Interviu cu Laurenţiu VELICU (fost component al lui Dinamo Bacău, 1967-1974)

“Toată tinereţea mea sportivă am dedicat-o Bacăului!”

*Interviu cu Laurenţiu VELICU (fost component al lui Dinamo Bacău, 1967-1974)

…“Cine nu şi-l aminteşte pe Velicu nu ştie fotbal!”- îmi spunea cândva un mucalit. Deschid arhiva şi retrăiesc momentele de glorie ale gazonului local. In 1967, Dinamo Bacău (re)promovează în primul eşalon, “biciuită” de Titi Teaşcă şi “galonată” de Dembrovschi (deşi un mare merit al reuşitei îi revine şi lui Vasile Panait, golgeterul formaţiei în sezonul respectiv). Dar Teaşcă era antrenorul mutărilor imprevizibile, luate după ora stingerii, şi pleacă de la echipă, iar în locul lui soseşte din Capitală, Dumitru Nicolae-Nicuşor (secondat de Costică Rădulescu). Ca de obicei, acesta nu vine cu mâna goală, aducând cu el câţiva jucători bucureşteni de valoare: Nunweiller IV, Maghiar, Ene Daniel, Ene II, David. Printre ei, Laurenţiu Velicu, un fundaş central puternic, capabil să dea personalitate unei apărări grupate în jurul liberoului Nunweiller IV, care avea să devină în scurt timp cea mai puternică din ţară. In ediţia de campionat 1968-1969, marele Dinamo Bacău se cristalizează. Un “11” ce va rămâne pentru totdeauna drept cel mai valoros din întreaga istorie a fotbalului băcăuan şi care ar trebui să fie cunoscut pe de rost de toţi cei ce îl slujesc ori l-au slujit, într-o perioadă sau alta: Ghiţă- Kiss, Nunweiller IV, Velicu, David- Vătafu, Nedelcu- Ene Daniel, Dembrovschi, Rugiubei, Băluţă. La finele lui 1968, dinamoviştii băcăuani contează până în ultimele etape în lupta pentru titlu, clasându-se în cele din urmă pe locul 5, la două puncte de locul secund, adjudecat de Dinamo Bucuresti. Campioană a ieşit Bătrâna Doamnă, UTA, pe care băcăuanii o învinseseră la Bacău cu 1-0 (un gol marcat de Ene Daniel, din lovitură liberă de la 20 m, în min.90, care a aruncat oraşul în aer!). Dacă, în etapa următoare, barele n-ar fi ţinut cu Rapidul lui Răducanu (0-0 pe teren), iar noi am fi încurcat Steaua în ultima etapă la Bucureşti (0-1), Bacăul ar fi încheiat campionatul pe locul al doilea...Chiar şi aşa, fotbaliştii băcăuani au obţinut dreptul de a evolua în Cupa Oraşelor Târguri (ulterior UEFA, actuala Europa League). Câţiva jucători au bifat în teren toate cele 30 de partide disputate în campionat: Nunweiller IV, Velicu, David, Ene Daniel şi Dembrovschi...Inchid arhiva sentimentală şi mă întreb încă o dată: dacă avea dreptate mucalitul acela?

Leonard POPA

-Domnule Velicu, în 1967, mai precis la începutul campionatului în care Dinamo Bacău a revenit în prima divizie, dvs.aţi ajuns aici. Cărui fapt i se datorează această prezenţă în lotul băcăuan?

-După cum ştiţi, Teaşcă, antrenorul de până atunci, a părăsit echipa, iar Nicolae Nicuşor i-a luat locul. Deşi eram accidentat, l-am urmat la Bacău, alături de alţi fotbalişti bucureşteni, fraţii Ene (Gheorghe şi Daniel-n.n.), Nunweiller IV, David, Maghiar...Am venit de la Dinamo Victoria, gândind că e o echipă în ascensiune şi, într-adevăr, împreună cu jucătorii găsiţi acolo, am format o grupare redutabilă.

-Echipa era în transformare. Pe cine aţi mai întâlnit la Bacău, în afară de vedetele locale, Ghiţă şi Dembrovschi?

-In primul an, mai erau în lot, dintre autohtoni, din câte îmi amintesc, Duţan- un mijlocaş de mare valoare, care avea un singur cusur, nu ştia să tragă la poartă- Kiss, Vătafu, Nedelcu, Naumcef, portarul Fugaciu, Rugiubei...

-E interesantă “joncţiunea”. Dinamo Bacău s-a sudat repede, în ciuda faptului că aţi venit o armată bucureşteană. In anul acela, echipa, nou promovată, s-a clasat pe locul 6, câştigând măcar un meci în faţa celor situate deasupra sa, Steaua, Piteştiul, Dinamo, UTA, Petrolul...Care e secretul? De obicei, experimentele de acest gen nu ţin. Se dă mereu vina pe lipsa omogenităţii.

-In afara unor valori individuale indiscutabile, echipa acţiona în teren ca o adevărată familie. Nu au existat între noi rivalităţi, toţi ne ajutam şi ne încurajam reciproc. Era o atmosferă extrem de plăcută. Apoi, conducerea clubului, mă refer la preşedintele Ichimaş, se străduia să asigure tot ce se putea asigura în perioada aceea.

-Aminteaţi de valorile individuale ale echipei. Unele dintre acestea au fost relevante pentru posibilitaţile fotbalului românesc din perioada respectivă. Mă refer, în primul rând, la Dembrovschi, dar şi la Ghiţă. Cu acesta din urmă aţi avut o relaţie de joc apropiată. Eraţi în faţa lui, în centrul apărării...Prin ce se impunea atenţiei Aristică?

-Deşi era un portar cu gabarit, Ghiţă avea nişte reflexe excepţionale. A fost un portar extrem de curajos, nu se ferea de minge, nici dacă îi şutai de la 2 metri. El ar fi trebuit să fie portarul naţionalei la Mondialul mexican din 1970, dacă nu s-ar fi accidentat la un antrenament. Apoi, Aristică dirija foarte bine apărarea imediată. Ne indica mereu cu exactitate unde să ne plasăm la cornere, când să ieşim pe centrări. Avea un simţ deosebit de anticipare a traiectoriei mingii.

-Dembrovschi?

-“Dembo” a fost un tactician prin excelenţă. Prin tot ce făcea în teren, se punea în slujba echipei. A înţeles cel mai bine că fotbalul e un joc colectiv. Foarte serios, aşa s-a manifestat şi în afara terenului. A fost un profesionist adevărat, unul dintre cei mai serioşi fotbalişti pe care i-a dat fotbalul românesc de-a lungul timpului.

-Ene Daniel?

-A fost un fotbalist talentat, dar instabil. Alterna partidele de excepţie cu cele mai puţin reuşite.

-Rugiubei?

-Ei, aici e problema. Rugiubei a fost un fotbalist sclipitor, mai talentat decât Dembrovschi. La Dembo, totul se datora unei munci istovitoare la antrenamente şi în  partidele oficiale. Omul acesta nu precupeţea niciun efort, niciun sacrificiu nu i se părea suficient. La Rugiubei, totul era nativ. In faţa porţii adverse, avea o inventivitate ieşită din comun. Dacă ar fi fost la fel de serios ca Dembrovschi, l-am fi comparat astăzi cu Dumitrache! Bacăul n-a mai avut niciodată un asemenea jucător. N-a fost să fie...Deşi noi tot încercam să-l aducem cu picioarele pe pământ, conştienţi de valoarea lui fotbalistică- uneori, foloseam chiar... corecţia fizică- nu am reuşit să-l smulgem lumii lui, care i-a fost fatală, din toate punctele de vedere.

-In al doilea an al prezenţei pe prima scenă fotbalistică, Dinamo Bacău s-a clasat pe locul 5, dar i-am speriat pe toţi. In sezonul 1968-69, am învins Steaua cu 3-1, UTA-viitoarea campioană-cu 1-0, Dinamo Bucureşti...Cu aceasta din urmă, a fost un meci care a rămas multă vreme în conştiinţa suporterilor. Golul lui Dembrovschi, un vole la păianjen, din colţul careului mare, a fost senzaţional, aşa cum şi astăzi ne-am dori să vedem. Ajunsese Bacăul cea mai importantă echipă a provinciei?

-E greu de susţinut aşa ceva, întrucât era epoca Aradului. UTA lupta mereu pentru titlu, având un lot foarte valoros, cu portarul Gornea, Domide, Lereter...Si Iaşul avea o echipă bună în vremea aceea, care se ambiţiona teribil când juca la Bacău. Ianul (Teaşcă plecase după dânsul la Roman, unde era jucător în Divizia C, dar a ajuns prea târziu şi s-a întors “doar” cu Dembrovschi-n.n.), Cuperman, Romilă, Simionaş (a debutat la Bacău, unde făcuse liceul, dar a fost admis la facultate şi a plecat la Iaşi, unde a cunoscut gloria fotbalistică, la schimb cu Hriţcu-n.n.) au făcut carieră...Se poate spune, însă, că Dinamo Bacău se bătea de la egal la egal cu orice echipă. Aşa a fost posibil şi parcursul acela excelent din Cupa Oraşelor Târguri, când ne-a eliminat doar Arsenal Londra, în “sferturi”...

-Atunci, se poate spune, am dat piept cu lumea mare a fotbalului, Anglia era campioana mondială. Era mare diferenţa între fotbaliştii români şi cei de “dincolo”?

-Diferenţa se făcea doar la nivelul cadrului organizatoric, la infrastructură. Noi nu aveam terenurile lor de pregătire, ne antrenam pe câmpurile de la Aeroport. Nu ştiam nimic despre fotbalul englezilor, decât din cărţi şi reviste. Prima casetă cu jocul Arsenalului am văzut-o la scoţieni, când am jucat cu Kilmarnock, în turul al treilea. Calităţile strict fotbalistice ale jucătorilor noştri erau comparabile cu ale lor. De altfel, a fost o perioadă de avânt a fotbalului românesc, care a culminat cu calificarea în turneul final al Mondialului din 1970, când am trecut în grupă de Portugalia lui Eusebio şi Torres.

-Nu începuseră aranjamentele de culise? Nu se inventase “cooperativa”? Presiunile politice nu-şi făcuseră loc în fotbal?

-Nici vorbă...Până şi meciurile cu Dinamo Bucureşti se disputau la baionetă. In campionatul 1972-1973, când bucureştenii au ieşit campioni, la golaveraj, în dauna Universitaţii Craiova, noi am încheiat pe 4, fără să pierdem în faţa lor, după 2-1 la Bacău şi 2-2 în Capitală. Supărasem pe toată lumea, şi pe conducătorii noştri, dar nu îndrăznea nimeni să ne ceară să ne dăm deoparte pe teren...

-Totuşi, după aceste evoluţii notabile, echipa începe să decadă. Parcă, prea brusc. Fotbalul băcăuan nu a mai avut tăria să revină niciodată la acest nivel. Ce se întâmplase?

-In 1971, Dinamo Bacău a devenit Sport Club şi atunci s-a schimbat conducerea clubului. Ichimaş a fost înlocuit cu Roli Stratulat şi acesta nu a reuşit să menţină linia performanţei. Avea convingerea că fotbalul se conduce din birouri si echipa a început să gâfâie. In trei ani, după doi în care a mers datorită inerţiei, a retrogradat. Mai mult, la echipă începuseră să se formeze “bisericuţele”, care întotdeauna sunt nocive fotbalului de performanţă. Costică Rădulescu, noul antrenor principal, influenţat şi de cei de la Partid, care îi cereau mereu elemente locale în teren, nu reuşea să mai facă faţă situaţiei. Or, la Bacău, jucători de valoare, în afară de Şoşu, C.Solomon şi Lică Movilă, nu se produceau. Costică Rădulescu era un antrenor bun, dar nu excela la capitolul tactică. Pe margine, era ca un mic tiran, nu-i lăsa jucătorului liberatea de a se exprima singur în teren. In concepţia lui, acesta era un simplu executant. Toate acestea au condus în final la retrogradarea din 1974.

-Totuşi, atunci, a fost scandalul cu Dinamo, la Bacău, în 2 iunie. 2-1 pentru noi, după 0-1 la pauză. Marcaseră Dembrovschi (min.79), Pană (mi.82), respectiv Dumitrache (min.26). N-aţi jucat în meciul acela de pomină, care a culminat cu bătaia generală...

-Nu, cu o etapă în urmă, la Craiova (0-1), mă accidentasem, aşa că în locul meu a fost folosit Volmer. Spre ghinionul lui, întrucât după meciul cu Dinamo avea să fie suspendat, ca mulţi alţi jucători băcăuani. Am revenit, însă, în ultima etapă, la Bucureşti, cu Steaua (2-5), dar acela a fost şi ultimul meci disputat în tricoul Bacăului...După aceea, m-am întors acasă, la Bucureşti, având şi unele probleme familiale. N-am mai jucat, însă, la acelaşi nivel competiţional, activând doar în al treilea eşalon, până m-am retras, deşi aveam oferte de la echipe din prima divizie. Pot spune că toată tinereţea mea sportivă am dedicat-o Bacăului!

-Astăzi, mai aveţi vreo legătură cu fotbalul?

-Nu. Urmăresc partidele la televizor şi mai merg la stadion, locuind în apropiere de acesta.

-Aţi văzut derbyul recent Dinamo-Steaua (1-2)? Ce impresie v-a lăsat?

-Dinamo e o formaţie în construcţie, nu mai contează în ecuaţia titlului. A fost un derby, datorită tradiţiei...

-Fotbalul românesc e în degringoladă?

-Nu ştiu dacă s-a atins acest nivel nedorit, dar suferă la capitolul organizare. Nici selecţia nu mai este ca în trecut. Pe vremuri, toţi copiii îşi doreau să joace fotbal. Îşi formau de mici calităţile motrice. Acum, acestea lasă de dorit. Când un copil iese din casă, la joacă, părinţii îl avertizează imediat “ai grijă  ce faci, să nu alergi, să nu te loveşti!”...

-A dispărut şi maidanul...

-Da, şi acesta avea rolul său. Acolo se făcea selecţia naturală a fotbaliştilor. Cine nu putea face faţă stătea pe margine, nu-l alegea nimeni în echipă decât dacă venea cu mingea de acasă...

-Ne calificăm la Mondiale? Câştigăm cu Turcia şi Ungaria?

-Nu cred că ne vom califica. Nu văd nimic progresiv în jocul echipei. Fotbalul românesc nu mai e o familie...