoperirea talentelor din fotbalul mare masculin, regretatul Nicolae Radu. In scurt timp, lotul de jucătoare a fost preluat de Cotidianul DEŞTEPTAREA şi, graţie unui sponsor generos, Mihai Timaru (Dumnezeu să-l ierte şi pe el!), care deţinea o mică fabrică de mobilă, chiar în curtea ziarului, lucrurile au început să se aşeze. La echipă a fost instalat un cuplu de antrenori reputaţi, profesorii Sorin AVRAM şi Mihai PETROVICI, iar rezultatele nu au întârziat să apară. După doi ani, MOLDOVA SPORT BACĂU era în Divizia A, dar cu un lot de jucătoare complet remaniat, cu fete extrem de talentate, adunate din toată Moldova, şi cu un antrenor ambiţios, aflat în plină afirmare, Ion MANGEAC (aflu cu bucurie că, zilele trecute, un stadion din Giurgiu i-a preluat numele!). Dintre fetele care au evoluat, pe vremuri, în echipa respectivă, merită reţinute nume ca: Gabriela Bedrulea, Mariana Coroamă, Mariana Prichineţ, Clara Bardaşu,Gabi Vraciu, Emilia Jitaru, Cerasela Stanciu, Bianca Tanasă, Ecaterina Varga, regretata Gabriela Huluba...Deşi a terminat turul Diviziei A pe locul 4, rămasă fără sprijin financiar, echipa s-a desfiinţat, după 5 ani de activitate. A trebuit să treacă o lungă perioadă de timp până când, graţie entuziasmului confratelui Cătălin COJOCARU de la Bacău 1 TV, fotbalul feminin să reînnoade tradiţia performanţei pe aceste meleaguri. S-a pierdut, însă, prea mult timp (vreo 18 ani!), perioadă în care nu a mai existat nicio tentativă de formare a unei echipe feminine, astfel că acum totul a trebuit reluat, practic, de la zero. ...Cu fete care au jucat “fotbal” în curtea şcolii, dar care-aşa cum am remarcat la conferinţa de presă premergătoare debutului în campionat- vor să păşească pe drumul performanţei! Echipa este antrenată de dna.prof.Otilia LAZĂR de la Colegiul Naţional Catolic ,,Sf.Iosif" Bacau,însă beneficiază de sfatul apropiat al fostei mari glorii a fotbalului băcăuan, Gheorghe BURLEANU. De altfel, nu e primul proiect pe care “Gică” şi-l asumă, în calitate de deschizător de drumuri (printre altele, este Preşedintele Asociaţiei Judeţene de Minifotbal). Între timp, a început şi campionatul, iar fetele noastre au trebuit să întâlnească a doua formaţie a clubului Olimpia Cluj (campioana naţională, cu evoluţii notabile în Liga Campionilor şi care formează scheletul naţionalei). Rezultatul, previzibil, dar fără o importanţă deosebită în acest context (care trebuie protejat, să fim bine înţeleşi!), a adus trei puncte şi un golaveraj consistent echipei vizitatoare. Gabriela Popa (un portar cu reale calităţi, care a salvat cel puţin tot atâtea goluri câte a primit), Lavinia Tănasă (un debut promiţător), Alina Ardeleanu, Alina Trefaş, Bianca Pătrăţianu, Ana-Maria Marin, Maria-Mirabela Ignat, Maria-Mirabela Gavrilă, Irina Mitocaru, Elena Moroiu, Andreea Mitocaru, Andreea Ştirbu şi Bianca Porojnicu sunt numele de început care vor rămâne, chiar şi după ce echipa îşi va propune (şi) alte obiective decât...fiinţarea!

Leonard POPA

Divizia B: Sport Club Bacău-FC Clinceni 1-4 (0-1)

Bine, dar rău…

…O echipă cu câţiva foşti divizionari A merită tot respectul. După două minute, îl descoperi pe primul Karamyan, dispărut de ceva vreme între islazurile bucureştene. Poartă banderola de căpitan al Clincenilor şi îl caută mereu din priviri pe celălalt Karamyan. Ori amândoi, ori nici unul! Ca prin vis, ni-i amintim din perioada Rapidului sau a Stelei…Jucau, parcă, ceva mai spre banda stângă, pe unde o zbugheau spre poarta adversă, ca unul care vede apa în deşert...Acum  s-au retras mai spre centru, dar cei din Clinceni nu-şi propun să o zbughească nicăieri. Preferă clinciurile, în propria suprafaţă de teren. Nici nu au cum, vârsta jucătorilor, aproape sau săriţi de 30 de ani, nu-i încurajează. Mai mult, băcăuanii, la primul lor joc după revenirea în eşalonul secund, zburdă ca nişte miei care simt aerul proaspăt. In min.13, vine şutul sănătos al lui Predoiu şi transversala răsună precum trompeta lui Pantelimon de pe vremuri. ...”Batem!”-ne încurajăm singuri. După 20 de minute, partida oboseşte. In min.25, fundaşul Luncanu ne scoate din amorţeală, când se aruncă bezmetic la picioarele celui mai slab jucător de pe teren, Bălţoi, şi îl agaţă undeva în marginea careului. Arbitrul Dreve fluieră imediat ca un impiegat de mişcare căruia tocmai i-a fugit trenul din gară şi dictează penalty. Arman Karamyan execută plasat, iar oaspeţii deschid scorul:0-1. Neaşteptat, împotriva cursului jocului, avantajul intră la vestiare în buzunarul de la spate al  adversarilor, de unde poate fi, totuşi, sustras mai uşor.... Începe repriza secundă. Jocul se mută din nou în terenul oaspeţilor, dar în min.49 aceştia obţin un corner. Primul sau al doilea, nu-şi mai aminteşte nimeni. Mingea planează în careul de 6 metri, ca avioanele din spatele stadionului, portarul Petrariu dă impresia unui cititor în stele, Predoiu calculează greşit coordonatele, iar Straton înscrie cu capul, 0-2! Optimismul din tribune nu dispare, încă mai putem reveni, pentru că întâlnirea nu-şi schimbă fizionomia. Noi-fără frână, ei-cu ea trasă... In min.66, însă, Artiom Karamyan îi aşază o minge în adâncime lui Godwin şi acesta, singur cu goal-keeperul băcăuan, ne aminteşte partida de vineri seară, când tricolorii au năucit Ungaria:0-3! Ce a urmat vine spre conservarea unei diferenţe de scor făcută parcă după scenariul unui film prost, cu personajul principal şi simpatic perdant în faţa celui secundar şi  antipatic. Golul lui Hurdubei din min. 72 şi cel al lui Artiom Karamyan din ultimul minut al prelungirilor au anulat, practic, impresiile de la începutul partidei. Bacăul trebuie să o ia de la capăt în etapa (sau etapele) următoare. Anul trecut eram, totuşi, în Divizia C şi jucam cu Paşcaniul şi Moineştiul...

Leonard POPA

Interviu cu dl.Kurt GROSS, component al lui Dinamo Bacău (1960-1966) şi fost antrenor al Politehnicii Iaşi

“Gram ar fi putut juca şi astăzi în naţională fără probleme!”

@Interviu cu dl.Kurt GROSS, component al lui Dinamo Bacău (1960-1966) şi fost antrenor al Politehnicii Iaşi

      11 septembrie 1960…Dinamo Bacău întâlneşte în a doua etapă a primei divizii pe Ştiinţa Timişoara, nou-promovată. Timişorenii încep neaşteptat de bine şi deschid scorul. Băcăuanii îşi revin, Publik e din ce în ce mai greu de stăvilit, iar adversarii nu-l mai pot opri decât prin faulturi repetate. La o astfel de fază, se dictează lovitură liberă de la vreo 25 de metri lateral dreapta. Toţi spectatorii se aşteaptă ca omul cu golul, Gram, să-şi facă datoria. Dar, stupoare! Cel care se pregăteşte să execute lovitura este cel mai înalt jucător din echipă. Un blond cu alura unui neamţ trimis în prima linie a frontului, să impresioneze adversarul. Vătafu nu-i ajunge nici până la umăr. Bucur, portarul, nici atât! Cine-i? Cine-i? se tot întreabă chibiţii locali, în timp ce doamnele din tribună încep să-şi dea coate...Până la urmă, vine şi răspunsul. E Kurt Gross, uriaşul de la Dinamo Obor, transferat înaintea campionatului de antrenorul Gica Nicolae, venit şi el de la Bucureşti. Noul dinamovist îşi aşază mingea tacticos, ia un elan de 2-3 metri, ca atacanţii veritabili, nu ca fundaşii de bandă, şi loveste cu sete balonul, pe care toată lumea nu-l mai vede decât în momentul când acesta se opreşte - în paianjenul porţii...  O rachetă cu care Kurt Gross îşi anunţa prezenţa la Bacău pentru căteva sezoane! Dinamo va câştiga partida cu 3-2, iar “neamţul” avea să fie adoptat definitiv de inimile suporterilor. De atunci şi până prin 1966, când va dispărea din echipă la fel de discret precum o făcuse la venire, Kurt Gross va fi unul dintre jucătorii de bază ai echipei băcăuane. Şi dacă Politehnicii Iaşi-staţia terminus după o viaţă închinată fotbalului- antrenorul Gross i-a lasat spre amintire o promovare în primul eşalon (1982-1983), Bacăului i-a lăsat ceva mult mai de preţ: întreaga sa tinereţe sportivă. Intâmplarea a făcut ca interviul de mai jos să fi fost realizat înaintea partidei de campionat dintre CSMS Iaşi şi Sport Club Bacău, din etapa a 2-a a actualei Divizii B...Leonard POPA 

-Am în faţă o fotografie din 1960...Dinamo Bacău în tricouri alb-roşii, cu guler, aşa cum n-am mai văzut dupa aceea, e gata să înceapă noul campionat. Imi permit să menţionez întreaga echipă, în ordinea din poză: portarul Bucur, Giosanu, Vătafu, Gross, Cârnaru, Cincu, Drăgoi, C.Rădulescu, Gram, Ciripoi, Publik. Antrenori: Gică Nicolae (principal) şi Florian Anghel (secund). In altă parte, un titlu dintr-o carte dedicată fotbalului băcăuan: “Anii de linişte ai Diviziei A: 1960-1962”...Asa stăteau lucrurile, dle.Kurt Gross?

-La timpul respectiv, Dinamo Bacău căpătase o anumită experienţă competiţională, după cei doi ani de Divizie A, sub bagheta lui Teaşcă. In 1960, echipa se maturizase. Noul antrenor, Gică Nicolae, nu avea ambiţiile “Piticului”, nici abilitatea lui, însă noi am mers foarte bine. Am terminat pe 8 şi lumea era mulţumită.

-A fost primul an al dvs.la Bacău...Cum aţi ajuns aici?

-La Dinamo Bacău am ajuns de la Dinamo Obor, împreună cu un alt jucător, unul Stoica. De loc, eu eram din zona Mediaşului, unde am şi început fotbalul. Proca, antrenorul Braşovului, m-a remarcat de multe ori şi a vrut să ma ia acolo, să joc la Steagul Roşu Oraşul Stalin, cum se numea atunci. Am ajuns, însă, în 1958, la Dinamo Obor, unde antrena Gică Nicolae. Dinamo Obor  era o filială a echipei Dinamo, situată în cartierul bucureştean Obor, care, în 1985, când avea să promoveze în prima divizie, se va numi Dinamo Victoria (desfiinţată în 1990, când preşedinte era Dumitru Dragomir, actualul şef al Ligii Profesioniste-n.n.). Dar să revin...In 1960, fiind la Dinamo Obor, am jucat finala Cupei Romaniei cu Progresul (in semifinale, bancarii au invins pe Dinamo Bacau, cu 2-0, dupa prelungiri!-n.n.), pe Stadionul Republicii. Am pierdut cu 2-0, dar pentru ca dupa disputarea meciului urma sa se infiinteze Cupa Oraselor Targuri (fosta UEFA, actuala Europa League-n.n.), Federatia stabilise, deja, ca in competitia respectiva Romania sa fie reprezentata de Progresul si toata lumea a trebuit sa se conformeze, jucatorii, arbitrii... La ei, jucau atunci Mândru, Caricaş, Oaidă, Mişu Smărăndescu, Protopopescu...,cei care în sferturi eliminasera pe C.C.A. (Steaua-n.n.), nu puteam emite pretenţii noi, o echipă de Divizia B. După disputarea finalei, antrenorii Gică Nicolae şi Florian Anghel au fost mutati la Bacău. Eu m-am pomenit cu Vasile Pintilie, delegatul lui Dinamo Bacau, care mi-a spus că trebuie să-mi urmez antrenorii acolo. Aşa am ajuns la echipa de pe malurile Bistriţei.

-Din Bucureşti a mai venit cineva cu dvs., tot atunci...Portarul Ghiţă.

-Da, el era din Pantelimon şi juca la Metalul. Amândoi am sosit în acelaşi timp la Bacău şi am locuit o vreme împreună, într-un apartament situat deasupra Cinematografului Muncitorul, cu încă doi colegi de echipă, Stoica şi Nemeş, acesta din urmă venit de la Buhuşi.

-V-aţi înţeles bine cu Aristică? Cum era ca om?

-Domnule, a fost un portar extraordinar şi un om minunat! El trebuia să fie portarul naţionalei la Campionatul Mondial din Mexic 1970. La vremea aceea, nu se anunţase, însă, ca marele portar de mai târziu. Nu cred că se bucura de prea mult credit din partea nimănui. La Bacău ajunsese pentru că plecase Faur, portarul titular.

-In campionatul 1961-1962, Dinamo Bacău iar schimbă antrenorii...Vin Sepci şi Onucu Rus. Profesorul Rus e cel care avea să înfiinţeze Liceul de Fotbal. La Bacău, memoria colectivă nu supravietuieşte prea mult cotidianului. Cum l-aţi perceput, ca antrenor?

-Un om deosebit...A făcut echipă bună cu Sepci, iar noi ne vedeam de treabă în campionat. Am început mai greu, dar ne-am revenit spre sfârşitul turului, când am învins Rapidul în deplasare, cu 2-0, prin golurile marcate de Sorin Avram (tocmai fusese transferat de la juniorii Letei-n.n.) şi Gram. Giuleştenii urmau să joace finala Cupei, cu Arieşul Turda, meciul acela de pomină pierdut şi el. Turul l-am încheiat cu o victorie rămasă multă vreme în sufletul suporterilor, 2-0 cu CCA, când iarăşi a înscris Gram...La sfârşitul campionatului, eram pe 6 şi Federaţia, drept răsplată, ne-a oferit cadou un turneu în R.D.G...

-Il pomeniţi mereu pe Matei Gram...Generaţiile mai noi nici nu au auzit de el. Eu l-am prins în meciurile de old-boys  organizate în anii 70. Mă frapa faptul că juca de fiecare dată desculţ. Era singurul jucător care intra în teren fără ghete. Inainte de a se despărţi de noi definitiv, a fost şofer de taxi în oraş. La meciuri, însă, nu-l mai vedea nimeni. A fost un jucător important...A marcat pentru Dinamo Bacau 49 de goluri în cele 119 partide de Divizia A. In 1961 şi 1962, a fost al 5-lea marcator din topul golgeterilor primei divizii...

-Domnule, vrei să-ţi spun ceva? Gram a fost un puncheur excepţional.Veneau oamenii la stadion numai să-l vadă pe el. Ar fi putut juca şi astăzi în naţională fără probleme!  Avea o viteză de execuţie a mingii extraordinară, nu mai văzusem până atunci aşa ceva.Şi ca om a fost un coleg minunat...

-Dar Teaşcă, atunci cand a revenit la Bacău, în 1965, nu l-a mai vrut la echipă...Incă mai eraţi la Dinamo. Ce s-a întâmplat atunci?

-Teaşcă a fost şi el un antrenor de excepţie. Regenkampf de la Steaua nu i-ar fi făcut nici ghetele astăzi....Dar Teaşcă instaura la echipă un regim cazon, nu-i convenea ca un jucător să ia prim-planul antrenorului. Gram nu era cheie de biserică. Era adulat de public. Pe unde ajungea în oraş, toţi doreau să zăbovească în preajma lui, să-l aibă la masă, să aibă ce povesti după aceea cunoscuţilor. Asta nu i-a convenit Piticului, care a venit în 1965 montat să croiască din temelii o nouă echipă.

-Să nu ocolim, însă, un an important în viaţa formaţiei, 1963. E anul când Dinamo Bacău a retrogradat. A fost, poate, cea mai amară deziluzie din istoria clubului. Nimeni nu se aştepta la aşa ceva...

-In 1963, iarăşi, s-a schimbat antrenorul. A venit Gil Mărdărescu, cel care  antrenase la Cluj şi  la Brasov. Un antrenor tobă de fotbal. Dar echipa începuse slab, în tur am făcut doar 8 puncte, cu numai 2 victorii şi 4 egalităţi...Eram pe ultimul loc. Asta şi pentru că jucătorii cei mai buni din echipă, Publik, Sorin Avram, Jamaischi...erau mereu convocaţi la loturile naţionale şi, stând în cantonamente prelungite, nu puteau fi folosiţi de club. In retur, dupa ce s-au întors ei, am început să recuperăm. Antrenorul Mărdărescu ne inspira încredere şi era un psiholog rafinat. Vă dau un singur exemplu. Inaintea unui meci cu Rapidul, nu ne-a spus nimic despre 11-le cu care trebuia să începem. Ne-a invitat numai să vedem cum arată gazonul. Ajunşi la centrul terenului, ne-a trimis la vestiare spunându-ne doar atât: “Acum mergeţi şi vă dezechipaţi cei care ştiţi câ sunteţi titulari!”...Ne-am ales noi între noi şi am câştigat meciul acela extrem de important cu 1-0!

-Atunci, am început sa sperăm că putem evita retrogradarea! Au mai fost si alte victorii importante, 3-0 cu CSMS Iaşi, când aţi marcat golul acela de senzaţie, din lovitură liberă de la 18 metri, 2-1 la Braşov, 3-0 cu Ştiinţa Timişoara....Nu a fost, însă, suficient. A urmat 9 iunie 1963, partida cu Progresul. Ştiţi la ce mă refer, înfrângerea aceea teribilă cu 3-4, după ce am avut 3-0. Aţi fost în teren. Haideţi să lămurim, măcar în parte, misterul acelei căderi. Unii, chiar din interiorul echipei, au afirmat că meciul  a fost trântit. S-a ratat un penalty, la 3-0 (Eftimie), s-a greşit la golul egalizator al bucureştenilor (Iosif Lazăr), apoi şi la următorul (acelaşi Iosif Lazăr)...La analiza partidei de a doua zi, Publik a afirmat că nu va mai intra în teren, dacă va mai fi convocat Lazăr...

- Speculaţii! Iosif Lazăr era jucător în naţională. Nu-şi risca el cariera, trântind meciurile echipei de club, în asemenea momente. Pur şi simplu, am avut un ghinion teribil! Unul cu care te întâlneşti o dată în viaţă, dar aşa a fost. Interesant e că la Progresul antrenor era Gică Nicolae, cel care mă adusese la Bacău...Cu înfrângerea aceea, am ajuns în Divizia B pentru trei ani...

-La sfârşitul lui 1966, nu mai eraţi la Bacău...

-M-am retras mai spre casă, la Metrom Brasov, în Divizia B. Dar am revenit la Bacău, apoi, în 1978, m-am mutat definitiv la Iaşi, unde am devenit antrenor. Mai întâi, la Nicolina, apoi, la Poli, cu care am reuşit promovarea în primul eşalon,în 1983, fiind secundul lui Gh.Constantin. Am mai antrenat pe Constructorul Iaşi, echipele de juniori ale lui Poli, dupa care  am ieşit la pensie. Acum sunt observator în cadrul Asociaţiei Judeţene de Fotbal...

-Vedeţi mult fotbal, la toate nivelurile...Are fotbalul românesc viitor?

-Nu am certitudinea asta. Acum cei care joacă în eşaloanele inferioare nu stăpânesc abecedarul fotbalului. N-au lovirea mingii cu ambele picioare, nu deţin controlul preluării...lucruri elementare.

-După mai mulţi ani, Bacăul întâlneşte, din nou, Iaşul în campionat. Din păcate, în Divizia B. Cine va promova?

-Iaşul are cel mai bun lot din serie. Şi, hai să fim serioşi, să ne amintim cum a retrogradat... Credeţi că Viitorul Constanţa chiar a fost capabilă de victoriile acelea surpriză de anul trecut cu care s-a salvat?! Dacă se continuă aşa, nu poate fi vorba de niciun viitor în fotbalul românesc...

„Am făcut un mare pas înainte!” (două interviuri cu Costică ŞTEFĂNESCU)

„Am făcut un mare pas înainte!”

@ 

Două interviuri cu Costică ŞTEFĂNESCU

    

      Vestea morţii lui Costică Ştefănescu, în condiţii neelucidate suficient (parcă, n-aş vrea, totuşi, să se confirme varianta sinuciderii, cu care fotbalul românesc, din păcate, s-a mai confruntat, mă gândesc-desigur- la Dan Coe şi Chitaru) continuă să mă urmărescă…Am căutat în arhiva personală şi am găsit două interviuri pe care i le-am luat în două momente de referinţă ale activităţii sale, în 1993 (când era antrenorul Selenei Bacău) şi 1996 (când îl seconda pe Anghel Iordănescu la Naţională). La Bacău, Ştefănescu ajunsese împreună cu Grigore Sichitiu, la recomandarea lui Corneliu Costinescu. Sincer, m-a mirat alegerea fostului căpitan al Naţionalei şi al Craiovei Maxima de a lucra cu Dumitru Sechelariu, preşedintele de atunci al clubului băcăuan…Ştefănescu era un nume unanim apreciat, datorită prestaţiilor sale excepţionale de la prima reprezentativă (şi acum continui să cred că a fost cel mai bun libero pe care l-a avut fotbalul nostru!) şi de la echipa din Bănie. De altfel, nu cred ca şi-a găsit locul potrivit aici. După numai un an, a ieşit din graţiile lui Sechelariu şi a plecat, pare-mi-se, la Timişoara…La Naţională a stat, cât a stat Iordănescu. Până în 1998, după care a antrenat mai mult prin ţările arabe, locul unde te umpli de bani, dar te înghite anonimatul…Nu cred, însă, că există vreun cunoscător al fotbalului românesc care să-l uite pe fostul mare fotbalist. Postez cele două interviuri, reunite sub titlul unuia dintre ele, care mi se pare sugestiv şi pentru cele întâmplate în ultimele zile: „Am făcut un mare pas înainte!”. O fac şi în ideea că răspunsurile  fostului tehnician vor contura mai bine profilul său uman. O personalitate sobră, extrem de conştiincioasă şi echilibrată. (Leonard POPA)

“Vin din urmă Condurache, Fl.Ionescu…”

*Interviu cu Costică ŞTEFĂNESCU (antrenor principal FC Selena Bacău)

-Domnule Ştefănescu, returul bate la uşă. Sunteţi pregătit să-i deschideţi?

-Am avut toate condiţiile pentru a ne pregăti cum se cuvine, mai puţin şansa unui turneu în străinătate. Din acest punct de vedere, consider că am făcut, deci, paşi importanţi. Jocurile disputate au fost teste binevenite, iar când spun acest lucru, mă gândesc la partidele în care am întâlnit divizionarele din primul eşalon, cum a fost cazul lui Dinamo, Farul şi Dacia Brăila. De fapt, întâlnirea cu dinamoviştii, disputată la Alba Iulia, este momentul de referinţă pentru această şi indiciul că echipa se află pe un drum ascendent. In meciul cu Farul am urmărit nu atât rezultatul, cât intensificarea potenţialului fizic, în preziua şi ziua jocului noi efectuând antrenamentele obişnuite. Una peste alta, suntem pregătiţi să abordăm în cu totul alt mod partidele returului şi anume să fim mai agresivi în joc, să efectuăm un presing mai pronunţat în terenul advers.

-Este absolut totul pus la punct? Chiar şi achiziţiile recente vă satisfac?

-Din capul locului trebuie să afirm că achiziţiile pe care eu le-am propus n-au putut fi efectuate. Nu ştiu dacă aici are cineva vreo vină, întrucât se cunoaşte cât de greu e să găseşti jucători de valoare pe care cluburile să fie dispuse să-i cedeze. Cei pe care i-am transferat, Apachiţei, Radu- cu Cremeninţchi încă se mai duc tratative- n-au reuşit, deocamdată, să se integreze şi să convingă într-un procent satisfăcător. Posibil să o facă de-acum încolo, întrucât respectivii au anumite calităţi.

-O altă întrebare se referă la echipa Naţională. Ce şanse de afirmare acordaţi fotbalului românesc în acest sezon, hotărâtor sub multe aspecte?

-Incercările lui Dinu de a găsi o îmbinare între jucătorii de afară şi cei de acasă trebuie salutate.Turneul italo-american a fost o idee bună, deşi din punct de vedere organizatoric, a avut multe carenţe. Practic, jucătorii au stat mai mult în aeroport şi în avion decât pe terenul de fotbal. Câştigurile trebuie,însă, semnalate. Cel mai important lucru e că s-au scos la rampă câţiva jucători de perspectivă, întrucât Naţionala nu se poate clădi numai cu fotbalişti care activează în străinătate. In altă ordine de idei, consider că reprezentativa noastră este foarte valoroasă şi ne va oferi, în continuare, satisfacţii.

-Florin Motroc a fost încercat şi el într-un lot naţional.Este un element de perspectivă?

-Noi ne mândrim şi am fi foarte bucuroşi dacă în loturile reprezentative ar ajunge şi jucători băcăuani.Prezenţa lui Motroc într-o selecţionată naţională este urmarea faptului că el a avut, în tur, o comportare constant bună, fiind mereu remarcat de ziarişti. Că noi ne aşteptam, totuşi, la mai mult din partea lui, este adevărat. Dar Motroc nu este singurul băcăuan care promite. Vin din urmă Condurache, Fl.Ionescu, Gireadă, Scânteie-toţi jucători care pot creşte şi n-ar fi exclus să apară pe la loturile naţionale…(1993)

„Am făcut un mare pas înainte!”

*Interviu cu Costică ŞTEFĂNESCU (antrenorul secund al Naţionalei de fotbal)

-Domnule Ştefănescu, felicitări pentru această superbă victorie care ne-a liniştit pe toţi! Cum apreciaţi, însă, evoluţia tricolorilor în partida cu Israelul (2-1, în preliminariile Europeanului din 1996-n.n.), în calitate de selecţioner?

-In primul rând, aş vrea să spun că starea vremii şi, implicit, a terenului au influenţat negativ calitatea jocului, lucru valabil atât pentru noi, cât şi pentru israelieni. In fond, s-au întâlnit două echipe cu un stil de joc asemănător, combinativ şi tehnic, bazat pe o bună circulaţie a mingii. Starea terenului, repet, şi-a pus amprenta asupra posibilităţilor de exprimare ale ambelor echipe, care au fost nevoite să joace cu totul altceva decât de obicei. Partida în sine a fost una de mare luptă, în care cele două formaţii au depus un angajament fizic total. In mod surprinzător, la acest capitol, israelienii mi s-au părut superiori. Rezultatul final îl consider, însă, normal, întrucât noi am avut mai multe situaţii de gol. Sigur, am avut şi puţină şansă, când adversarul a scăpat singur spre poartă, iar balonul s-a oprit în băltoacă...Dar, într-un meci de o asemenea importanţă, şi şansa trebuie să-i surâdă cuiva mai mult, nu?!

-Aşa este. Dar, spuneţi-mi, din punctul dvs.de vedere, consideraţi încheiată lupta pentru promovare?

-Nici vorbă. Noi am făcut, e drept, un mare pas înainte, însă, calificarea se mai joacă. Dacă vom mai acumula încă trei puncte, după partidele pe care le mai avem de disputat, atunci-cu siguranţă-nu mai putem pierde locul I în grupă.

-Domnule Ştefănescu, eliminarea lui Răducioiu şi, deci, absenţa sa din partida (sau partidele) următoare nu vă îngrijorează?

-Nu, pentru că echipa a demonstrat, încă o dată, că ştie să se adune în momentele dificile şi să suplinească absenţele de marcă. In meciul cu Israelul, Hagi şi Gh.Popescu au lipsit şi, totuşi, iată, ne-am impus. Asta înseamnă că „tricolorii” au o valoare recunoscută şi ca echipă, nu numai ca individualităţi.

-Vă gândiţi, deja, la un înlocuitor pentru Răducioiu?

-Bineînţeles, pentru postul său candidează, cu şanse egale, Vlădoiu, Chiriţă şi, poate, Adrian Ilie.

-In incheiere, o întrebare provincială…Domnule Ştefănescu, ce gânduri vă mai leagă de Bacău, unde-cât aţi fost antrenor-adevăraţii oameni de fotbal v-au stimat şi apreciat?

-M-am despărţit de Bacău cu un oarecare regret. Dl.Sechelariu încearcă, sincer, să facă un lucru bun pentru fotbalul băcăuan. Din păcate, se lasă  influenţat de cei care îi ajung în preajmă nu întotdeauna cu obiective pozitive. Vă doresc succes în continuare! (1996).

Leonard POPA

Interviu cu dl.Relu AURAŞ (director SCM Bacău şi antrenorul coordonator al loturilor naţionale de box)

“Am ajuns să nu-mi mai doresc victorii pe linie!”

*Interviu cu dl.Relu AURAŞ (director SCM Bacău şi antrenorul coordonator al loturilor naţionale de box)

-Domnule Relu Auraş, indiferent la ce distanţă în timp acordaţi interviurile, dvs. şi boxerii pe care îi antrenaţi rămâneţi pe primul loc în toate ierarhiile interne. Chiar nu vă mai poate nimeni opri?!

-Judecând şi după cele întâmplate recent la Reşiţa, care a găzduit finalele CN pentru seniori, cam aşa stau lucrurile. Sport Club Municipal Bacău a fost clubul cu cele mai multe medalii cucerite, 13 din totalul de 40 decernate! Pugiliştii noştri au obţinut şase medalii de aur, două de argint şi cinci de bronz, urmaţi în clasamentul pe medalii de CSM Reşiţa, cu două de aur şi una de bronz, şi Dinamo Bucureşti, cu una de aur şi trei de argint. Glumind, aş putea spune că am ajuns să nu-mi mai doresc  victorii pe linie! Când am organizat gala finalelor la Bacău, acum doi ani, toată lumea a pus cele 5 medalii de aur câştigate pe seama calităţii de gazdă. Iată, acum, am propus Federaţiei ca finalele să se desfăşoare în altă parte, în oraşul lui Vaştag, în celălalt capăt al ţării, şi am obţinut cu una mai mult! Nu cred că s-a făcut mare tam-tam pe tema asta. Dacă ne întorceam doar cu 1-2 medalii, să fi văzut atunci ce comentarii apăreau în ziare! Asta e, când victoriile vin pe bandă rulantă, oamenii se obişnuiesc cu ele şi nu le mai acordă atenţia cuvenită, nu le mai preţuiesc. Când, înainte 1989, am reuşit cu Marinică Ouatu (actualmente, antrenor la SCM Bacău-n.n.), să aducem primul titlu naţional la Bacău, toată lumea din oraş îl ştia pe Marinică. Acum, mă îndoiesc că băcăuanii îi cunosc pe toţi cei care au venit cu aur de la Reşiţa…

-Atunci, să-i nominalizăm…”Sportul băcăuan” este printre puţinele publicaţii sportive din ţară care mai apar sub formă tipărită, nu doar virtual, pe net. Avem convingerea că tiparul asigură perenitatea cuvântului care merită rostit.

-Atunci, să deschidem lista campionilor de anul acesta. La categoria 56 kg, Maike Cioacă (SCM Bacău) b.p. (2-1) Răzvan Andreiana (Dinamo Bucureşti). La 64 kg, Alexandru Cuciureanu (SCM Bacău) b.p. (2-1) Daniel Bădulescu (Dinamo Bucureşti). La categoria 69 kg, finală băcăuană: Orlando Chirvase (SCM Bacău) b.p. (2-1) Irinel Olaru (SCM Bacău). La 81 kg, Cătălin Paraschiveanu (SCM Bacău) b.p. (2-1) Andrei Dărămuş (Unirea Alba Iulia). La 91 kg, Adrian Marc (SCM Bacău) b.p. Cezar Juratoni (Dinamo Bucureşti) – meciul s-a întrerupt în repriza a doua, datorită accidentării lui Marc (dar victoria a revenit pugilistului nostru, conform regulamentului, întrucât băcăuanul era în avantaj la puncte, în momentul întreruperii-n.n.). La +91 kg, Mihai Nistor (SCM Bacău) b. KO tehnic R1 pe Marin Preda (Petrolul Ploieşti). Am evoluat, deci, în 7 finale din 12, ceea ce spune totul despre valoarea boxului băcăuan.

-Şi e bine că nu mai avem cu cine să ne luptăm în ţară? Sau aţi fi vrut o opoziţie mai puternică din partea celorlalte cluburi?

-Să ştiţi că, în ciuda victoriilor obţinute, partidele au fost aprig disputate. Cam toţi boxerii au avut de disputat câte 4 meciuri. Apoi, totă lumea se ambiţionează la maximum şi doreşte să se bată cu pugiliştii noştri, consideraţi favoriţi. Nu e uşor să te menţii în frunte atâţia ani. In afară de Mihai Nistor, fără contracandidat în ţară, şi pe care eu îl văd medaliat la Olimpiadă, toţi ceilalţi au avut parte de adversari bine puşi la punct cu pregătirea. La 91 de kg, Adrian Marc a avut o evoluţie extrem de spectaculoasă, nedându-i nicio şansă lui Cezar  Juratoni, pe care arbitrul a fost nevoit să-l numere. Sincer, nu mă aşteptam la victoria lui, a fost cea mai frumoasă surpriză de la aceste Naţionale.

-Cam de mulţi ani, Bacăul domină boxul naţional. Care e secretul?

-Nu e nici un secret. Ştim ce avem de făcut. Performanţele n-au apărut la Bacău din neant, datorită unei conjuncturi favorabile. Şi înainte de 89, acestea existau. Poate că erau mai greu de realizat, datorită hegemoniei sportive a celor două cluburi-mamut, Steaua şi Dinamo. Eu mi-am făcut treaba, aici, la Bacău, la 27 de ani eram numit antrenor la juniorii naţionalei, dar nu m-am mulţumit doar cu atât. Mereu am căutat să mă autodepăşesc profesional, crezând cu tărie în statutul pe care trebuie să-l aibă antrenorul. Să fie şi părinte, şi dascăl pentru sportivul său, şi un fin psiholog. Numai aşa poţi ţine oamenii de valoare lângă tine şi să-i determini să-ţi acorde încrederea lor. Eu nu mai am vârsta disputelor şi orgoliilor mărunte. Cu asta se ocupă cei care încă mai cred că politicul te poate propulsa în ierarhia sportivă. Eu mă situez pe partea cealaltă, las rezultatele să vorbească.

-Aţi fost o vreme plecat, aţi antrenat prin Tunisia…Aţi antrenat naţionala Marocului. Aţi lipsit mult boxului românesc în perioada respectivă. A fost şi un complot mediatic împotriva dvs. Alţii, nu tocmai pricepuţi, căutau să preia conducerea loturilor naţionale, fără un obiectiv sportiv precis. S-au pierdut şi legăturile externe cu partenerii noştri tradiţionali, cu Turcia, Cuba, Rusia… Practic, atunci s-a produs primul pas înapoi, am început să lipsim de pe podiumurile mondiale. Şi astăzi mai tragem ponoasele de atunci…

-Să ştiţi că, indiferent unde am antrenat, nu am neglijat niciodată pe cei de acasă si, în special, pe băcăuani. Inainte de a pleca spre Olimpiadă, Marian Simion, chiar dacă nu mai eram eu selecţioner, venea şi se antrena cu mine. Când am fost antrenor în Tunisia, în 2006, apoi în Maroc, am invitat mereu pugiliştii băcăuani la diverse turnee. Ce am putut face, am făcut. Acum, alături de noua conducere a Federaţiei, încercăm să refacem tot ce a fost stricat în ultimii ani, să ieşim din izolare, refacem punţile, cum s-ar spune… După mai mult timp de anonimat, la Centura de Aur care se va desfăşura, la începutul lunii septembrie, la Mamaia, am invitat boxeri din Rusia şi Cuba. Vor veni turcii şi bulgarii cu tot ce au mai bun.Veţi vedea o nouă faţă a boxului românesc. Aceea pentru care era respectat în întreaga lume!

-Ce va urma în calendarul competiţional pentru boxerii băcăuani şi români, în general, dvs.fiind şi coordonatorul loturilor naţionale?

-Chiar zilele acestea, lotul de tineret a plecat în Olanda, la Europenele de la Rotterdam, unde Bacăul e şi el reprezentat prin Nicuşor Ciobanu (antrenat la club de Marinică Ouatu) şi Aurelian Ţurcanu (antr.Ion Gheorghiţă).  Seniorii pleacă şi ei în Republica Moldova, la Chişinău, unde se organizează tradiţionala competiţie a „Primului-Ministru”, cu participarea mai multor ţări din spaţiul ex-sovietic. Printre aceştia, 6 boxeri băcăuani…După cum vedeţi, nu evităm competiţiile puternice, ne pregătim foarte serios pentru Mondialele din luna octombrie, care se vor desfăşura în Kazakhstan.

-In urmă cu vreo 20 de ani, vă întrebam într-un interviu luat pentru cotidianul local, ce părere aveţi despre boxul profesionist. Nu era una prea măgulitoare…V-o menţineţi şi astăzi?

-In anii 90, boxul profesionist nu avea organizarea de acum. In afara a 1-2 versiuni, puternic mediatizate, celelalte erau aruncate în haos. Astăzi, lucrurile s-au schimbat în bine şi oferă şansa unei perspective sportive.

-…Boxul feminin?

-Boxul rămâne un sport bărbătesc. Unii îl comută în lumea fetelor, în speranţa că vor obţine mai uşor medaliile la care nu ajung cu băieţii. Personal, cred că farmecul feminin constă în altceva.

Leonard POPA

Interviu cu Laurenţiu VELICU (fost component al lui Dinamo Bacău, 1967-1974)

“Toată tinereţea mea sportivă am dedicat-o Bacăului!”

*Interviu cu Laurenţiu VELICU (fost component al lui Dinamo Bacău, 1967-1974)

…“Cine nu şi-l aminteşte pe Velicu nu ştie fotbal!”- îmi spunea cândva un mucalit. Deschid arhiva şi retrăiesc momentele de glorie ale gazonului local. In 1967, Dinamo Bacău (re)promovează în primul eşalon, “biciuită” de Titi Teaşcă şi “galonată” de Dembrovschi (deşi un mare merit al reuşitei îi revine şi lui Vasile Panait, golgeterul formaţiei în sezonul respectiv). Dar Teaşcă era antrenorul mutărilor imprevizibile, luate după ora stingerii, şi pleacă de la echipă, iar în locul lui soseşte din Capitală, Dumitru Nicolae-Nicuşor (secondat de Costică Rădulescu). Ca de obicei, acesta nu vine cu mâna goală, aducând cu el câţiva jucători bucureşteni de valoare: Nunweiller IV, Maghiar, Ene Daniel, Ene II, David. Printre ei, Laurenţiu Velicu, un fundaş central puternic, capabil să dea personalitate unei apărări grupate în jurul liberoului Nunweiller IV, care avea să devină în scurt timp cea mai puternică din ţară. In ediţia de campionat 1968-1969, marele Dinamo Bacău se cristalizează. Un “11” ce va rămâne pentru totdeauna drept cel mai valoros din întreaga istorie a fotbalului băcăuan şi care ar trebui să fie cunoscut pe de rost de toţi cei ce îl slujesc ori l-au slujit, într-o perioadă sau alta: Ghiţă- Kiss, Nunweiller IV, Velicu, David- Vătafu, Nedelcu- Ene Daniel, Dembrovschi, Rugiubei, Băluţă. La finele lui 1968, dinamoviştii băcăuani contează până în ultimele etape în lupta pentru titlu, clasându-se în cele din urmă pe locul 5, la două puncte de locul secund, adjudecat de Dinamo Bucuresti. Campioană a ieşit Bătrâna Doamnă, UTA, pe care băcăuanii o învinseseră la Bacău cu 1-0 (un gol marcat de Ene Daniel, din lovitură liberă de la 20 m, în min.90, care a aruncat oraşul în aer!). Dacă, în etapa următoare, barele n-ar fi ţinut cu Rapidul lui Răducanu (0-0 pe teren), iar noi am fi încurcat Steaua în ultima etapă la Bucureşti (0-1), Bacăul ar fi încheiat campionatul pe locul al doilea...Chiar şi aşa, fotbaliştii băcăuani au obţinut dreptul de a evolua în Cupa Oraşelor Târguri (ulterior UEFA, actuala Europa League). Câţiva jucători au bifat în teren toate cele 30 de partide disputate în campionat: Nunweiller IV, Velicu, David, Ene Daniel şi Dembrovschi...Inchid arhiva sentimentală şi mă întreb încă o dată: dacă avea dreptate mucalitul acela?

Leonard POPA

-Domnule Velicu, în 1967, mai precis la începutul campionatului în care Dinamo Bacău a revenit în prima divizie, dvs.aţi ajuns aici. Cărui fapt i se datorează această prezenţă în lotul băcăuan?

-După cum ştiţi, Teaşcă, antrenorul de până atunci, a părăsit echipa, iar Nicolae Nicuşor i-a luat locul. Deşi eram accidentat, l-am urmat la Bacău, alături de alţi fotbalişti bucureşteni, fraţii Ene (Gheorghe şi Daniel-n.n.), Nunweiller IV, David, Maghiar...Am venit de la Dinamo Victoria, gândind că e o echipă în ascensiune şi, într-adevăr, împreună cu jucătorii găsiţi acolo, am format o grupare redutabilă.

-Echipa era în transformare. Pe cine aţi mai întâlnit la Bacău, în afară de vedetele locale, Ghiţă şi Dembrovschi?

-In primul an, mai erau în lot, dintre autohtoni, din câte îmi amintesc, Duţan- un mijlocaş de mare valoare, care avea un singur cusur, nu ştia să tragă la poartă- Kiss, Vătafu, Nedelcu, Naumcef, portarul Fugaciu, Rugiubei...

-E interesantă “joncţiunea”. Dinamo Bacău s-a sudat repede, în ciuda faptului că aţi venit o armată bucureşteană. In anul acela, echipa, nou promovată, s-a clasat pe locul 6, câştigând măcar un meci în faţa celor situate deasupra sa, Steaua, Piteştiul, Dinamo, UTA, Petrolul...Care e secretul? De obicei, experimentele de acest gen nu ţin. Se dă mereu vina pe lipsa omogenităţii.

-In afara unor valori individuale indiscutabile, echipa acţiona în teren ca o adevărată familie. Nu au existat între noi rivalităţi, toţi ne ajutam şi ne încurajam reciproc. Era o atmosferă extrem de plăcută. Apoi, conducerea clubului, mă refer la preşedintele Ichimaş, se străduia să asigure tot ce se putea asigura în perioada aceea.

-Aminteaţi de valorile individuale ale echipei. Unele dintre acestea au fost relevante pentru posibilitaţile fotbalului românesc din perioada respectivă. Mă refer, în primul rând, la Dembrovschi, dar şi la Ghiţă. Cu acesta din urmă aţi avut o relaţie de joc apropiată. Eraţi în faţa lui, în centrul apărării...Prin ce se impunea atenţiei Aristică?

-Deşi era un portar cu gabarit, Ghiţă avea nişte reflexe excepţionale. A fost un portar extrem de curajos, nu se ferea de minge, nici dacă îi şutai de la 2 metri. El ar fi trebuit să fie portarul naţionalei la Mondialul mexican din 1970, dacă nu s-ar fi accidentat la un antrenament. Apoi, Aristică dirija foarte bine apărarea imediată. Ne indica mereu cu exactitate unde să ne plasăm la cornere, când să ieşim pe centrări. Avea un simţ deosebit de anticipare a traiectoriei mingii.

-Dembrovschi?

-“Dembo” a fost un tactician prin excelenţă. Prin tot ce făcea în teren, se punea în slujba echipei. A înţeles cel mai bine că fotbalul e un joc colectiv. Foarte serios, aşa s-a manifestat şi în afara terenului. A fost un profesionist adevărat, unul dintre cei mai serioşi fotbalişti pe care i-a dat fotbalul românesc de-a lungul timpului.

-Ene Daniel?

-A fost un fotbalist talentat, dar instabil. Alterna partidele de excepţie cu cele mai puţin reuşite.

-Rugiubei?

-Ei, aici e problema. Rugiubei a fost un fotbalist sclipitor, mai talentat decât Dembrovschi. La Dembo, totul se datora unei munci istovitoare la antrenamente şi în  partidele oficiale. Omul acesta nu precupeţea niciun efort, niciun sacrificiu nu i se părea suficient. La Rugiubei, totul era nativ. In faţa porţii adverse, avea o inventivitate ieşită din comun. Dacă ar fi fost la fel de serios ca Dembrovschi, l-am fi comparat astăzi cu Dumitrache! Bacăul n-a mai avut niciodată un asemenea jucător. N-a fost să fie...Deşi noi tot încercam să-l aducem cu picioarele pe pământ, conştienţi de valoarea lui fotbalistică- uneori, foloseam chiar... corecţia fizică- nu am reuşit să-l smulgem lumii lui, care i-a fost fatală, din toate punctele de vedere.

-In al doilea an al prezenţei pe prima scenă fotbalistică, Dinamo Bacău s-a clasat pe locul 5, dar i-am speriat pe toţi. In sezonul 1968-69, am învins Steaua cu 3-1, UTA-viitoarea campioană-cu 1-0, Dinamo Bucureşti...Cu aceasta din urmă, a fost un meci care a rămas multă vreme în conştiinţa suporterilor. Golul lui Dembrovschi, un vole la păianjen, din colţul careului mare, a fost senzaţional, aşa cum şi astăzi ne-am dori să vedem. Ajunsese Bacăul cea mai importantă echipă a provinciei?

-E greu de susţinut aşa ceva, întrucât era epoca Aradului. UTA lupta mereu pentru titlu, având un lot foarte valoros, cu portarul Gornea, Domide, Lereter...Si Iaşul avea o echipă bună în vremea aceea, care se ambiţiona teribil când juca la Bacău. Ianul (Teaşcă plecase după dânsul la Roman, unde era jucător în Divizia C, dar a ajuns prea târziu şi s-a întors “doar” cu Dembrovschi-n.n.), Cuperman, Romilă, Simionaş (a debutat la Bacău, unde făcuse liceul, dar a fost admis la facultate şi a plecat la Iaşi, unde a cunoscut gloria fotbalistică, la schimb cu Hriţcu-n.n.) au făcut carieră...Se poate spune, însă, că Dinamo Bacău se bătea de la egal la egal cu orice echipă. Aşa a fost posibil şi parcursul acela excelent din Cupa Oraşelor Târguri, când ne-a eliminat doar Arsenal Londra, în “sferturi”...

-Atunci, se poate spune, am dat piept cu lumea mare a fotbalului, Anglia era campioana mondială. Era mare diferenţa între fotbaliştii români şi cei de “dincolo”?

-Diferenţa se făcea doar la nivelul cadrului organizatoric, la infrastructură. Noi nu aveam terenurile lor de pregătire, ne antrenam pe câmpurile de la Aeroport. Nu ştiam nimic despre fotbalul englezilor, decât din cărţi şi reviste. Prima casetă cu jocul Arsenalului am văzut-o la scoţieni, când am jucat cu Kilmarnock, în turul al treilea. Calităţile strict fotbalistice ale jucătorilor noştri erau comparabile cu ale lor. De altfel, a fost o perioadă de avânt a fotbalului românesc, care a culminat cu calificarea în turneul final al Mondialului din 1970, când am trecut în grupă de Portugalia lui Eusebio şi Torres.

-Nu începuseră aranjamentele de culise? Nu se inventase “cooperativa”? Presiunile politice nu-şi făcuseră loc în fotbal?

-Nici vorbă...Până şi meciurile cu Dinamo Bucureşti se disputau la baionetă. In campionatul 1972-1973, când bucureştenii au ieşit campioni, la golaveraj, în dauna Universitaţii Craiova, noi am încheiat pe 4, fără să pierdem în faţa lor, după 2-1 la Bacău şi 2-2 în Capitală. Supărasem pe toată lumea, şi pe conducătorii noştri, dar nu îndrăznea nimeni să ne ceară să ne dăm deoparte pe teren...

-Totuşi, după aceste evoluţii notabile, echipa începe să decadă. Parcă, prea brusc. Fotbalul băcăuan nu a mai avut tăria să revină niciodată la acest nivel. Ce se întâmplase?

-In 1971, Dinamo Bacău a devenit Sport Club şi atunci s-a schimbat conducerea clubului. Ichimaş a fost înlocuit cu Roli Stratulat şi acesta nu a reuşit să menţină linia performanţei. Avea convingerea că fotbalul se conduce din birouri si echipa a început să gâfâie. In trei ani, după doi în care a mers datorită inerţiei, a retrogradat. Mai mult, la echipă începuseră să se formeze “bisericuţele”, care întotdeauna sunt nocive fotbalului de performanţă. Costică Rădulescu, noul antrenor principal, influenţat şi de cei de la Partid, care îi cereau mereu elemente locale în teren, nu reuşea să mai facă faţă situaţiei. Or, la Bacău, jucători de valoare, în afară de Şoşu, C.Solomon şi Lică Movilă, nu se produceau. Costică Rădulescu era un antrenor bun, dar nu excela la capitolul tactică. Pe margine, era ca un mic tiran, nu-i lăsa jucătorului liberatea de a se exprima singur în teren. In concepţia lui, acesta era un simplu executant. Toate acestea au condus în final la retrogradarea din 1974.

-Totuşi, atunci, a fost scandalul cu Dinamo, la Bacău, în 2 iunie. 2-1 pentru noi, după 0-1 la pauză. Marcaseră Dembrovschi (min.79), Pană (mi.82), respectiv Dumitrache (min.26). N-aţi jucat în meciul acela de pomină, care a culminat cu bătaia generală...

-Nu, cu o etapă în urmă, la Craiova (0-1), mă accidentasem, aşa că în locul meu a fost folosit Volmer. Spre ghinionul lui, întrucât după meciul cu Dinamo avea să fie suspendat, ca mulţi alţi jucători băcăuani. Am revenit, însă, în ultima etapă, la Bucureşti, cu Steaua (2-5), dar acela a fost şi ultimul meci disputat în tricoul Bacăului...După aceea, m-am întors acasă, la Bucureşti, având şi unele probleme familiale. N-am mai jucat, însă, la acelaşi nivel competiţional, activând doar în al treilea eşalon, până m-am retras, deşi aveam oferte de la echipe din prima divizie. Pot spune că toată tinereţea mea sportivă am dedicat-o Bacăului!

-Astăzi, mai aveţi vreo legătură cu fotbalul?

-Nu. Urmăresc partidele la televizor şi mai merg la stadion, locuind în apropiere de acesta.

-Aţi văzut derbyul recent Dinamo-Steaua (1-2)? Ce impresie v-a lăsat?

-Dinamo e o formaţie în construcţie, nu mai contează în ecuaţia titlului. A fost un derby, datorită tradiţiei...

-Fotbalul românesc e în degringoladă?

-Nu ştiu dacă s-a atins acest nivel nedorit, dar suferă la capitolul organizare. Nici selecţia nu mai este ca în trecut. Pe vremuri, toţi copiii îşi doreau să joace fotbal. Îşi formau de mici calităţile motrice. Acum, acestea lasă de dorit. Când un copil iese din casă, la joacă, părinţii îl avertizează imediat “ai grijă  ce faci, să nu alergi, să nu te loveşti!”...

-A dispărut şi maidanul...

-Da, şi acesta avea rolul său. Acolo se făcea selecţia naturală a fotbaliştilor. Cine nu putea face faţă stătea pe margine, nu-l alegea nimeni în echipă decât dacă venea cu mingea de acasă...

-Ne calificăm la Mondiale? Câştigăm cu Turcia şi Ungaria?

-Nu cred că ne vom califica. Nu văd nimic progresiv în jocul echipei. Fotbalul românesc nu mai e o familie...